"Problema suedezilor e rasismul". Interviu cu Gabriela Melinescu

Scriitoarea Gabriela Melinescu a iubit doi bărbați: pe poetul Nichita Stănescu și pe soțul ei, editorul suedez Rene Coeckelberghs. A primit cele mai prestigioase premii pentru poezie, dar și pentru proză. Scrie în română și în suedeză. Academiile ambelor țări i-au apreciat meritele pentru promovarea în străinătate atât a literaturii române, cât și a celei sudeze. O conversație despre dragoste și credință, despre rostul vieții și izbăvirea din moarte.

Gabriela Melinescu. Foto ICR

CARTE DE VIZITĂ

Născută în 1942, în București; poetă, prozatoare, traducătoare; absolventă a Facultății de Filologie a Universității București. A lucrat ca redactor la revistele "Femeia" și "Luceafărul".

1972. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezie "Jurământul de sărăcie, castitate și supunere".

1975. Pleacă în Suedia, unde publică cinci volume de poezie și nouă volume de proză.

1991 și 2003. Academia Suedeză îi acordă Premiul de Nio pentru romanele "Omul pasăre" și "Acasă printre străini".

1997. Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul "Regina străzii".

2001. Academia Română îi acordă Premiul "Nichita Stănescu" pentru poezie.

2002. Premiul "Albert Bonniers" pentru "opera omnia".

2005. Academia Suedeză îi decernează Premiul pentru introducerea literaturii suedeze în străinătate.

2005. Primește Premiul "Mihai Eminescu" pentru "opera omnia".

Nichita Stănescu şi Gabriela Melinescu

În jurnalul dvs. scrieți că, pe vremea lui Ceaușescu, scriitorii plecau destul de des din țară, dar dvs. vă erau refuzate deplasările în Occident. De ce?
Gabriela Melinescu: Am mai plecat și eu. Am călătorit în aproape toate republicile exsovietice, în Țările Baltice, în Armenia, în Georgia. Erau treizeci și ceva de republici pe atunci și pot spune că am văzut o lume extraordinară. Am și câștigat un premiu literar în ruble – pe vremea aceea erau foarte mulți bani – cu un reportaj despre Georgia. Însă pe mine nu nevoia de a călători m-a făcut să părăsesc țara, ci faptul că m-am îndrăgostit de un om. Nu am plecat pentru Suedia sau ca să scap de vreun tiran. Mă simțeam foarte bine în România cu colegii mei, lucram la "Luceafărul" și aveam prietenii pe care îi am și astăzi.

Ați plecat în Suedia pentru bărbatul pe care l-ați iubit, soțul dvs., editorul Rene Coeckelberghs. Cum l-ați cunoscut?
El i-a publicat în Suedia câteva romane lui Zaharia Stancu. Le citise în franceză și cel mai mult îi plăcuse ce a scris Zaharia Stancu despre mama lui, "Ce mult te-am iubit". Și a venit la București ca să-l vadă pe Stancu și să-i cunoască pe tinerii scriitori români. Stancu a fost foarte generos organizând, la Uniunea Scriitorilor, o recepție unde Rene să se întâlnească și cu alți scriitori români, nu numai cu el. Acolo ne-am cunoscut. Eu i l-am prezentat lui Rene pe Nichita și ne-am împrietenit. Dar Rene abia mai apoi s-a îndrăgostit de mine, după ce a primit niște fotografii ale tinerilor scriitori români făcute pentru Biblioteca Nobel. Rene a fost foarte încântat când a văzut aceste fotografii. Generația noastă i se părea foarte interesantă și din punct de vedere vizual. Așa făceau și turcii. Turcii voiau să cucerească Europa și nu aveau timp să curteze femeile ca să se căsătorească. Și atunci primeau portretele unor tinere frumoase și se îndrăgosteau de acele portrete. După ce Rene a primit pozele, s-a dus la părinții lui, în Belgia, și le-a arătat fotografia mea, cu toate că era însurat și avea doi copii.

Pare complicat să te îndrăgostești de un om căsătorit, cu doi copii, și să pleci într-o țară a cărei limbă n-o cunoști...
Iubirea e absurdă. Nu urmează regulile, e ca o boală contagioasă. Scriitorii au scris mari opere despre asta. Ați citit, poate, Goethe. El a scris despre dragostea lui și că a vrut să-și ia viața. Iubirea depășește rațiunea. Toți oamenii înțelepți se roagă la Dumnezeu să nu le dea mari iubiri.

Cum l-ați întâlnit pe Nichita Stănescu?

Doi români iluştri care au încredere în justiţia noastră

Ce legătură e între Adrian Năstase şi Sile Cămătaru? Aparent nici una. Însa faptul că primul a fost achitat  în dosarul "mătuşa Tamara", iar celălalt tocmai a fost eliberat pentru bună purtare, cred că îi face să fie singurii români care au încredere în justiţia noastră.

“Nobelul Hertei Müller e mai mult al Germaniei decât al României”. Interviu cu Norman Manea

Cazul scriitorului Norman Manea este unic în lumea literară românească: a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, apoi  i-a fost retras. Prin urmare, dl Manea a trebuit să se "consoleze" cu Premiul MacArthur primit în SUA și cu Prix Medicis Etrangers decernat în Franța, precum și cu faptul că, în anii din urmă, numele domniei sale a fost menționat printre posibilii candidați la Nobel. Plecat din România de peste 20 de ani, autorul unei opere literare traduse în mai mult de 20 de limbi, decorat cu Legiunea de Onoare și cu Ordinul Meritul Cultural, Norman Manea nu a renunțat nici până azi la cetățenia română și se mândrește cu faptul că scrie în românește.

Foto Polirom

Ați plecat din România în America, în 1986. De ce America?
Norman Manea: Inițial am plecat cu o bursă în Berlinul Occidental, unde am rămas un an și ceva. Cum ulterior nu prea puteam să mă întorc, am căutat o amânare, adică o continuare a bursei. Aveam în țară părinții bătrâni și bolnavi și nu eram foarte decis să rămân.

Deci ați fost mai degrabă forțat să plecați.
Da. Eram destul de confuz în lumea aceea nouă. Și mi s-a oferit o bursă în America, la Universitatea Catolică din Washington. Acela a fost începutul Americii. Credeam că plec pentru zece luni și, iată, au trecut peste 20 de ani.

Viaţa începe la 50 de ani. Interviu cu Mircea Cărtărescu

O conversație cu adolescentul întârziat, familistul convins și poetul solitar Mircea Cărtărescu.

Foto Cosmin Bumbuţ

Într-un interviu pe care l-ai dat în perioada în care încă te luptai cu "Orbitor", frustrat probabil de faptul că nu-l terminaseși încă,  spuneai așa: "Aveam sentimentul că mi-au luat-o toți înainte." Este literatura o competiție? Ești un tip ambițios?
Mircea Cărtărescu: Am spus-o întotdeauna, sunt un om ambițios, altfel nu aș fi făcut nimic, niciodată. Dar lupta mea este cu mine însumi. Ambiția mea a fost întotdeauna fie să fac ceva mai bun, fie să fac altceva decât am făcut înainte, și, dacă se poate, ambele deodată. Niciodată nu m-am comparat cu alți scriitori. Mă compar cu mine însumi din cele mai bune momente ale mele și mă simt umilit că nu-i pot fi egal. De fapt, întotdeauna, scriind, am avut în minte imaginea mea de adolescent, când scriam cu o ambiție pe care nu cred că a mai avut-o cineva vreodată. Între timp m-am înțelepțit, mi-am dat seama că literatura nu este totul în viață, așa cum am crezut timp de treizeci de ani. De fapt, abia după ce am împlinit cincizeci, am început să prețuiesc cu adevărat viața, să simt bucuria de a trăi. E pentru mine un lucru nou și ciudat, pentru că până acum viața mea a fost literatura, cea citită și cea scrisă de mine. Nu exista o mai mare satisfacție decât să scriu o pagină bună. Acum mă bucur la fel de mult de cireșul pe care îl am în curte și care tocmai mi-a dat prima recoltă (trei cireșe, dintre care pe două le-au mâncat deja vrăbiile...). O mare sursă de bucurie este și fiul meu, Gabriel, cu care mă identific total și cu care îmi face o plăcere enormă să mă joc și să comunic.

Reușești să-i transmiți lui Gabriel prețuirea pentru carte?

"Dragostea e bolnavă". Interviu cu Claude Lelouch

De la debutul său în cinema, regizorul Claude Lelouch încearcă să facă filmul perfect. Și fiindcă nu l-a făcut încă, perseverează. Celălalt motiv care îl mînă în luptă e amorul. Lelouch spune că prin cinema caută să înțeleagă mecanismele dragostei. Vrea să priceapă, adică, de ce iubirea, poveste cu început promițător, sfârșește, de obicei, pedepsindu-și aspru protagoniștii.

Suntem o țară care, deși are o cinematografie în ascensiune, nu are prea mulți spectatori în cinematografe.
Claude Lelouch: Am fost foarte surprins că sunt puține săli de cinematograf în România. De cînd Palme d’Or-ul  a fost atribuit unui film românesc, am avut impresia că toată România va merge la cinematograf. Este regretabil că cinematografele nu fac mai mult efort, pentru că în lume cinematograful este principala formă de divertisment.

Cu mulți ani în urmă, ați luat dvs înșivă Palme d’Or-ul și Oscarul pentru cel mai bun film străin, cu "Un bărbat, o femeie".
A avea un Oscar și un Palme d’Or însemna atunci la fel de mult ca și azi; însemna în primul rând libertatea de a face filmele pe care vrei să le faci – este un cadou frumos și o mare oportunitate pentru un regizor. Eu am avut această libertate timp de 50 de ani tocmai pentru că am luat un Palme d'Or și două Oscaruri.

Impresia mea este că dvs nu ați exploatat la maximum șansa de care vorbiți. Erați unul dintre cei mai stimați și mai influenți regizori din Europa, dar după Un bărbat, o femeie ați intrat într-un con de umbră.

De ce se întorc românii în România? Interviu cu Sandra Pralong.

Cartea Sandrei Pralong, De ce m-am întors în România, mi-a picat în mână la câteva zile după ce doi buni amici, alături de care petrecusem, cu bune și rele, mai bine de un deceniu în "câmpul muncii", m-au anunțat că se îndreaptă spre zări mai senine. Titlul cărții mi s-a părut șocant, vecin cu paradoxul. Cum să te întorci în România când toată lumea ar pleca din ea? Cum să termini Harvard-ul și să te întorci în București? Cum să ai America la picioare și să te întorci aici?

V-am citit cartea și am rămas cu o nemulțumire. Aș fi vrut să citesc povestea dvs. în 400 de pagini.

Sandra Pralong: Vă mulțumesc, dar pentru mine proiectul cărții nu a fost să spun povestea mea, cât să-i las pe ceilalți să-și spună povestea. Și am fost prima surprinsă să descopăr că poveștile sunt conectate între ele printr-un fir roșu nu doar al dragostei de țară, ci și al dorinței de a contribui. Mă așteptam ca dragostea de țară să existe la acești oameni, fiindcă altfel nu se explică revenirea lor; aceștia sunt oameni care aveau totul la picioare în străinătate, și care totuși au ales să înfrunte trotuarele desfundate, lipsa autostrăzilor, lipsa de politețe, ca să trăiască totuși în România și să se pună în serviciul ei. Dar, apropo de această dorință de a contribui, cineva îmi atrăgea atenția că există însă și o anumită dezamăgire în privința felului în care au fost primiți înapoi.

Vorbiți de dragoste de țară, de patriotism. Mi se par niște cuvinte teribil de mari.

I Still Believe in Steve

Întîmplarea face să mă fi apucat de scris articolul acesta exact în ziua lansării lui iPhone 5. Care nu e 5, ci e 4S, motiv pentru care i-a cam dezamăgit pe cei care nu sînt fani Apple. În ziua următoare, tocmai cînd mă întrebam ce ar putea revigora interesul pentru acest device, a venit vestea morții lui Steve Jobs.

 

Probabil o să vi se pară o copilărie ce spun, dar sînt cîțiva ani buni de cînd lucrez la o petiție către Cel de Sus; e mult spus petiție, de fapt e o listă aflată în permanentă actualizare și care conține numele oamenilor despre care eu cred că ar merita să fie nemuritori. Nemuritori la propriu. E mai mult un joc, lista nu există fizic, dar încerc să-mi închipui cum ar fi dacă aceia dintre noi care sînt mai speciali ar beneficia și de scutire de la moarte. În lista aceasta i-am inclus pe toți oamenii care m-au influențat sau m-au impresionat profund prin ceea ce fac - scriitori, cîntăreți, actori, sportivi, profesori, regizori, inventatori, aventurieri, piloți de Formula 1 și așa mai departe. O categorie aparte este rezervată oamenilor frumoși (mă rog, pe care eu îi găsesc frumoși) și aici demersul meu către Atotputernicul are un asterisc - îi cer să oprească timpul în loc la un moment anume (adică timpul lui Faye Dunaway și Steve Mcqueen să se oprească la „Afacerea Thomas Crown”, timpul lui Robert Redford și al lui Jane Fonda să se oprească la „Desculț în parc”, Sharon Stone să „înghețe” la momentul „Casino” și așa mai departe pentru Mia Wasikowska, Zooey Deschanel, Selma Blair, Vera Farmiga, Evan Rachel Wood, George Clooney, Brad Pitt). 

Se rupe imperiul lui Rupert?

James Murdoch, fiul lui Rupert Murdoch, a fost ieri interogat din nou de Parlamentul britanic în legătură cu scandalul interceptărilor telefonice ilegale efectuate de redactori şi colaboratori ai defunctului tabloid News of the World (NoW). Am scris despre acest subiect în ediţia din septembrie a revistei ELLE. 

Care-i treaba cu Rupert Murdoch?

După democratizarea luxului, ne aflăm în etapa atroce a liberalizării faimei. Nu doar celebrităţile sînt hărţuite de tabloide, ci şi oamenii simpli. Închiderea săptămînalului britanic News of the World atrage atenţia asupra abuzurilor presei şi are consecinţe morale, economice şi politice dintre cele mai surprinzătoare. 

 

În Love Actually, unul dintre cele mai simpatice filme romantice pe care mi-a fost dat să le văd, Hugh Grant interpretează rolul prim ministrului Marii Britanii. Nu e însurat, e oarecum copleşit de responsabilităţile funcţiei, dar e îndrăgostit şi dragostea îi dă puterea de a face un gest care îl transformă subit în cel mai popular prim ministru englez de la Winston Churchill încoace: îl pune la punct pe preşedintele Statelor Unite ale Americii. 

Dacă e să judecăm după încasările filmelor în care joacă, Grant nu stă deloc rău în ceea ce priveşte simpatia publicului nici în viaţa reală. Însă recentul scandal provocat de săptămînalul News of the World i-a dat ocazia de a-şi majora exponenţial cota de popularitate. 

În căutarea adevărului. Interviu cu Kerry Kennedy

Dreptul fiecărui om de a-şi căuta fericirea este stipulat în declaraţia de independenţă a SUA şi a fost crezul politic al lui John F. Kennedy. Nepoata lui, Kerry Kennedy, a pornit în căutarea adevărului. Fostă jurnalistă, doamna Kennedy este una dintre cele mai active militante pentru drepturile omului.

Foto: architectsofpeace.org

Aţi venit în România pentru a lansa cartea "Spune adevărul puterii", apărută la Editura Curtea Veche. Cartea dvs. este ilustrată de fotografiile lui Eddie Adams, câştigător al Premiului Pulitzer. Eddie Adams a murit în 2004. Aţi avut ocazia să-l cunoaşteţi?
Kerry Kennedy: Da, îl ştiam pe Eddie de 15 ani deja când am început să vorbim despre realizarea acestei cărţi împreună. Lucram că editor la Gama Liaison, care este o agenţie de imagini. El era unul dintre fotografii care avea contract cu această agenţie.

Se spune că fotografia care i-a adus Premiul Pulitzer a marcat începutul sfârşitului Războiului din Vietnam.
Da, e adevărat. Americanii erau în favoarea războiului atunci. Dar acea fotografie ("Şeful Poliţiei din Saigon împuşcând un prizonier") le-a schimbat perspectiva: i-a făcut pe americani să se îndoiască de aliaţii noştri. Asasinul era Şeful Poliţiei din Saigon, deci era de partea noastră. Şi împuşca un prizonier, un prizonier care nu îl ameninţa în vreun fel, avea mâinile legate la spate. A fost o crimă cu sânge rece.

Totuşi, Eddie Adams a regretat mai târziu acea fotografie. A spus: "Şeful Poliţiei l-a omorât pe prizonier, eu l-am omorât pe Şeful Poliţiei cu aparatul meu de fotografiat."

Am scris despre Steve Jobs în Elle Man

Cum sînt în permanentă criză de lăudători, nu puteam scăpa ocazia să mă bag puţin în seamă. Marius Chivu a remarcat articolul pe care l-am scris despre Steve Jobs în ELLE Man, şi îl recomandă în Dilema Veche.

Grec să fii, noroc să ai

Eu le-aş ierta grecilor orice, nu doar o datorie de 100 de miliarde euro. Cele mai frumoase vacanţe la ei le-am făcut. Şi n-aş vrea să mă opresc. Oricum, banii nu i-au luat de la noi, ci de la nemţi şi francezi. Şi n-am auzit ca banii din ajutoare să fi fost folosiţi pentru plata unor compensaţii financiare individuale aberante, cum s-a întîmplat la americani.

Pluralul Majestăţii. Interviu cu Principesa Margareta

La minunatele noastre televiziuni s-a discutat aprins dacă MS Regele Mihai I este "fostul Rege" sau pur şi simplu... Regele. Însă cînd un fost ministru sau fost preşedinte (de stat, de partid ori de scară de bloc) este invitat la TV, moderatorul i se adresează necondiţionat cu "domnule ministru" (sic!) sau "domnule preşedinte" (sic!!); nici măcar nu-şi pune problema că acela pe care îl are în faţă a fost ministru şi nu mai e. Cred că MS Regele Mihai I ar fi avut dreptul măcar la un tratament egal. 
Controversele stîrnite de prezența Majestății Sale în parlament mi-au amintit de disputa provocată de căsătoria Principesei Margareta cu Principele Radu - subiect pe care l-am abordat cu Principesa într-un interviu pe care mi l-a acordat acum cîțiva ani.

Știu că l-ați cunoscut pe Principele Radu prin mijlocirea lui Ion Caramitru.

Principesa Margareta: Da, ne-am întîlnit pentru prima dată la un orfelinat, unde dl. Caramitru voia să demareze un program pentru copiii abandonați. Fiindcă era un proiect foarte bine făcut, am decis să-l finanțez prin Fundația Principesa Margareta. Am mers la orfelinat și acolo l-am întîlnit pe Principe, care era director artistic al acelui program. Copiii, pe care îi văzusem și cu altă ocazie, reveniseră la viață. Mie mi s-a părut extraordinar ca o persoană să reușească să transmită atîta dezinvoltură unor copii, și mi-am zis că trebuie să fie un om deosebit. La un moment dat, unul dintre copii a avut trac și s-a dus la Radu, și el l-a încurajat, i-a spus: “Tu știi ce trebuie să faci, mergi înainte” - și copilul și-a făcut numărul.

Relația Alteței Voastre Regale cu Principele a fost îndelung comentată în primii ani, Principele neprovenind dintr-o familie regală și fiind și actor pe deasupra.

Isabel Allende. “Politica externă a SUA e de multă vreme un dezastru"

Cea mai populară autoare chiliană vorbește  despre dictatura lui Pinochet și anii exilului, despre dragoste și familie, dar și despre feminism și politica externă a SUA.

Foto Lori Barra

"Dacă e să aleagă între a-și ofensa rudele și a spune o poveste, orice scriitor profesionist va alege prima variantă", spuneți în "Suma zilelor", cea mai recentă carte a dvs tradusă în românește. Este acesta un crez personal al dvs.?

Isabel Allende: Eu încerc să nu supăr pe nimeni cu ceea ce scriu. Și nu dezvălui lucruri din intimitatea altor persoane fără acordul acestora. În cazul cărților mele de memorii, "Paula" și "Suma zilelelor", în care vorbesc despre familia și prietenii mei, am dat fiecăruia să citească manuscrisul înainte să-l trimit la editură.

Și a fost cineva deranjat de ce a citit?

Gaddafi, garda și garderoba

După Mubarak și Saddam, Gaddafi este următorul șef de stat invitat să ia loc pe fărașul care îl duce în recycle bin-ul istoriei. Nu știu cum va fi el digerat de posteritate, nu știu ce loc va ocupa în amintirea supușilor săi, dar comunitatea fashion orientalo-africană sigur îi va regreta aparițiile flamboaiante.

Deși gradul de colonel îi legitimează apartenența la lumea cazonă, Gaddafi s-a deconspirat în timp drept un veritabil trend-setter al modei nord-africane a ultimilor 40 de ani. Revoluționarii care i-au năpădit palatele și au plonjat cu capul înainte în piscină ori și-au făcut, pentru locul de veci de pe facebook, o poză cu degetele rășchirate în livingul colonelului, n-au aruncat o privire și în dressing-ul longevivului conducător de jamahirie: ce paradis al culorilor, ce rai al texturilor, ce junglă amazoniană a imprimeurilor! Andre  Leon "Vuitton" de la Vogue trebuie că e invidios, mai ales că Gaddafi recurgea la total look sau monocromie doar cînd se întîlnea cu cîrcotașii fashioniști Berlusconi și Sarkozy; în rest, mixa culorile cu nonșalanța cu care amestecă ritmurile un DJ pastilat.

Huidu. Laughing Out Loud

LOL. Numărul mașinii lui Șerban Huidu este LOL - acronimul atît de uzitat, pe e-mail sau Messenger, de la Laughing Out Loud (care se poate traduce în românește printr-o abundență de locuțiuni, de la "a rîde cu poftă" și "a rîde în hohote", pînă la "a rîde cu lacrimi", "mă prăpădesc de rîs" sau "mor de rîs"). Nu știu dacă rîsul vecin cu plînsul e ceva ce ne este caracteristic, dar ne mîndrim la nivel de nație că avem puterea de a face haz de necaz în anumite... cazuri. Nu e... cazul acum.

Gabriel Liiceanu: "Cartea, în forma tradițională, nu va rezista"

O conversație cu Gabriel Liiceanu despre prezentul românesc și viitorul cărții, despre rostul intelectualului în societate și felul cum se împacă femeile cu filozofia.

Spuneați undeva că "un jurnal ar trebui să fie precum un ordin de percheziție emis de autor pe numele autorului însuşi." Cât de onest și de autentic este un jurnal, în condițiile în care el este ținut de un autor care știe că va fi publicat?

Gabriel Liiceanu: Important este cu ce gând pleci la drum. Dacă te gândeşti din prima clipă la un jurnal ca la orice carte la care lucrezi în vederea publicării, atunci va fi un jurnal ratat. Un jurnal "onest şi autentic", cum spuneţi (şi sper că ăsta e cazul cărţii "Întâlnire cu un necunoscut"), se naşte din nevoia pe care unii dintre noi o simţim de a ne opri din când în când pe drumul vieţii şi de a trage linia. Viaţa este şi ea o întreprindere care are un bilanţ de profit şi pierderi. (Schopenhauer spunea că este o afacere din care nu ieşi niciodată în câştig.) Jurnalul este, în primă instanţă, un mod de a ţine registrul de cheltuieli al vieţii. Unora dintre noi nu ne place să mergem orbeşte înainte. Vrem să ştim, periodic, "unde ne aflăm". Gândul publicării vine abia după ce bilanţul a fost făcut, când tête-à-tête-ul cu tine însuţi s-a încheiat. Publicarea este un gest de bunăvoinţă din partea autorului. Ea pune la îndemâna altora rezultatele exerciţiului de luciditate realizat pe cont propriu. Tipărirea bilanţului este o formă de împărtăşire făcută cu gândul la eventualul beneficiu al celorlalţi. Un jurnal publicat ne ajută să ne comparăm vieţile, să facem "schimb de vieţi". De asta se citesc cu atâta nesaţ jurnalele, şi nu neapărat din dorinţa de a te uita pe gaura cheii în viaţa altuia. Mă uit la viaţa celuilalt ca să o înţeleg mai bine pe a mea. Îl iubesc pe autorul jurnalului nu pentru că îmi apare mare şi frumos, ci pentru că, prin tot ce spune despre el, îmi dă o cheie pentru a mă înţelege pe mine.

În ce măsură, în scrierea unui jurnal, intervine autocenzura?

Spuneam undeva în carte că, de fapt, e treaba celui care scrie până unde poate întinde coarda confesiunii. Cred că un autor de jurnal nu trebuie să deschidă "uşa interzisă" a vieţii sale pentru ca, în numele unei sincerităţi nelimitate, să ajungă să se înjosească, să se arate în toată micimea fiinţei sale. (Citam exemplul lui Rousseau care, în "Confesiunile" lui, povesteşte cum, adolescent fiind, pândea la fântâna satului, pentru a le arăta fetelor care veneau să ia apă, nonşalant şi provocator, sexul.) În acelaşi timp, complezenţa faţă de sine este, într-un jurnal, fatală. Balanţa între acestea două nu cred că poate fi ţinută decât în măsura în care ceea ce ai scris despre tine trimite la un dialog cu viaţa fiecărui cititor în parte şi reprezintă aportul individual al autorului la edificarea unei umanităţi comune.

Cum vă împăcați cu jurnalul modern – blogul? Ați fost vreun moment tentat să-l încercați?

O confesiune tîrzie. Cu sau fără legătură cu accidentul lui Huidu

M-am întrebat de multe ori ce se întîmplă dincolo de cele două minute de atenție pe care televiziunile le acordă unui accident auto obișnuit; fără vedete, dar cu victime. Reporterul relatează, polițistul raportează, medicul zice și el ceva și trecem grăbiți la următoarea știre - eventual, altă nenorocire. 
Așadar, ce se întîmplă cu supraviețuitorii accidentului? Ce se întîmplă cu apropiații decedaților? Ce se întîmplă cu mireasa care-și aștepta mirele la petrecere, iar el moare în accident de mașină în drum spre restaurant? Ce o consolează? Cum depășește o astfel de traumă? Ce poți să-i spui ca să o alini? Ce-i spui soțului care își vede nevasta însărcinată stingîndu-se lîngă el între fiarele contorsionate ale unei mașini? Ce explicație logică poți da nedreptății morții? Cum justifici lipsa de discernămînt a soartei?    

Sergiu Nicolaescu: „Am vrut să-l împușc pe Ceaușescu”

Cel mai prolific regizor român vorbește despre cei care-l contestă, despre Revoluția din 1989, despre relațiile cu Becali și Nicu Covaci, precum și despre intenția de a-l asasina pe Ceaușescu.

În 1962, aţi câştigat la Cannes premiul pentru film documentar, cu „Memoria Trandafirului.” Destul de curând mai apoi aţi renunţat să mergeţi la  festivaluri. Ce s-a întâmplat?

Sergiu Nicolaescu: În toată viaţa mea, eu am fost de trei ori la festivaluri. Există o lume a festivalurilor din care eu pur şi simplu nu aveam timp să fac parte. Eu nu sunt un vânător de festivaluri, dar nu e rău să fii vânător de festivaluri, e bine, pentru că aşa se afirmă o cinematografie. Eu am muncit, am muncit ca un zmeu, am făcut film după film – 64 de filme româneşti plus 28 străine. E imens, e o muncă imensă. Dacă nu intram în politică, în 18 ani de la Revoluţie în mod sigur făceam încă 18 filme. Or, n-am făcut decât șase. Am realizat „Oglinda”, un film politic, singurul film politic românesc în care i-am arătat pe Antonescu, pe Hitler, întâlnirile dintre ei şi adevărul despre 23 august şi despre cei care au trăit în acea perioadă. Un film foarte tare, pe care mi-am dorit dintotdeauna să-l fac şi l-am făcut.

5+ întrebări pentru Angela Gheorghiu

După ce nu de mult a fost criticată de presa din Anglia pentru prestaţia din Tosca, soprana Angela Gheorghiu cîntă în această seară la Londra, pe O2 Arena, în compania lui Placido Domingo. În octombrie 2004, am avut onoarea de a realiza cu d-na Gheorghiu primul interviu pe care l-a acordat unei publicaţii româneşti după 1990. În continuare, cîteva fragmente din interviul publicat în revista ELLE. 

Visul Angelei Gheorghiu a fost să cînte la Covent Garden. Şi a debutat la Covent Garden, în 1992. Doi ani mai tîrziu, postul de televiziune BBC2 îşi modifica programul pentru a putea transmite în direct de la Opera Regală din Londra

 spectacolul Traviata, cu Angela Gheorghiu în rolul Violettei şi cu Georg Solti la pupitru. În 1997, discul cu opera La Rondine, realizat de Gheorghiu la EMl Classics, a avut un succes fulminant: două premii Gramophone (Best Opera Recording şi The Record of the Year), premiul Choc du

 Monde de la Musique în Franţa, două premii Diapason D'Or, premiul Deutsche Schallplatenkritik, premiul Musica e Dischi în Italia, premiul criticii în SUA. La Classical Brit

 Awards,în 2001, soprana a fost desemnată Female Artist ofthe Year. Un an mai tîrziu, a cîntat în spectacolul organizat cu ocazia Jubileului Reginei Elisabeta a Il-a a Marii Britanii, iar Ministerul Culturii din Franţa i-a decernat titlul de Oficier de I'Ordre des Arts et Lettres. 

  

Marele dirijor Georg Solti v-a apreciat foarte mult şi a fost unul dintre cei care v-au sprijinit la începutul carierei.

Eu m-am înţeles extraordinar de bine cu el, chiar dacă avea 82 de ani cînd I-am cunoscut. Eu nu cintasem Traviata pînă atunci, iar el nu o mai dirijase. Ne doream extrem de mult să facem această operă mare pentru că nu e uşor să te apropii de o lucrare atît de cîntată şi de populară. Solti m-a văzut în Boema şi apoi, cînd am început repetiţiile pentru Traviata, a fost foarte impresionat. La prima repetiţie pentru Traviata a început să plîngă ca un copil, nici nu a mai putut să stea pînă la sfîrşit, a plecat. Apoi a discutat cu cei de la casa de discuri Decca şi la BBC şi a făcut în aşa fel încît BBC să transmită în direct spectacolul nostru cu Traviata de la Covent Garden. Au modificat grila de programe pentru a face această transmisiune. A fost într-adevăr un spectacol extraordinar, un moment special pe care nu-l voi uita niciodată, şi de atunci ne-am legat foarte mult, am rămas prieteni. Interesant este că am citit biografiile multor artişti şi am văzut că erau destul de dificili unii cu alţii. Astăzi nu mai este aşa. Sînt în relaţii foarte bune cu absolut toţi colegii mei, şi cu cei din România, şi cu cei din străinătate.

Dar la Classical Brit Awards v-aţi exprimat nemulţumirea faţă de prestaţia tenorului Russell Watson.

5 întrebări pentru Mircea Cărtărescu

Într-un interviu pe care l-ai dat în perioada în care încă te luptai cu "Orbitor", frustrat probabil de faptul că nu-l terminaseși încă, spuneai așa: "Aveam sentimentul că mi-au luat-o toți înainte." Este literatura o competiție? Ești un tip ambițios?
Mircea Cărtărescu: Am spus-o întotdeauna, sunt un om ambițios, altfel nu aș fi făcut nimic, niciodată. Dar lupta mea este cu mine însumi. Ambiția mea a fost întotdeauna fie să fac ceva mai bun, fie să fac altceva decât am făcut înainte, și, dacă se poate, ambele deodată. Niciodată nu m-am comparat cu alți scriitori. Mă compar cu mine însumi din cele mai bune momente ale mele și mă simt umilit că nu-i pot fi egal. De fapt, întotdeauna, scriind, am avut în minte imaginea mea de adolescent, când scriam cu o ambiție pe care nu cred că a mai avut-o cineva vreodată. Între timp m-am înțelepțit, mi-am dat seama că literatura nu este totul în viață, așa cum am crezut timp de treizeci de ani. De fapt, abia după ce am împlinit cincizeci, am început să prețuiesc cu adevărat viața, să simt bucuria de a trăi. E pentru mine un lucru nou și ciudat, pentru că până acum viața mea a fost literatura, cea citită și cea scrisă de mine. Nu exista o mai mare satisfacție decât să scriu o pagină bună. Acum mă bucur la fel de mult de cireșul pe care îl am în curte și care tocmai mi-a dat prima recoltă (trei cireșe, dintre care pe două le-au mâncat deja vrăbiile...). O mare sursă de bucurie este și fiul meu, Gabriel, cu care mă identific total și cu care îmi face o plăcere enormă să mă joc și să comunic.

Reușești să-i transmiți lui Gabriel prețuirea pentru carte?

"Indiferent ce se întîmplă cu starea mea civilă, eu rămîn Elena Udrea." 5+ întrebări pentru Elena Udrea

Aveţi imaginea unei eminenţe cenuşii a PD-L. Se spune că mulţi politicieni, inclusiv din PD-L, se tem de Elena Udrea. 

E o poveste. N-am auzit pe nimeni, chiar şi pe surse, spunând că se teme de Elena Udrea. Şi dacă aţi întreba colegii, cred că v-ar spune că sunt genul de om care întotdeauna sare să te ajute.

Vă deranjează această imagine sau profitaţi de ea? 

Deşi poate ar trebui să mă flateze această imagine pe care au încercat unii s-o creeze, de persoană care trage sforile în PD-L, de care se tem colegii, nu mă flatează şi dimpotrivă, aş vrea să existe o imagine reală a tipului de coleg care cred eu că sunt.

Dar din ce cauză credeţi că aveţi această imagine? 

5 întrebări pentru Adriana Săftoiu. Femeile şi politica

Femeile care sunt puternice în politica noastră sunt puternice fiindcă sunt respectate sau fiindcă sunt temute? 
Nici una, nici alta. În general, par puternice fiindcă sunt susţinute de bărbaţii puternici ai partidelor. Ştiu că nu e flatant, dar ăsta e adevărul. Asta nu înseamnă că femeia respectivă nu ar putea să fie respectată sau că n-ar avea atuuri, dar dacă e mai uşor să promovezi prin susţinerea şefului de partid, de ce nu?! De multe ori am asistat la ipocrizii bărbăteşti - bărbaţii pot fi mult mai ipocriţi şi mult mai lipsiţi de onoare decât femeile care în separeuri toacă mărunt “intrusa”, dar la un simplu telefon sau comandă de sus se supun.

Pe Elena Udrea cum o vedeţi: femeie-femeie, femeie-bărbat?

Cît termopan poți duce cu bicicleta

Știți scena din Avatar cînd Jake înfruntă rinocerul cu cap de rechin-ciocan (nu știu cum să-l descriu altfel...) și lighioana dă înapoi? Ei bine, am încercat și eu așa ceva azi-dimineață, călare pe nobilul meu bidiviu cu două roți. Adversarul era o camionetă care venea docil, cu termopanele-n cîrcă, pe o străduță îngustă, cu mașini parcate și pe o parte, și pe alta. Era clar că n-aveam loc să trecem unul pe lîngă celălalt, însă intenția mea, deloc războinică, era să ajung în dreptul unei intrări într-o curte, unde să mă trag pe dreapta și să las monstrul cuirasat, dar blajin, să treacă. N-aveam în intenție să provoc mașina, voiam de fapt să mă provoc pe mine. Voiam ca plimbarea de dimineață să fie și un pic solicitantă, nu rutina zilnică. 

Single in the rain

Aseară, bicicleta mea iubită m-a lăsat baltă. La propriu, aș putea spune. Văzînd că se apropie furtuna, m-am grăbit spre casă, sperînd să ajung înainte să înceapă ploaia. Cînd să încalec, ce să vezi: roata din spate, dezumflată. Făcusem pană. Sub imperiul impulsului inițial, de a încerca să ajung acasă înaintea ploii, am pornit la drum pe lângă bicicletă, fără să mai stau pe gînduri. Cîțiva pași mai încolo, mi-am amintit că parcă am văzut o vulcanizare în susul străzii. Am mărit pasul. Vîntul deja își făcea de cap: rupsese crengile unui copac și le prăvălise peste o Dacie papuc. Stropi mari de ploaie cădeau răzleț. Iar presupusa vulcanizare e de fapt o spălătorie auto.

Convenții stupide

Azi am decis să fiu calm. Să nu mă enervez cât timp sunt la volan. Am să cedez trecerea și cînd am eu prioritate. N-am să-mi ies din pepeni cînd tu, din spate, mă claxonezi fiindcă am oprit la trecerea de pietoni. Nu-mi pasă nici dacă vii pe contrasens și insiști să treci: îți fac loc, prietene, se poate? Ce convenție stupidă acest sens unic!

Nu mă deranjează că depășești coloana și mi te bagi brusc în față. Și pui o frînă de ți se ridică fundul mașinii. Da' dacă te trosneam era vina mea. Nu e nici o problemă că tu și alți 4-5 ca tine intrați în intersecție după ce s-a făcut roșu, iar eu am verde, dar stau și aștept. La urma-urmei, e doar un semafor și ăsta-i rostul lui. Să te facă să aștepți. Să aștept eu, adică. Dacă tot aștept la roșu, de ce n-aș aștepta și la verde? Ce e semaforul decît o altă convenție stupidă?

Nici cu parcarea nu mă enervez, deși mi-e greu să înțeleg cum poți parca un Matiz pe 2 locuri. Iar tu, cu SUV-ul, ai fi chiar OK dacă în parcarea de la mall te-ai pune pe doar 2 locuri, nu pe trei. Dar nu-ți bate capul, mă descurc eu: parchez la Eroilor și iau pe urmă un autobuz până la mall-ul din Cotroceni; ori parchez la Unirea și iau metroul pînă la mall-ul din Vitan. Sau, fiindcă tot e soare afară, aș putea veni pe jos din Tineretului pînă la mall-ul din Băneasa.

Nu ești nesimțit. Indolent? Cine-a putut să-ți zică așa ceva? Mitocan? Deja exagerăm. Tu ești un delicat care nu are altă vină decît că e victima unor convenții stupide.

Ticuri, obsesii, manii

Ideile fixe, maniile, ticurile şi obsesiile sînt de obicei asociate cu vîrsta. Eu aş zice că singura vină a vîrstei e că le agravează. Dacă ar fi să asociez fixaţiile cu ceva, cred că le-aş asocia cu sexul. Cu sexul tare, mai exact. Sînt convins că există şi femei ticăite, dar eu n-am întîlnit vreuna. Nici n-aş putea numi o manie care să fie tipic feminină. Însă fixaţiile bărbăteşti le întîlneşti la tot pasul.   

Jennifer Lopez sau cum nu poţi ignora mediocritatea

Sînt cîteva lucruri care mă intrigă la Jennifer Lopez. Nu e o cîntăreaţă prea grozavă şi totuşi continuă să cînte; nu e o actriţă strălucită şi totuşi continuă să facă filme şi să aibă succes. Şi viitura succesului ei cară cu sine actori de calibru, precum Jack Nicholson, cu care Jennifer a jucat (binişor) în Blood and Wine; George Clooney (pe care l-a avut partener în Out of Sight), Ralph Fiennes (Maid in Manhattan) sau Richard Gere (care i-a dat replica în Shall We Dance). Hai să zicem (deşi nu e neapărat adevărat) că Fiennes şi Gere aveau nevoie de o resuscitare a carierei în momentul în care au făcut chiflele respective. Dar cum rămîne cu Nicholson şi Clooney? Cum rămîne cu Soderbergh, care a distribuit-o în rol principal în Out of Sight (el fiind  singurul regizor care a reuşit s-o facă pe Jennifer să demonstreze că poate fi actriţă)?

Facatura DSK. Wall Street vrea sa lucreze in liniste

Rasturnarea de situatie in cazul Dominique Strauss-Kahn mi se pare amuzanta si ipocrita (anchetatorii au descoperit ca femeia care il acuza are probleme de credibilitate). Sa fim seriosi, toata tarasenia a mirosit, de la bun inceput, a facatura. Cum de il poate infunda o camerista pe seful FMI? Chiar daca fapta reprobabila exista, cum de nu a reusit Dominique sa cada la o intelegere cu femeia, cum de n-a acceptat aceasta sa fie platita ca sa taca? A fost doamna atit de ofensata incit a vrut dreptate cu orice pret, ori a fost platita de altcineva (evident, mai mult decit ar fi platit DSK in schimbul tacerii) ca sa-i faca pocinogul lui DSK? Ultima ipoteza ridica intrebarea legitima: de ce i-ar purta cineva simbetele lui DSK? Cine ii sint dusmanii?

Tatăl meu

Acum câteva săptămâni mi-am vizitat părinții. Mi-au reproșat, discret, că nu îi sun mai des, că nu le scriu… E drept, cu mama vorbesc cam o dată pe săptămână la telefon. Dar cu tata, al cărui auz a fost răpus în copilărie de o meningită, nu pot vorbi la telefon. Nu comunicăm nici prin semne. Văzusem cândva doi hipoacuzici prinși într-o “discuție” aprinsă:  gesticulau ca două păpuși dezarticulate. M-a încercat un sentiment de infinită  compasiune. Dacă graiul articulat e cel mai distinctiv semn al umanității, absența lui nu poate fi decât dezumanizantă.

Copil fiind, nu-mi amintesc să fi pus prea multe întrebări legate de starea tatei. La urma-urmei, era tata, chiar dacă nu mă putea auzi, chiar dacă eu îl înțelegeam uneori cu greu – meningita îi alterase și capacitatea de a vorbi. Explicațiile le primeam fragmentat și întâmplător. Bunica îmi spusese că tata răcise după ce, într-o iarnă, se jucase în zăpadă cu alți copii. A urmat o boală cruntă, care a lăsat în urmă sechele grave. O bună bucată de veme, tata nu auzit și nu a vorbit deloc. Bunica se temea că, dacă îl va înscrie la o școală specială, tata nu va mai vorbi probabil niciodată. Cu eforturi supraomenești, a obținut o dispensă și a reușit să-l înscrie la o școală normală. Provocat de ceilalți copii, tata a reînceput să vorbească. Apoi a învățat să  citească de pe buze și încetul cu încetul a reușit să ducă o viață normală. 

"E greu cu entuziasmul". Interviu cu Marcel Iures.

"Meseria de actor presupune să fii bogat", spune actorul Marcel Iureș, care acum câțiva ani a refuzat o ofertă financiară consistentă venită de la Hollywood. O discuție despre alegeri, despre motivațiile acestora și consecințele lor.

Foto HBO Romania, www.hbo.ro

"În derivă" e primul serial pe care-l faceți. Actorii americani evită televiziunea și serialele. La noi cum e pentru un actor să facă film serial?
Marcel Iureș: Da, pentru mine e prima oară. Îmi dau seama, făcându-l, că nu e așa de grav. Dincolo de faptul că eu sunt un om sperios și extrem de emotiv și timid, a juca în altă limbă decât a mea îmi dă încă o temă de viață. Se apropie de o performanță pe care n-o iubesc. Nu vreau să fiu un mare artist în altă limbă. Faptul că serialul s-a întâmplat în limba română mi-a dat siguranță. Limba îți dă un mare confort și putere. Limba ta. Cea în care te-ai născut, cea în care ai început să gândești. Și atunci m-am mai de-speriat, m-am mai relaxat. Agenții pe care îi am m-au împins în zona asta, fiindcă sunt mulți bani, sunt foarte mulți bani. Și dobândești o notorietate pe care filmul, dacă nu e de o anumită factură, nu ți-o dă. Sunt mulți care manifestă entuziasm. Ar face orice ca să intre în zona asta. Din câte am văzut, lumea e înnebunită să facă seriale, e o treaptă mare în sus. Eu nu judec în termenii ăștia. Eu judec în termeni de meserie, artistici, de încercare profesională pe care o vreau valabilă.
Din teatru vă încărcați sufletește și cu filmele faceți bani? Filmul e cu banul, teatrul e cu spiritul?
Meseria de actor presupune să fii bogat. Aşa că prilejul de a face filme înseamnă și să câștig un ban care să-mi permită să fiu relaxat în teatru și să trăiesc după voia inimii. E de preferat să fie așa. Dar asta cam și moleșește, într-un fel. Teatrul de stat, în tot blocul estic, e un paradox, cu toate că induce ideea de trufie a statului, de lux al societății în a întreține atât de mulți actori, atât de multe instituții teatrale. Culmea e că perioada profund neagră din cultura românească, din 1947 şi până mai acu’, n-a moleșit artiștii, dimpotrivă. E ciudat că avem o aplecare în a număra firele de nisip de pe podea în loc s-o curățăm. Suntem un popor nevrotic, cu o formă de depresie care s-a dovedit destul de creativă. Și asta, într-un fel, ne duce la ce trăim astăzi. Noi trăim profund schizofrenic din cauza faptului că ceea ce ne-am străduit să creăm, neavând decât un stomac gol și mâinile goale, nu mai este preţuit azi. Tentațiile sunt numai de tip financiar, notorietatea n-are istorie și se varsă mereu în conturi, în detrimentul foarte multor lucruri care au fost câștigate fără aceste tentații: respect pentru limba română, pentru arta spectacolului. Astea devin artefacte prin forța lucrurilor și din cauza nepăsării sau confuziei în care trăim. Dar asta nu înseamnă că ele nu sunt valabile și nu sunt vii.

Lansare de carte. "Asa sint eu, prost", de Valentin Uritescu

L-am întîlnit pe Valentin Uritescu pentru prima dată cu mulţi ani în urmă, pe cînd lucram la primul meu text pentru revista Elle. Scriam despre Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, un loc în care şi-au "făcut mîna" mulţi dintre marii noştri actori şi regizori - printre ei, Maia Morgenstern, Valentin Uritescu şi Horaţiu Mălăele. Îmi amintesc şi astăzi că am regretat că, dintre toate poveştile pe care mi le-a spus atunci Valentin Uritescu, a trebuit să mă limitez la cele care aveau legătură cu subiectul articolului.  

Astăzi însă actorul se poate considera răzbunat. Tot ceea ce mi-a povestit mie atunci şi n-am publicat, precum şi multe alte istorii ştiute şi neştiute din existenţa unui om care a trăit într-o viaţă cît alţii în şapte, se regăsesc în volumul de memorii "Aşa sînt eu, prost", pe care Valentin Uritescu şi editura Humanitas îl lansează în această seară, la ora 18.00, la Cafe Godot Teatru. Dacă acum mai bine de 15 ani sinceritatea şi autoironia lui Uritescu mă surprindeau, astăzi le regăsesc cu bucurie în cartea lui de memorii: 

„Eu scriu aceste rânduri fără să fac pe scriitorul, fără să arăt cât sunt de cult şi de deştept… Nu! Eu vreau să vedeţi cât sunt de prost, adică aşa cum sunt de-adevăratelea. De aceea nu schimb nimic, nu ascund nimic, nu înfrumuseţez nimic…“