De ce se întorc românii în România? Interviu cu Sandra Pralong.

Cartea Sandrei Pralong, De ce m-am întors în România, mi-a picat în mână la câteva zile după ce doi buni amici, alături de care petrecusem, cu bune și rele, mai bine de un deceniu în "câmpul muncii", m-au anunțat că se îndreaptă spre zări mai senine. Titlul cărții mi s-a părut șocant, vecin cu paradoxul. Cum să te întorci în România când toată lumea ar pleca din ea? Cum să termini Harvard-ul și să te întorci în București? Cum să ai America la picioare și să te întorci aici?

V-am citit cartea și am rămas cu o nemulțumire. Aș fi vrut să citesc povestea dvs. în 400 de pagini.

Sandra Pralong: Vă mulțumesc, dar pentru mine proiectul cărții nu a fost să spun povestea mea, cât să-i las pe ceilalți să-și spună povestea. Și am fost prima surprinsă să descopăr că poveștile sunt conectate între ele printr-un fir roșu nu doar al dragostei de țară, ci și al dorinței de a contribui. Mă așteptam ca dragostea de țară să existe la acești oameni, fiindcă altfel nu se explică revenirea lor; aceștia sunt oameni care aveau totul la picioare în străinătate, și care totuși au ales să înfrunte trotuarele desfundate, lipsa autostrăzilor, lipsa de politețe, ca să trăiască totuși în România și să se pună în serviciul ei. Dar, apropo de această dorință de a contribui, cineva îmi atrăgea atenția că există însă și o anumită dezamăgire în privința felului în care au fost primiți înapoi.

Vorbiți de dragoste de țară, de patriotism. Mi se par niște cuvinte teribil de mari.

Nu sunteți primul care reacționează așa. Când ai un proiect cum e cel al reconstrucției României și reprezinți generația care îl ia în piept, când trăiești  într-o țară unde totul e de făcut, e foarte greu să nu accepți provocarea de a te implica. Dar nu poți face ceva fără dragoste, fără să te investești trup și suflet. Viața în străinătate e evident mai tihnită. Dar acolo trăiești doar pentru tine. Nu lași nimic în urmă, decât cel mult copiilor tăi. Așa, contribuim la crearea unor structuri în țara asta.

Încă un cuvânt mare: altruism, calitate pe care cred că noi, românii, am pierdut-o mai ales în ultimii 20 de ani.

E foarte normal. Problema României a fost prefăcătoria: am mimat că făceam lucrurile pentru un ideal comun, pe vremea comunismului; că făceam lucrurile de bunăvoie pentru construcția unui om nou și a unei țări multilateral dezvoltate și alte prostii de genul acesta. În fine, a venit momentul să nu ne mai prefacem. Și e firesc să facem lucrurile pentru noi, fiindcă asta e premiza pe baza căreia funcționează democrația și capitalismul: individul are interese pe care și le apără. Problema noastră e că nu ne dăm seama că suntem un pic autiști. Nu înțelegem că ne apărăm mai bine interesele respectând niște reguli, conviețuind politicos, decât îmbrâncindu-ne și călcându-ne pe bombeuri. Nu ne dăm seama de niște lucruri pe care și străinii le-au descoperit în câteva generații. Politețea și interesul bine temperat sunt mai profitabile decât legea junglei. Sunt lucruri firești. Ce îmi doresc eu este ca tinerii care au atâta energie și entuziasm să nu-și piardă maniera lor unică de a privi lumea și să nu devină cinici, blazați, cum sunt celelalte generații dinaintea lor.

O cronică la cartea dvs. se referea la ea ca la un tratat al neadaptării. Adică aceia care și-au expus poveștile acolo s-au întors în țară pentru că nu s-au adaptat în străinătate.

Mă supără foarte tare acest lucru. Fiindcă e ca și cum ar fi o tară să iubești această țară, e ca și cum ai face-o din neputință, când ea de fapt este un proiect care merită toată atenția tuturor. E foarte trist pentru mine că am ajuns la stadiul în care nu mai putem concepe că a veni în România este ceva lăudabil, nobil, înălțător; nu mai vedem frumusețea nicăieri, nici măcar în gesturile nobile pe care le fac unii sau alții. Maslow făcea piramida nevoilor omenești și spunea că dorința de autorealizare, de împlinire și de a aparține sunt cele care-ți dau cele mai mari satisfacții. Acești oameni au ajuns în vârful piramidei acolo unde erau. Eu, una, nu mai aveam nimic de demonstrat profesional la 28 de ani. Eram cel mai tânăr director de promovare la Newsweek, în toată America mai erau doar două asemenea poziții. Dar pe undeva Newsweek pare un șantier foarte mic pentru cineva care vrea să se implice în ceva măreț pentru neamul lui, pentru țara lui. Cei care s-au întors în țară n-au făcut-o din alt motiv decât din dorința de a-și actualiza nevoia de a contribui și sper ca toți în țara asta să ajungem să vedem ce enormă satisfacție e să dai ceva înapoi comunității. E absolut firesc și, pe de altă parte, e firesc să nu fie așa deocamdată, atâta timp cât noi avem atâtea nevoi primare de satisfăcut. Dacă ne uităm la casele din România, la ego-urile din România, la mașinile din România, totul e, cum se spune, larger than life, exagerat. Noi suntem o societate de statut, cu cât arăți mai mult, cu atât te simți mai bine. Dar e un infantilism pe care o să-l depășim.

Vă propun să ne întoarcem un pic în timp. După ce mama dvs. a plecat în Elveția, ați rămas doi ani aici, în țară, cu bunica. Cum au fost acei doi ani? Cum v-ați descurcat?

Sincer, au fost foarte faini. Aveam vreo 13 ani când a plecat mama. Mă dădeam mare artistă, descopeream băieții – la nivel platonic, desigur... Eram foarte boemă și mi se părea că l-am prins pe Dumnezeu de un picior, că am o libertate nesperată – mama era mult mai severă decât bunica. Pe de altă parte, m-am pus pe tocit fiindcă îmi dădeam seama că, dacă nu intram la liceu, nu vedeam cum m-aș fi descurcat și nu știam cât o să dureze până când avea să mă ia mama la ea. Cred că anii aceia mi-au priit pentru că undeva în subconștient știam că e ceva temporar. Și poate am avut acea poftă de viață a cuiva care știe că experiența pe care o trăiește este limitată. Am gustat din plin din adolescență, știind că e un timp prețios de care nu dispun la nesfârșit. Și cred că această mare plăcere de a fi adolescentă în București a făcut să-mi fie foarte greu când am ajuns în străinătate. M-am rupt greu de România. Doi ani am plâns. Ba chiar i-am reproșat mamei la un moment dat că m-a scos din țară fără să mă întrebe. Ea, care făcuse atâtea eforturi și niște lucruri incredibile, să mă audă pe mine că-i reproșez așa ceva! Păi, cred că a dat dovadă de mare eleganță că nu mi-a tras una peste nas.

Ce vă lipsea din țară? Prietenii?

Cred că-mi lipsea senzația de apartenență. În Elveția era foarte greu să te integrezi. Elveția, până nu demult, a fost o țară în care era greu să fii femeie, era greu să fii străin. Era destul de xenofobă, ceea ce e și firesc, e o țară foarte mică. Numele meu nu spunea nimănui nimic și, la momentul acela, mi-a fost greu să demonstrez că nu sunt căzută din pom. Îmi doream foarte mult să mă integrez într-un mediu căruia știam că-i aparțin prin educație, deschidere, familie, dar căruia nu-i aparțineam, de fapt, refugiată fiind. Eram și foarte snoabă la vremea aceea și mi se părea că sunt știrbită de însemnele clasei din care credeam că fac parte. Mult mai târziu mi-am dat seama că toți suntem în mod profund egali și că nu contează ce ai și nici măcar ce faci, ci cine ești.

Ați rămas văduvă la 24 de ani. Cum ați depășit acel moment? Cum de nu v-ați refăcut viața?

Chiar mă gândeam deunăzi că moartea e un lucru cu care am o relație foarte blândă. Nu mă tem de moarte și am convingerea că existăm cumva și mai departe de corpul nostru fizic. Dar, în afară de asta, am supraviețuit și fiindcă avusesem foarte multe lucruri în comun cu soțul meu. Pur și simplu, la un moment dat am realizat că din cuplul nostru a mai rămas ceva: eu. Și că n-am încotro, dacă țin atât de mult la ce am fost împreună, trebuie să fac singură lucrurile pe care plănuiserăm să le facem amândoi.

N-aveți copii.

Din păcate, nu.

Se spune că femeile nu se simt total împlinite dacă nu au și familie, și carieră, și copii.

Barbara Walters spunea că soarta e injustă cu femeile, fiindcă din cele trei lucruri disponibile oricărui bărbat – carieră, viață personală și familie –, femeile trebuie să aleagă cel mult două. În cazul meu, nu am ales nici măcar două. Am ales într-un fel cariera, pentru că acolo mi-am găsit și familia și împlinirea personală. Lucrez cu tineri. E ca și cum aș avea 100 de copii.

Cariera e, adică, un refugiu?

Da, cu toate că nu mi-am propus niciodată să fac carieră. M-a preocupat ca tot ceea ce pot eu face, să fac cât mai bine. De aici a venit satisfacția. Sunt situații în care aș fi putut să plătesc eu, în loc să fiu plătită, pentru bucuria de a face lucruri care îmi dădeau atât de mare satisfacție. N-am făcut o distincție între munca mea și viața mea. Totul a fost o manieră de a mă exprima, fie că a fost vorba de mediul corporatist, fie că a fost vorba de politică, pe vremea când am fost consilier. Dacă stau și mă uit în urmă, aș zice că, așa cum ați spus, e un refugiu și o manieră de a sublima anumite lipsuri. Te concentrezi pe ceea ce ai la dispoziție cu un fel de disperare de a nu vedea nimic din ce-ți lipsește. Dar fiecare are echilibrul lui și acesta este echilibrul meu. Nu e neapărat necesar să treci prin viață ținându-te de mână cu cineva. Ceea ce faci te poate împlini la fel de mult precum o relație afectivă. Mă întrebați de ce nu mi-am refăcut viața. Într-un fel, mi-am refăcut-o, la un moment dat. Am avut o familie, nu a mea, ci de împrumut – logodnicul meu avea un copil foarte mic, care acum are 21 de ani...

Deci ați ajuns până la logodnă?

Da. M-am logodit cu cineva care era de asemenea văduv. Împărtășeam și experiența doliului, dar și dragostea extraordinară pentru România. El nu era român, dar trăia aici și avea un copil la care am ținut foarte mult. A fost o poveste de dragoste care a ținut mult, vreo șapte ani, deci o bună parte din tinerețea mea... Depusesem actele ca să ne căsătorim. Dar cred că ne-am speriat amândoi... Însă, cine știe, poate că se va mai întâmpla. Știți cum se zice, never say never. Pentru moment, însă, nevoile mele afective sunt foarte bine împlinite.

În 2005 vă doreați să intrați în administrație. Și ziceți într-un interviu: "Încă râd de mine cât de naivă am fost să cred că tovarășii au nevoie de competențe." Cum vedeți cei 20 de ani trecuți de la revoluție încoace? Ați reușit să mișcați lucrurile sau ați dat dovadă de naivitate?

În niciun caz nu simt că am dat dovadă de naivitate sau că este o luptă pierdută. Din ce în ce mai mult se va pune problema pe care o exprima Kennedy: "Nu te uita la ce face țara ta pentru tine, ci la ce poți tu să faci pentru ea." Și cred că din ce în ce mai mulți români își vor da seama că lucrurile nu se pot schimba, dacă ei nu se schimbă. Nu o să vină niciun american sau european sau marțian să ne salveze de noi înșine. O să ne dăm seama că trebuie să fii responsabil de consecințele actelor tale – chestiuni elementare pe care încă nu ni le-am însușit. Noi am fost foarte "lăutari". Cu mult talent, prindem după ureche, mimăm, dar o să ne dăm seama că lucrurile nu se fac așa, trebuie puse pe fundații solide. De exemplu, nicio prosperitate nu e durabilă dacă nu e etică, fiindcă la un moment dat oamenii nedreptățiți se vor răzbuna. Va veni momentul când vei da socoteală, dacă nu tu, generațiile care îți urmează. Și mai bine faci lucrurile cum trebuie de la început. În al doilea rând, cred că și hoții au nevoie de oameni cinstiți să le păzească averea. Deci tot mai mulți oameni își vor da seama că e nevoie să creezi o elită tânără, competentă și cinstită. Tinerii cu care lucrez nu sunt nici pe departe naivi. Dar sunt pionieri. Au sacrificat propriul confort și se expun poate ironiilor colegilor de generație, dar viitorul e al lor. Și mai cred că această criză este salutară. Pare paradoxal, dar am ajuns la fundul sacului și de aici nu ne putem trezi decât în responsabilitate, competență, principii, respectarea regulilor, dialog, toate acele lucruri pe care până acum am încercat să evităm să le facem. Cum spun americanii, it’s a blessing in disguise – e o binecuvântare deghizată. Dacă înainte ne mai scoteam cu piruete și cu șarm când eram în situația de putere minoră sau de supuși, într-o lume democratică și într-o Uniune Europeană în care toată lumea trebuie să tragă cot la cot și unde nu vrem să fie țări de mâna a doua, nu mai putem face giumbușlucuri ca să ne fie iertate păcatele. Trebuie să ne ținem promisiunile. Trebuie să avem caracter.

Am ajuns iar la cuvinte mari.

Dar e ceva firesc. Ca misiune educațională, cel mai important este să formezi oameni de caracter. Ce altceva îți poți dori pentru un popor?

_//_

SANDRA PRALONG. CARTE DE VIZITĂ

1989, New York. Este cel mai tânăr director al săptămânalului Newsweek.

1990 Revine în țară pentru a pune bazele Fundației Soros pentru o Societate Deschisă.

1998 Este consiliera președintelui Emil Constantinescu, responsabilă pentru Relația cu Românii de Pretutindeni.

2000 Înființează agenția Synergy Communications, care oferă consiliere în strategie pentru Renault-Dacia, Erste Bank, Google, ONU, UNICEF, OCDE, Banca Mondială.

2006 Înființează Fundația SynergEtica, dorind să insufle bucuria eticii și a civilității tinerilor români.

2007 Comisia Europeană o invită să facă parte din grupul celor 10 intelectuali europeni care reflectează asupra provocărilor multilingvismului în Uniunea Europeană.

2008 Este numită Ambasador al Bunăvoinței pentru Anul European al Dialogului Intercultural.

2009, București. Înființează Ambasada Artelor, pentru a promova contribuția culturii românești la patrimoniul european.

Sandra Pralong are un doctorat în științe politice obținut la Institut de Sciences Politiques din Paris, și două masterate (drept internațional și diplomație, la Fletcher School, Boston, și filozofie politică, la Columbia University, New York).

Interviu publicat în revista The ONE, septembrie 2010.