Carte

Dragostea-i un biscuit.
Pascal Bruckner scrie despre Paradoxul iubirii (care, fie vorba-ntre noi, nu-i doar unul...), iar o reputata doamna psiholog cauta sa afle care sint caile indragostirii. Una dintre concluziile domniei sale e pe cit de transant, pe atit de interesanta: dragostea nu-i oarba. (...)








The Funny Side of Suicide

Desi nu traversez cea mai fasta perioada a existentei mele, n-am luat-o inca razna. Nu ma incearca ginduri intr-atit de negre incit sa sar de pe bloc sau sa ma prefac ca uit gazul deschis. Dimpotriva, m-am amuzat teribil (lol, cum zic onlainistii) citind cartea lui Jean Teule, "Magazinul de sinucideri" (editura Allfa). Pe scurt: o familie tine un magazin de sinucideri si afacerea merge ca pe roate, fiindca nimic altceva nu mai merge. (...)





Monica Pillat "Ioana Celibidache - o matusa de poveste"

Am invidiat-o pe d-na Monica Pillat ca a avut ocazia sa stea citva timp in preajma d-nei Ioana Celibidache, sa vorbeasca cu ea, s-o cunoasca si „s-o prinda” intr-o carte (Ioana Celibidache – o matusa de poveste, Humanitas). Ca jurnalist a carui pasiune sint interviurile, sigur ca mi-as fi dorit sa am ocazia s-o intervievez pe d-na Celibidache, insa, cel mai probabil, cele 2000-2500 cuvinte din convorbirea cu domnia sa pe care le-as fi putut publica intr-o revista ar fi fost doar un savuros aperitiv neurmat, din pacate, de felurile principale si categoric lipsit de desert. (...)

Madoff si Romania
Bernard Madoff, autorul celei mai mari fraude din istoria bursei americane, căreia i-au căzut victime bănci precum HSBC, BNP Paribas sau RBS, dar și actori, regizori sau vedete TV, precum John Malkovich, Larry King, Steven Spielberg sau Kevin Bacon, avea legături (de sânge și de afaceri) cu România, spune Sheryl Weinstein, amanta lui Madoff timp de 20 de ani, în cartea ei, Secretele lui Madoff.

De cînd mi-a picat în mînă cartea d-nei Weinstein, n-am putut să mă opresc până n-am terminat-o. Nu pentru că e cine știe ce bijuterie literară (fiindcă nu e, e o relatare corectă și oarecum seacă a faptelor din perspectiva unui om educat, care, la o adică, poate să și scrie), ci pentru că amantul d-nei Weinstein, Bernard Madoff, autorul unei fraude de zeci de miliarde de dolari care a zguduit America în anii de dinaintea crizei, avea legături îndepărtate cu România.
Dar mai întâi să trecem în revistă personajele. Bernard Madoff a fost broker și consultant financiar înainte să fie președinte al NASDAQ din 1990 până în 1992. Prin propria companie de consultanță financiară, Bernie Madoff Securities LLC, a pus la punct un joc piramidal cu acțiuni (americanii îi spun schemă Ponzi, la noi cea mai evidentă asemănare este cu Caritas-ul lui Ion Stoica).
Madoff nu își ademenea clienții spunându-le că introducând o anumită sumă vor câștiga înzecit, însă fondul lui de investiții se lăuda cu randamente sigure, constante și mult superioare celor ale concurenței.
De-a lungul timpului, escrocul a reușit să sustragă 65 de miliarde de dolari. Jocul său piramidal a funcționat de la începutul anilor '90 și până în decembrie 2008, când Madoff a fost arestat.
"Bernie susținea că strămoșii lui veniseră din Anglia și din România", spune d-na Weinstein în cartea ei. Familia și copilăria erau lucruri despre care Madoff vorbea rar. "Cred că motivul pentru care nu vorbea prea des despre copilăria lui era că intra în discordanță cu imaginea pe care voia el s-o întruchipeze în viața adultă", scrie autoarea.
Madoff a întâlnit-o pe Sheryl Weinstein pe când ea era director financiar al Hadassah (organizație caritabilă a femeilor sioniste din America). S-au cunoscut prin mijlocirea unui donator important al Hadassah, pe care Sheryl îl pomenește în carte sub numele de Albert I., și care, surpriză sau nu, era român. "Se născuse în România și trăia la Paris încă dinainte de Al Doilea Război Mondial. Venise aici ca să studieze ingineria. După izbucnirea războiului, încercase să se întoarcă în România, dar i se refuzase intrarea în țară, din cauza originii evreiești. A fost o experiență atât de traumatizantă, încât mi-a spus că nu mai poate vorbi românește. A intrat în Rezistență și, printr-o minune, a supraviețuit războiului. S-a stabilit în Franța și a intrat în afaceri cu ciment", scrie d-na Weinstein despre Albert I.
Albert voia să doneze Hadassah șapte milioane de dolari cu condiția ca banii să fie investiți de Madoff în numele organizației. Așa a ajuns Madoff să o cunoască pe Sheryl Weinstein, cu care a avut o relație amoroasă timp de 20 de ani.
Sheryl i-a încredințat lui Bernie propriile economii pentru a le investi. Și a pierdut totul. Este doar una dintre cele peste trei milioane de persoane afectate de escrocheria lui Madoff. Printre acestea, nume proeminente de la Hollywood: Jeffrey Katzenberg (CEO Dreamworks), Kevin Bacon, John Malkovich, Eric Roth, John Malkovich, Zsa Zsa Gabor.
Printre instituțiile afectate de escrocheria lui Madoff se numără bănci și firme de investiții precum RBS, HSBC, BNP Paribas, UniCredit, Societe Generale, Groupama SA, Credit Agricole, Allianz Global Investors, fondul de pensii Royal Dutch Shell, Comitetul Internațional Olimpic, fundația Elie Wiesel și Fundația Wunderkinder a lui Steven Spielberg.
Bernard Madoff a fost condamnat la 150 de ani închisoare. La data pronunțării sentinței avea 71 de ani.


Scafandrul si fluturele
Multă vreme n-am avut curaj să citesc "Scafandrul și fluturele", cartea lui Jean-Dominique Bauby. La data publicării în Franța (1997), am citit în treacăt o știre despre ea. M-am cutremurat. Subiectul mi-a revenit în atenție când regizorul Julian Schnabel a făcut filmul "The Diving Bell and the Butterfly".
În 2008, când filmul a venit și la noi, editura Humanitas a publicat traducerea în română a cărții. Să tot fie vreo doi ani de atunci. Doi ani de când cartea stă pe raftul bibliotecii mele, așteptând cuminte să fie citită.
Deunăzi, o frază oarecare din cartea lui Sheryl Weinstein, "Secretele lui Madoff", mi-a atras atenția: "Lui Bernie (Bernard Madoff, autorul celei mai mari fraude din istoria bursei americane, și amantul d-nei Weinstein timp de 20 de ani) nu-i plăceau filmele de genul Lista lui Schindler, care înfățișează suferință și situații îngrozitoare. La o adică, de fapt, cui îi plac?"
Cui îi place suferința? Cui îi plac durerea, tristețea? Probabil nimănui. E acesta un motiv suficient ca să le ignorăm cînd ajung să fie incluse într-o creație artistică? Artele au doar rol de entertainment?
Această suficiență m-a contrariat, poate și pentru că mi s-a părut că mă viza, oarecum, dacă e să mă raportez la relația mea cu cartea lui Bauby; mi-a amintit, suficiența, că, în momentul în care am lăudat pelicula "Eu cînd vreau să fluier, fluier", un postac m-a apostrofat fiindcă am recomandat un film trist. Poți spune despre Lista lui Schindler că debordează de patetism, dar nu-l poți ignora doar fiindcă e un film trist. Personal, nu am putut revedea Zborul United 93 sau Ladder 49, filme extrem de dureroase. Le-am văzut o dată și mi-a fost de-ajuns. Dar le-am văzut (nu le-am ignorat), potrivit principiului că trebui să decizi singur în ce mod te afectează o anume creație artistică.
Nu poți ignora durerea. E parte din viață. Dar îi înțeleg, pe undeva, pe cei care încearcă să o elimine măcar din repertoriul propriului entertainment. De cealaltă parte se situează cei care spun că experiențele nefericite ale celorlați ne fac să ne dăm seama cît de norocoși sîntem (că sîntem sănătoși, sic!); că ne fac mai indulgenți cu cei din jur, că ne fac să apreciem mai mult ceea ce avem (chiar dacă e foarte puțin). Suferința altuia poate avea, s-ar zice, valoare terapeutică.
Cu "Scafandrul și fluturele" am trecut prin toate ipostazele de mai sus. Am ignorat-o multă vreme, apoi am citit-o. Într-un final, am ajuns să-i apreciez inclusiv valoarea terapeutică. Dar această cărțulie înseamnă mult mai mult, probabil altceva pentru fiecare cititor. Un om nevoit să plece în grabă din lumea asta vrea să lase ceva în urmă; și i se dă răgazul de a scrie acest sublim mesaj de rămas bun care e "Scafandrul și fluturele". Alții vor vedea în carte o teribilă, inegală și nedreaptă luptă cu soarta; o dovadă de ambiție colosală, de forță spirtuală nemăsurată care transcende nevolnicia fizicului.
Una peste alta, "Scafandrul și fluturele" este povestea unui om de lume care paralizează în urma unui accident cerebral. Jean-Dominique Bauby a fost mulți ani redactor-șef al ediției franceze a revistei Elle. Bon viveur, cinefil, literat, iubitor de muzică, posesor de decapotabilă roșie.
De altfel, în ziua cînd s-a produs incidentul, primise pentru test o limuzină BMW. Atacul cerebral l-a paralizat de la gît în jos. Exuberantul Bauby a fost instantaneu redus la stadiul de clipire: mai putea mișca doar pleoapa ochiului stâng; cealaltă pleoapă, de asemenea afectată de paralizie, i-a fost cusută peste ochiul drept.
Bauby și-a scris cartea cu pleoapa. Clipind din pleoapa stîngă. Omul încearcă să nu se lasă pradă disperării. Nu-și plînge de milă, deși observă cum "gesturile obișnuite – să te bărbierești, să te îmbraci, să-ți bei ciocolata – devin miraculoase." Chiar încearcă să facă haz de necaz: "Găsesc că e de-a dreptul nostim ca, la 44 de ani, să fii spălat, întors, șters și înfășat întocmai ca un nou-născut."
E mai multă autoironie în cartea lui Bauby, decît resemnare. Regretele, cel mai adesea, sînt ascunse îndărătul discreției care protejează, la rîndu-i, mîndria omului obișnuit să fie luptător. Ele devin explicite doar cînd vine vorba de familie: "Se sărbătorește ziua taților. Înainte de accident nu simțeam nevoia să trecem în calendarul nostru afectiv și această întâlnire forțată, dar, acum, petrecem împreună toată ziua asta simbolică poate tocmai pentru a demonstra că o caricatură, o umbră, o frântură de tată rămîne, totuși, un tată".
În Franța, cartea a ajuns în librării cu două zile înainte ca autorul să moară în urma unei pneumonii.
Filmul lui Julian Schnabel a avut patru nominalizări la Oscar; a luat Globul de Aur pentru regie și tot pentru regie a fost premiat la Festivalul de la Cannes, în 2007; de asemenea, a obținut premiul BAFTA pentru scenariu, iar lui Mathieu Amalric i-a fost decernat Premiul Cesar pentru cel mai bun actor.