Francine Cousteau (fostă Triplet) este cea de-a doua soţie şi văduva celebrului explorator Jacques-Yves Cousteau. În momentul în care s-au cunoscut, el avea 66 ani, ea 30, şi amândoi erau căsătoriţi. Jacques-Yves şi Francine au avut doi copii, pe Diane (născută în 1980) şi pe Pierre-Yves (născut în 1982). Din prima căsătorie, cu Simone Cousteau, Comandantul a avut doi copii, pe Jean-Michel şi Philippe. Simone a murit în 1990 de cancer, iar Comandantul s-a căsătorit cu Francine un an mai târziu. Jacques-Yves Cousteau a decedat la vârsta de 87 de ani, în 1997, în urma unui infarct.
 |
| Francine Cousteau şi Calypso |
Moştenirea Comandantului Cousteau numără nu mai puţin de 150 de filme şi documentare (în 1956, a câştigat Palme d'Or la Festivalul de Film de la Cannes, cu "Lumea tăcută") care l-au făcut popular în special în SUA. Este interesant de remarcat că Jacques-Yves Cousteau a fost primit în Academia Americană de Ştiinţe (onoare care rareori se face unui străin) chiar înainte de a fi primit în Academia Franceză; de asemenea, a fost invitat la Casă Albă de preşedinţii Kennedy şi Reagan (ultimul l-a şi decorat), în schimb cu Charles de Gaulle a avut la un moment dat un schimb tăios de replici deoarece preşedintele francez nu voia să renunţe la experimentele nucleare.
În 1950, Cousteau a închiriat de la Sir Thomas Loel Guinness, pentru suma simbolică de 1 franc pe an, nava Calypso, pentru a o folosi ca laborator mobil de cercetare. Din 1957, a fost numit director al Muzeului Oceanografic din
 |
| Calypso, după reparaţii. Foto The Cousteau Society |
Pe 28 iunie 1979, fiul favorit al Comandantului, Philippe, co-producătorul tuturor filmelor pe care Cousteau le-a făcut începând din 1969 şi succesorul desemnat la conducerea Societăţii Cousteau, a decedat în timpul unei expediţii în Portugalia, fiind lovit de elicea hidroavionului Catalina.
Diverşi artişti au dorit să omagieze prin creaţia lor personalitatea comandantului Cousteau. Printre ei, compozitorul Jean Michel Jarre, care şi-a intitulat albumul din 1990 "En attendant Cousteau", şi regizorul Wes Anderson (The Royal Tennenbaums, The Darjeeling Limited), care îi dedică filmul The Life Aquatic with Steve Zissou, unde personajul principal, purtător al unui fes roşu identic cu al Comandantului, e jucat de Bill Murray.
În 1996, Calypso a fost lovită de o barjă şi s-a scufundat în portul Singapore. A fost adusă în Franţa pentru a fi transformată în muzeu, însă nu s-a găsit un spaţiu adecvat care să o găzduiască. Apoi, vasul a devenit obiectul unui litigiu între Francine şi familia Cousteau (faptul că, după moartea primei sale soţii, Jacques-Yves s-a căsătorit cu Francine, a dus la deteriorarea relaţiilor cu fiul lui cel mare, Jean Michel). După un proces care a durat aproape 10 ani, Justiţia i-a dat dreptate lui Francine, care a reuşit apoi să găsească fonduri pentru restaurarea navei.
Calypso este astăzi gata să-şi reia aventura pe mare, continuând odiseea comandantului Cousteau, deşi o va face mai mult pentru a păstra vie amintirea acestuia, dar şi pentru a arăta forţa exemplului personal şi cât de multe poate face pentru viitorul semenilor lui un om pasionat.
 |
| Francine şi Jacques-Yves Cousteau. Foto Reuters |
Când l-aţi cunoscut pe Comandantul Cousteau?
Francine Cousteau: În 1976. Ştiam câte ceva despre el. Când l-am cunoscut, făceam eu însămi scufundări, făcusem scufundări în diferite locuri, inclusiv în Alaska, în Polinezia, în Caraibe.
Înseamnă că eraţi aproape o scufundătoare profesionistă.
Nici pe departe, o făceam doar ca pe un sport recreaţional, dar pe atunci erau într-adevăr foarte puţine femei pe care să le pasioneze această îndeletnicire, cu atât mai puţin scufundările în apa rece. Şi, de asemenea, mă interesau problemele de mediu, ca şi pe Jacques. Când aveam timp, colaboram cu o asociaţie de protecţie a mediului, eram încă de pe atunci conştientă că mediul trebuie protejat.
Deci aveaţi deja ceva în comun.
Sigur că da, împărtăşeam pasiunea pentru scufundări şi pentru protejarea mediului. Dar mai apoi am descoperit în el pe muzicianul, poetul, scriitorul şi gânditorul Jacques Cousteau. Nu ştiam toate acestea despre el în momentul în care l-am cunoscut. Pentru mine, aceasta a fost marea descoperire.
Sigur că da, împărtăşeam pasiunea pentru scufundări şi pentru protejarea mediului. Dar mai apoi am descoperit în el pe muzicianul, poetul, scriitorul şi gânditorul Jacques Cousteau. Nu ştiam toate acestea despre el în momentul în care l-am cunoscut. Pentru mine, aceasta a fost marea descoperire.
Cum a fost prima întâlnire cu Jacques Cousteau?
Cum nu am vorbit niciodată despre asta, voi spune că a fost mai mult o întâlnire profesională. Am discutat mult despre munca lui. La momentul acela, exista cineva în viaţa mea şi nu m-am gândit la ceva sentimental, la o relaţie. Totul era legat de munca lui, de mediu, de marile provocări ale acelor vremuri. Ce m-a impresionat a fost modestia lui, nu pretindea nici o clipă că el e marele Cousteau care le ştie pe toate. Era modest, respectuos şi incredibil de optimist. Pentru că, deşi era foarte conştient de problemele cu care avea să se confrunte umanitatea, credea în capacitatea oamenilor de a le depăşi, era convins că omenirea va face ce trebuie la momentul potrivit. De aceea insista atât de mult pe educaţie şi pe deschiderea oamenilor spre cunoaştere. Întotdeauna i-a convins pe oameni făcându-i să viseze. Şi-a dorit implicare din partea semenilor lui şi le dădea exemplul propriei implicări. Filmele pe care le-a făcut în întreaga lume nu-l scoteau pe el în evidenţă, ci puneau în prim-plan echipajul său de pe Calypso - vasul era o vedetă, iar echipajul era ca o familie pe care o cunoştea toată lumea. Călătorind prin lume, mulţi mi-au povestit cum se uitau cu toată familia la filmele lui Jacques Cousteau şi de multe ori se întrebau: "Oare pe unde or fi azi Cousteau şi Calypso?" Acesta era talentul lui Jacques - de a te provoca să participi, de a te face să te implici. Era el însuşi un om foarte generos: la început, ne-a oferit filme de televiziune, apoi a înţeles că lumea e fragilă şi că umanitatea trebuie protejată. Atunci şi-a schimbat strategia de comunicare şi a demarat acele programe educaţionale cu UNESCO.
Cum nu am vorbit niciodată despre asta, voi spune că a fost mai mult o întâlnire profesională. Am discutat mult despre munca lui. La momentul acela, exista cineva în viaţa mea şi nu m-am gândit la ceva sentimental, la o relaţie. Totul era legat de munca lui, de mediu, de marile provocări ale acelor vremuri. Ce m-a impresionat a fost modestia lui, nu pretindea nici o clipă că el e marele Cousteau care le ştie pe toate. Era modest, respectuos şi incredibil de optimist. Pentru că, deşi era foarte conştient de problemele cu care avea să se confrunte umanitatea, credea în capacitatea oamenilor de a le depăşi, era convins că omenirea va face ce trebuie la momentul potrivit. De aceea insista atât de mult pe educaţie şi pe deschiderea oamenilor spre cunoaştere. Întotdeauna i-a convins pe oameni făcându-i să viseze. Şi-a dorit implicare din partea semenilor lui şi le dădea exemplul propriei implicări. Filmele pe care le-a făcut în întreaga lume nu-l scoteau pe el în evidenţă, ci puneau în prim-plan echipajul său de pe Calypso - vasul era o vedetă, iar echipajul era ca o familie pe care o cunoştea toată lumea. Călătorind prin lume, mulţi mi-au povestit cum se uitau cu toată familia la filmele lui Jacques Cousteau şi de multe ori se întrebau: "Oare pe unde or fi azi Cousteau şi Calypso?" Acesta era talentul lui Jacques - de a te provoca să participi, de a te face să te implici. Era el însuşi un om foarte generos: la început, ne-a oferit filme de televiziune, apoi a înţeles că lumea e fragilă şi că umanitatea trebuie protejată. Atunci şi-a schimbat strategia de comunicare şi a demarat acele programe educaţionale cu UNESCO.
Pare a fi fost o personalitate covârşitoare. A fost greu să vă apropiaţi de el?
Înainte de orice, eram doi în această relaţie. Şi a devenit repede evident pentru mine că îl puteam ajuta. Aveam multe în comun, eram convinsă că el era destinul meu, nici el şi nici eu nu ne-am spus vreun moment că ar trebui să ne oprim. Indiferent de ce spunea lumea despre diferenţa de vârstă dintre noi, despre faptul că el era celebru, nu mi-a păsat prea mult.
L-aţi iubit şi v-a iubit.
Absolut. Eram îndrăgostită de omul Jacques Cousteau. Avea atât de multe calităţi, era atât de pasionat şi de copilăros, atât de entuziast... Era ca un copil care descoperă pomul de Crăciun la fiecare cinci minute.
Absolut. Eram îndrăgostită de omul Jacques Cousteau. Avea atât de multe calităţi, era atât de pasionat şi de copilăros, atât de entuziast... Era ca un copil care descoperă pomul de Crăciun la fiecare cinci minute.
Dar fiind atât de pasionat şi de absorbit de munca lui, mai avea timp pentru familie? Avea vreme, de exemplu, să petreacă Crăciunul cu dvs. şi, mai târziu, cu copiii?
Jacques n-a făcut niciodată ceva de mântuială. Când am început această relaţie, ştiam că era foarte importantă pentru mine. Nu voiam să fiu implicată în toată această aventură cu celebritatea fiindcă ştiam că asta ne va distruge intimitatea. Am înţeles şi am acceptat de la bun început că trebuie să stau deoparte şi să-l sprijin în munca lui. Ştiam că reprezint ceva pentru el şi că el va fi alături de noi oricând va avea timp. Împărtăşeam aceleaşi idealuri şi îmi era evident că nu poate fi tot timpul cu mine. Am acceptat acest lucru, pentru că ştiam că îşi dedică tot timpul muncii. Şi, oricum, stătea cu mine şi cu copiii noştri mai mult decât o făcea cu cealaltă familie a lui, fiindcă era deja într-o altă etapă a vieţii. Nu mai era la începutul marii explorări, realizase deja foarte multe şi avea mai mult timp pentru noi. Sincer, nu am avut niciodată sentimentul că împart cu el doar o felie din viaţa lui; nu, am împărţit totul. Când am decis să facem doi copii, i-am făcut tocmai fiindcă ne consideram un cuplu solid şi ştiam că putem conta unul pe celălalt.
Jacques n-a făcut niciodată ceva de mântuială. Când am început această relaţie, ştiam că era foarte importantă pentru mine. Nu voiam să fiu implicată în toată această aventură cu celebritatea fiindcă ştiam că asta ne va distruge intimitatea. Am înţeles şi am acceptat de la bun început că trebuie să stau deoparte şi să-l sprijin în munca lui. Ştiam că reprezint ceva pentru el şi că el va fi alături de noi oricând va avea timp. Împărtăşeam aceleaşi idealuri şi îmi era evident că nu poate fi tot timpul cu mine. Am acceptat acest lucru, pentru că ştiam că îşi dedică tot timpul muncii. Şi, oricum, stătea cu mine şi cu copiii noştri mai mult decât o făcea cu cealaltă familie a lui, fiindcă era deja într-o altă etapă a vieţii. Nu mai era la începutul marii explorări, realizase deja foarte multe şi avea mai mult timp pentru noi. Sincer, nu am avut niciodată sentimentul că împart cu el doar o felie din viaţa lui; nu, am împărţit totul. Când am decis să facem doi copii, i-am făcut tocmai fiindcă ne consideram un cuplu solid şi ştiam că putem conta unul pe celălalt.
Deci nu eraţi o iubire secretă, nu făceaţi parte din ceea ce s-ar putea numi o viaţă dublă a comandantului Cousteau. Era o relaţie public acceptată.
La data când m-a cunoscut, Jacques era căsătorit. Soţia lui era destul de în vârstă, dar era o persoană remarcabilă şi el nu avea nici un motiv să o rănească. O respecta foarte mult.
La data când m-a cunoscut, Jacques era căsătorit. Soţia lui era destul de în vârstă, dar era o persoană remarcabilă şi el nu avea nici un motiv să o rănească. O respecta foarte mult.
Dar ea ştia de dvs?
Nu. Şi n-a ştiut niciodată. Presa a scris altceva, dar eu pot să jur ca ea nu a ştiut niciodată de mine. Era foarte important pentru noi ca ea să nu ştie - nu voiam să o facem să sufere. N-ar fi folosit nimănui acest lucru, nu era nici o fericire pentru nimeni. Aşa că am căutat să o protejăm. Cei din jurul nostru ştiau de relaţia noastră, dar ne respectau - dacă nu epatezi, dar nici nu te ascunzi, oamenii îţi respectă opţiunea, te acceptă până la urmă. Erau puţini cei care ştiau, chiar şi din familie, fiindcă nu puteam extinde prea mult cercul celor care ştiau, Jacques fiind o persoană publică. Pe mine, personal, situaţia nu m-a deranjat. Poate că aşa sunt eu făcută, e în natura mea să trăiesc aşa - n-a trebuit să fac nici un efort.
Nu. Şi n-a ştiut niciodată. Presa a scris altceva, dar eu pot să jur ca ea nu a ştiut niciodată de mine. Era foarte important pentru noi ca ea să nu ştie - nu voiam să o facem să sufere. N-ar fi folosit nimănui acest lucru, nu era nici o fericire pentru nimeni. Aşa că am căutat să o protejăm. Cei din jurul nostru ştiau de relaţia noastră, dar ne respectau - dacă nu epatezi, dar nici nu te ascunzi, oamenii îţi respectă opţiunea, te acceptă până la urmă. Erau puţini cei care ştiau, chiar şi din familie, fiindcă nu puteam extinde prea mult cercul celor care ştiau, Jacques fiind o persoană publică. Pe mine, personal, situaţia nu m-a deranjat. Poate că aşa sunt eu făcută, e în natura mea să trăiesc aşa - n-a trebuit să fac nici un efort.
Aţi fost fericită cu el?
Foarte, foarte fericită. Şi avem doi copii minunaţi.
Foarte, foarte fericită. Şi avem doi copii minunaţi.
Cât de dificilă a fost perioada de după moartea Comandantului? Cum aţi reuşit să mergeţi mai departe?
A fost un moment greu, a fost o mare dezamăgire. Din cauza diferenţei de vârstă, ştiam că asta se va întâmpla într-o bună zi. Şi trăiam cu această teamă, încercând să nu ne gândim prea mult la ce va fi. Speram ca familia să rămână unită. Eram totuşi o văduvă tânără, cu doi copii mici. Nu mă aşteptam la cine ştie ce sprijin, doar la o atitudine decentă. Şi a fost exact pe dos. Apoi, date fiind toate dificultăţile pe care Jacques le-a avut pe parcursul ultimilor opt ani de viaţă, a trebuit să refacem totul de la zero. A lăsat tot ce a avut Societăţii Cousteau. Asta includea numele Cousteau şi dreptul de folosire, filmele, vaporul...
A fost un moment greu, a fost o mare dezamăgire. Din cauza diferenţei de vârstă, ştiam că asta se va întâmpla într-o bună zi. Şi trăiam cu această teamă, încercând să nu ne gândim prea mult la ce va fi. Speram ca familia să rămână unită. Eram totuşi o văduvă tânără, cu doi copii mici. Nu mă aşteptam la cine ştie ce sprijin, doar la o atitudine decentă. Şi a fost exact pe dos. Apoi, date fiind toate dificultăţile pe care Jacques le-a avut pe parcursul ultimilor opt ani de viaţă, a trebuit să refacem totul de la zero. A lăsat tot ce a avut Societăţii Cousteau. Asta includea numele Cousteau şi dreptul de folosire, filmele, vaporul...
Dar dvs. eraţi preşedinta Societăţii.
Eram în comitetul director. Dar, da, el îmi lăsase mie drepturile morale de folosire a numelui Cousteau şi acest lucru este foarte important în Franţa. Societatea avea două board-uri, unul american şi unul francez, şi ei au decis să fiu preşedintă. Dar asta s-a întâmplat într-un moment prost - eram văduvă şi familia ne făcea probleme. De fapt, o parte din familie, fiindcă sunt doar 2-3 persoane cu care nu ne-am înţeles. Familia lui Jacques din Bordeaux se poartă foarte frumos cu mine - unul dintre nepoţii lui este în board-ul Societăţii, am vorbit cu el acum trei zile.
Eram în comitetul director. Dar, da, el îmi lăsase mie drepturile morale de folosire a numelui Cousteau şi acest lucru este foarte important în Franţa. Societatea avea două board-uri, unul american şi unul francez, şi ei au decis să fiu preşedintă. Dar asta s-a întâmplat într-un moment prost - eram văduvă şi familia ne făcea probleme. De fapt, o parte din familie, fiindcă sunt doar 2-3 persoane cu care nu ne-am înţeles. Familia lui Jacques din Bordeaux se poartă foarte frumos cu mine - unul dintre nepoţii lui este în board-ul Societăţii, am vorbit cu el acum trei zile.
Jean Michel (unul dintre cei doi fii ai lui Jacques Cousteau din prima căsnicie) şi Alexandra (fiica acestuia şi nepoata lui Jacques) sunt cei care vă pun beţe în roate?
Da. Se întâmplă deseori ca, atunci când e vorba despre două căsnicii, copiii din prima căsătorie să nu se poarte cum trebuie. Toţi avem calităţi şi defecte, inclusiv eu. Dar în loc să vrea totul pentru ei, ar fi trebuit să o respecte pe văduva lui Jacques, fiindcă Jacques n-a fost senil când a făcut ce a făcut cu Societatea - el a decis totul în 1973, când a pus-o pe picioare. El a lăsat totul Societăţii - toate filmele lui sunt creditate Societatea Cousteau. În 1990, a înregistrat numele Cousteau ca fiind proprietatea Societăţii, nu a unui singur individ. El a vrut ca de cercetările lui să beneficieze întreaga lume, iar eu sunt aici pentru a mă asigura că acest lucru se întâmplă.
Da. Se întâmplă deseori ca, atunci când e vorba despre două căsnicii, copiii din prima căsătorie să nu se poarte cum trebuie. Toţi avem calităţi şi defecte, inclusiv eu. Dar în loc să vrea totul pentru ei, ar fi trebuit să o respecte pe văduva lui Jacques, fiindcă Jacques n-a fost senil când a făcut ce a făcut cu Societatea - el a decis totul în 1973, când a pus-o pe picioare. El a lăsat totul Societăţii - toate filmele lui sunt creditate Societatea Cousteau. În 1990, a înregistrat numele Cousteau ca fiind proprietatea Societăţii, nu a unui singur individ. El a vrut ca de cercetările lui să beneficieze întreaga lume, iar eu sunt aici pentru a mă asigura că acest lucru se întâmplă.
Din câte înţeleg, conflictul dintre dvs. şi familia Cousteau are la bază faptul că dvs. vreţi să păstraţi şi să continuaţi activitatea de cercetare a lui Jacques, iar ei vor să facă o afacere din asta.
Exact, o afacere personală. Sunt poate 100 de oameni pe care îi cheamă Cousteau, e un nume prestigios şi toţi ar trebui să-l cinstească şi să-l poarte cu onoare, decenţă şi modestie. Şi, având acest nume, toţi ar trebui să încerce să facă ceva pentru această lume, dar dacă nu pot, măcar să poarte numele Cousteau cu demnitate. Iar eu m-am concentrat pe ceea ce aveam de făcut - trebuia să duc mai departe munca lui Jaques şi să-i cinstesc amintirea. Jacques nu mai e aici, deci nu putem copia ce a făcut el, nu mai putem face ce a făcut el. Şi m-am întrebat atunci care este menirea, sensul muncii lui de 50 de ani? Ei bine, el ne-a deschis o cale: educarea viitoarelor generaţii în spiritul protejării mediului. Cum facem asta? Avem rădăcini solide, avem un mesaj puternic... Jacques spunea că, la începutul carierei lui, lumea îl lăuda pentru ultimul său film cu rechini, dar, mai apoi, la final, îi vor mulţumi pentru ceea ce a făcut pentru copiii lor. Şi era foarte mândru de asta. Aceasta este misiunea noastră. Nu căutăm vedete, nu vrem un alt Cousteau, fiindcă noul Jacques Cousteau sunt toţi cei care i-au apreciat munca, toţi cei care azi încearcă să facă ceva pentru binele planetei. Al Gore spune azi ce spunea Cousteau acum 50 de ani, dar slavă Domnului că atrage atenţia asupra acestor probleme. Azi următorul pas este la nivel politic - iar politicienii nu vor face nimic cât timp nu vor fi constrânşi de cei care îi votează. Şi aici intervine educaţia şi influenţa media.
Exact, o afacere personală. Sunt poate 100 de oameni pe care îi cheamă Cousteau, e un nume prestigios şi toţi ar trebui să-l cinstească şi să-l poarte cu onoare, decenţă şi modestie. Şi, având acest nume, toţi ar trebui să încerce să facă ceva pentru această lume, dar dacă nu pot, măcar să poarte numele Cousteau cu demnitate. Iar eu m-am concentrat pe ceea ce aveam de făcut - trebuia să duc mai departe munca lui Jaques şi să-i cinstesc amintirea. Jacques nu mai e aici, deci nu putem copia ce a făcut el, nu mai putem face ce a făcut el. Şi m-am întrebat atunci care este menirea, sensul muncii lui de 50 de ani? Ei bine, el ne-a deschis o cale: educarea viitoarelor generaţii în spiritul protejării mediului. Cum facem asta? Avem rădăcini solide, avem un mesaj puternic... Jacques spunea că, la începutul carierei lui, lumea îl lăuda pentru ultimul său film cu rechini, dar, mai apoi, la final, îi vor mulţumi pentru ceea ce a făcut pentru copiii lor. Şi era foarte mândru de asta. Aceasta este misiunea noastră. Nu căutăm vedete, nu vrem un alt Cousteau, fiindcă noul Jacques Cousteau sunt toţi cei care i-au apreciat munca, toţi cei care azi încearcă să facă ceva pentru binele planetei. Al Gore spune azi ce spunea Cousteau acum 50 de ani, dar slavă Domnului că atrage atenţia asupra acestor probleme. Azi următorul pas este la nivel politic - iar politicienii nu vor face nimic cât timp nu vor fi constrânşi de cei care îi votează. Şi aici intervine educaţia şi influenţa media.
Ce s-a întâmplat cu Calypso? La un moment dat se ciocnise cu o barjă în Singapore şi s-a scufundat. Aţi reuşit să o salvaţi?
Da, asta a fost o altă luptă grea. Am reuşit să aducem vasul în portul Marsilia, cu un an înainte ca Jacques să moară. Am căutat apoi o instituţie care să transforme vasul în muzeu. Dar Primăria din Marsilia nu l-a vrut, nici Universitatea din Marsilia. Apoi am început o serie lungă de negocieri pentru a aduce vaporul înapoi în Paris. La un moment dat, m-a sunat primarul din La Rochelle şi mi-a oferit "găzduire" pentru Calypso - într-un spaţiu în care era deja un muzeu, care urma să fie mărit. Până să fie toate detaliile puse la punct, primarul a murit şi tot proiectul a picat. A început o perioadă lungă de dificultăţi, care a culminat cu procesul meu cu familia Cousteau. Au început prin a deplânge în presă situaţia lui Calypso, apoi i-au cerut proprietarului, lui Sir Loel Guinness (deţinătorul companiei care produce celebra bere irlandeză) să cumpere vasul. Sir Guinness îi închiriase Calypso lui Jacques pentru un dolar. Şi nu a vrut să le-o vândă lor. Dimpotrivă, a făcut o mică firmă împreună cu mine ca să reparăm nava. Apoi a început procesul cu familia Cousteau. Am câştigat toate etapele. Numai că, între timp, toţi sponsorii, toţi cei care voiau să ne ajute să reparăm Calypso, au devenit din ce în ce mai contrariaţi, neştiind cum se va finaliza procesul. La Curtea Supremă, acţiunea familiei Cousteau a fost respinsă şi au fost puşi să plătească cheltuielile de judecată, lucru care în Franţa se întâmplă rar - de obicei o acţiune este acceptată sau respinsă, şi atât. Între timp, Guinness mi-a vândut mie Calypso pentru un euro şi am început să caut sponsori şi un şantier unde să începem reparaţiile. Încă mai adun bani pentru reparaţii, fiindcă vreau ca nava să fie identică cu cea cu care a navigat Jacques. Însă la final costul reparaţiilor va fi de aproximativ şase milioane euro, cât al unui vapor nou...
Da, asta a fost o altă luptă grea. Am reuşit să aducem vasul în portul Marsilia, cu un an înainte ca Jacques să moară. Am căutat apoi o instituţie care să transforme vasul în muzeu. Dar Primăria din Marsilia nu l-a vrut, nici Universitatea din Marsilia. Apoi am început o serie lungă de negocieri pentru a aduce vaporul înapoi în Paris. La un moment dat, m-a sunat primarul din La Rochelle şi mi-a oferit "găzduire" pentru Calypso - într-un spaţiu în care era deja un muzeu, care urma să fie mărit. Până să fie toate detaliile puse la punct, primarul a murit şi tot proiectul a picat. A început o perioadă lungă de dificultăţi, care a culminat cu procesul meu cu familia Cousteau. Au început prin a deplânge în presă situaţia lui Calypso, apoi i-au cerut proprietarului, lui Sir Loel Guinness (deţinătorul companiei care produce celebra bere irlandeză) să cumpere vasul. Sir Guinness îi închiriase Calypso lui Jacques pentru un dolar. Şi nu a vrut să le-o vândă lor. Dimpotrivă, a făcut o mică firmă împreună cu mine ca să reparăm nava. Apoi a început procesul cu familia Cousteau. Am câştigat toate etapele. Numai că, între timp, toţi sponsorii, toţi cei care voiau să ne ajute să reparăm Calypso, au devenit din ce în ce mai contrariaţi, neştiind cum se va finaliza procesul. La Curtea Supremă, acţiunea familiei Cousteau a fost respinsă şi au fost puşi să plătească cheltuielile de judecată, lucru care în Franţa se întâmplă rar - de obicei o acţiune este acceptată sau respinsă, şi atât. Între timp, Guinness mi-a vândut mie Calypso pentru un euro şi am început să caut sponsori şi un şantier unde să începem reparaţiile. Încă mai adun bani pentru reparaţii, fiindcă vreau ca nava să fie identică cu cea cu care a navigat Jacques. Însă la final costul reparaţiilor va fi de aproximativ şase milioane euro, cât al unui vapor nou...
O veţi folosi ca vas de cercetare?
Calypso nu cred că va mai merge în expediţii, dar va circula dintr-un loc în altul, acolo unde oamenii o vor solicita sau unde se întâmplă lucruri importante privind protecţia mediului. În 1980, Cousteau spunea că nava e deja veche. Atunci a început să construiască cel de-al doilea vas, Alcyone, o navă care consumă puţin, un posibil prototip pentru Calypso II. Cu puţin înainte să moară, Jacques voia să lanseze o campanie de strângere de fonduri pentru Calypso II. Nu am abandonat această idee, dar trebuie să iau lucrurile în ordinea priorităţilor. A fost acest proces care ne-a costat enorm şi a durat 10 ani, apoi a trebuit să mă ocup de conservarea lui Alcyone şi a trebuit să şi demarăm noi programe.
Calypso nu cred că va mai merge în expediţii, dar va circula dintr-un loc în altul, acolo unde oamenii o vor solicita sau unde se întâmplă lucruri importante privind protecţia mediului. În 1980, Cousteau spunea că nava e deja veche. Atunci a început să construiască cel de-al doilea vas, Alcyone, o navă care consumă puţin, un posibil prototip pentru Calypso II. Cu puţin înainte să moară, Jacques voia să lanseze o campanie de strângere de fonduri pentru Calypso II. Nu am abandonat această idee, dar trebuie să iau lucrurile în ordinea priorităţilor. A fost acest proces care ne-a costat enorm şi a durat 10 ani, apoi a trebuit să mă ocup de conservarea lui Alcyone şi a trebuit să şi demarăm noi programe.
Din câte ştiu, Comandantul Cousteau a spus la un moment dat că preferă să scufunde Calypso cu mâna lui decât s-o transforme într-un muzeu. Îi displăcea ideea că lumea ar face picnic la bord.
Era doar un fel de a spune, Jacques n-ar fi scufundat Calypso niciodată. Atunci când a fost accidentul în Singapore, era poate cel mai bun moment să o scufunde, dar el s-a luptat să o aducă înapoi în Franţa. Calypso pare un vas mare, dar nu e. Dacă vrei să-l deschizi pentru public, nu ai cum, mai ales cu restricţiile legale în vigoare azi. Tehnic, nu ştiu cum s-ar putea face acest lucru, în plus vasul s-ar deteriora rapid.
Era doar un fel de a spune, Jacques n-ar fi scufundat Calypso niciodată. Atunci când a fost accidentul în Singapore, era poate cel mai bun moment să o scufunde, dar el s-a luptat să o aducă înapoi în Franţa. Calypso pare un vas mare, dar nu e. Dacă vrei să-l deschizi pentru public, nu ai cum, mai ales cu restricţiile legale în vigoare azi. Tehnic, nu ştiu cum s-ar putea face acest lucru, în plus vasul s-ar deteriora rapid.
O ultimă întrebare. Ştiu că între timp v-aţi recăsătorit...
E adevărat. Nu m-am gândit că acest lucru se va mai întâmpla. Nu credeam că va mai exista viaţă după Jacques, el a fost atât de important pentru viaţa noastră, a mea şi a copiilor noştri. Am avut atât de multe de făcut şi a trebuit să facem faţă atâtor probleme... Michael, actualul meu soţ, era în consiliul director al Societăţii Cousteau şi, când l-am cunoscut, avea o căsnicie fericită şi trei copii. Din păcate, soţia lui s-a stins în urma unui cancer care a evoluat rapid. El a rămas singur, eu aveam deja experienţa a cinci ani de singurătate după moartea lui Jacques... Acest lucru a dat startul apropierii între noi. Şi el călătoreşte mult, ca şi mine, fiecare apreciază ce face celălalt şi caută să-l sprijine cât se pricepe. Eu pot spune că, în sfârşit, mi-am găsit familia - o familie mare şi adevărată.
Ce vă doriţi astăzi? Aveţi vreo neîmplinire?
Mi-ar fi plăcut să am o familie aşa cum este cea pe care o am acum, încă de la prima mea căsnicie. Am spus mereu, uşa mea este deschisă. Îmi doresc ca, la un moment dat, toţi să se întoarcă la cuib. Ar fi bine ca toţi să se bucure de amintirea lui Jacques şi de ce a lăsat el în urmă. Acesta este ţelul meu, să-i ţin pe toţi laolaltă. În viaţă există momente dificile, accidente, situaţii neplăcute - eu vreau să le lăsăm pe toate în urmă. Jacques merită să ştie că în urma lui familia a rămas unită.
-//-
interviu publicat în revista The ONE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu