Monica Pillat "Ioana Celibidache - o matusa de poveste"

Am invidiat-o pe d-na Monica Pillat ca a avut ocazia sa stea citva timp in preajma d-nei Ioana Celibidache, sa vorbeasca cu ea, s-o cunoasca si „s-o prinda” intr-o carte (Ioana Celibidache – o matusa de poveste, Humanitas). Ca jurnalist a carui pasiune sint interviurile, sigur ca mi-as fi dorit sa am ocazia s-o intervievez pe d-na Celibidache, insa, cel mai probabil, cele 2000-2500 cuvinte din convorbirea cu domnia sa pe care le-as fi putut publica intr-o revista ar fi fost doar un savuros aperitiv neurmat, din pacate, de felurile principale si categoric lipsit de desert. Dezamagirea ar fi fost cu atit mai mare cu cit insasi cartea d-nei Pillat te lasa, la final, cu curiozitatea aproape la fel de nesatisfacuta ca la inceput. Afli lucruri care mai de care mai interesante si ai vrea sa mergi cu unele mai in profunzime, dar te ia valul altor si altor momente care trebuie macar mentionate. Ceea ce spun nu e nici pe departe un repros facut autoarei, ci o simpla constatare a faptului ca d-na Celibidache este o personalitate neobisnuita care a avut parte de o viata iesita din comun, imposibil de cuprins in 120 de pagini de carte. Nu stiu nici daca numarul paginilor e problema, fiindca d-na Celibidache insasi marturiseste ca s-ar lasa si nu s-ar lasa prinsa in jocul care e aceasta carte.

De la Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Camil Petrescu sau Gib Mihaescu am ramas cu nostalgia perioadei romanesti interbelice, o epoca necunoscuta mie altfel decit din carti sau din povestile bunicilor. Este si motivul pentru care am savurat atit pasajele in care Ioana rememoreaza vacantele copilariei la Cimpulung, in compania surorii Suzanne si a bunicii Bonnie, ca si mersul la scoala, in masina cu sofer si sub supravegherea guvernantei englezoaice, Miss Buckley, sau diminetile petrecute la curse: „Tata era proprietarul unei herghelii, avea cai care participau la concursuri. Imi aduc aminte de un cal caruia i se punea coama pe bigudiuri, sa arate si mai grozav cind incepea intrecerea. Stateam cu mama in loja proprietarilor, urmarind cu emotie cum alergau caii nostri...”.

Dupa razboi, timpul se comprima. „Mama a intrat lucratoare la o fabrica de pantofi unde a muncit zece ani pe brinci; tata a stat ascuns intr-un pod ani de zile; Suzanne a fost arestata pentru ca fusese prietena cu Regele.” Cum vede azi Ioana acei ani tragici?  „I-am ajutat pe ai mei de departe, dar nu destul. Adesea am fost nepasatoare si de un egoism feroce. Am luat prea in usor tragedia celuilalt.”

Ioana reuseste sa fuga din tara in 1946, cu complicitatea unui fost admirator. Ajunge la Paris unde este chelnerita intr-o cafenea si apoi manechin pentru Casa Schiaparelli; urmeaza casatoria cu avocatul Nicolae Duca si plecarea in Argentina („...si eu si sotul meu iubeam aventura...”), unde il intilneste pe dirijorul Sergiu Celibidache.

Tot dintr-o rasuflare sint istorisite povestea de dragoste a Ioanei cu Sergiu, turneele in care il insoteste, oamenii pe care ii cunoaste si conversatiile cu acestia, pictura si cei 15 ani in care Ioana a pus penelul in cui pentru a se ocupa de cresterea copilului; muzica, poezia, prejudecatile, revenirea in Romania in 1974.

Intr-adevar, o matusa de poveste, cum inspirat si-ales d-na Pillat titlul cartii. Povestea unui destin exceptional din high-life-ul romanesc autentic. Un excelent subiect pentru un film in stilul lui Anthony Minghella ori Fellini,  sau pentru viitorul roman al d-nei Monica Pillat.


http://www.humanitas.ro/humanitas/ioana-celibidache-o-mătuşă-de-poveste