O confesiune tîrzie. Cu sau fără legătură cu accidentul lui Huidu

M-am întrebat de multe ori ce se întîmplă dincolo de cele două minute de atenție pe care televiziunile le acordă unui accident auto obișnuit; fără vedete, dar cu victime. Reporterul relatează, polițistul raportează, medicul zice și el ceva și trecem grăbiți la următoarea știre - eventual, altă nenorocire. 
Așadar, ce se întîmplă cu supraviețuitorii accidentului? Ce se întîmplă cu apropiații decedaților? Ce se întîmplă cu mireasa care-și aștepta mirele la petrecere, iar el moare în accident de mașină în drum spre restaurant? Ce o consolează? Cum depășește o astfel de traumă? Ce poți să-i spui ca să o alini? Ce-i spui soțului care își vede nevasta însărcinată stingîndu-se lîngă el între fiarele contorsionate ale unei mașini? Ce explicație logică poți da nedreptății morții? Cum justifici lipsa de discernămînt a soartei?    

Am aflat răspunsul la cîteva dintre aceste întrebări în urmă cu vreo doi ani. Era noapte, conduceam pe DN 85 și, în plină "autostradă" (drumul are totuși 2 benzi pe fiecare sens), mi-a sărit în față un individ care traversa printre coloanele de mașini. Nu cred că aveam mai mult de 60 km/h, dar impactul a fost teribil. Omul m-a zărit în ultimul moment și tot ce a putut face a fost să-mi sară pe capotă. Parbrizul s-a repezit spre noi în mii de cioburi, tavanul mașinii s-a îndoit ca o cutie de bere și aproape că ne-a căzut în cap, iar într-o clipă fugară l-am zărit îngrozit pe bărbatul care zbura prin noapte răsucindu-se ca o păpușă Muppets căreia i-a dat Edwin van der Sar un șut (îmi permit această comparație pentru că, bizar, zborul victimei mele mi s-a fixat pe retină ca și cum ar fi fost filmat cu încetinitorul, ca o reluare dintr-un meci de fotbal comentat de Cristian Topescu). 
Am fost întotdeauna impresionat de accidentele rutiere, mai mult decît de orice alt fel de accidente - sînt cea mai la îndemînă metodă de a pune o existență sau mai multe între ghilimele. De cîte ori văd un accident auto, îmi zic: "Iată niște oameni care și-au distrus subit viețile.” Fie ei victime sau vinovați. E drept că unii se aleg cu permisul suspendat, în timp ce altora li se suspendă dreptul la viață.
În timp ce ieșeam din mașina zdrobită, mă gîndeam că a venit rîndul meu să-mi fac praf viața la volanul mașinii. De multe ori, cînd rulam cu viteze mult prea mari pentru șoselele de la noi, simțeam că mă joc cu soarta. Am o mașină puternică, rapidă, agilă, care se strecoară cu dibăcie în infernul care e traficul din București. E recunoscătoare cînd o scot în afara orașului, la șosea, la o porție de viteză. Turometrul urcă lejer spre 5000 de rotații și mașina îmi transmite că poate mai mult, că vrea mai mult. E ca un ogar ținut în cușcă și care, odată eliberat, fuge mîncînd pămîntul... Cîteodată mă las luat de val și atunci trag cu nesaț din sticla cu adrenalină a ruletei rusești. N-am nimic de demonstrat, dar privesc moartea în ochi. Fixez mașinile care vin din sens opus și încerc să-mi dau seama care dintre ele e glonțul ce-mi va fi fatal. Să fii tu, acela care depășește TIR-ul cam în același moment în care voi depăși și eu TIR-ul de pe sensul meu? Ori tu, șoferul adormit pe banda a doua, pe care va trebui să-l evit ieșind pe contrasens? Sau poate mașinii tale vechi de 30 de ani îi va exploda un cauciuc? Ori poate că tu, care vorbești la telefon, ai să pierzi controlul automobilului în momentul în care vei schimba viteza cu mîna pe care o mai ții pe volan?  

Omul pe care-l lovisem zăcea întins pe șosea. Eram convins că nu mai trăia. Nu avea cum să fi rezistat impactului și să trăiască, nu putea să fi zburat atît de mult prin aer și să mai fie în viață la aterizare. Încercam să sun la 121 în timp ce alte mașini opreau, pe ambele sensuri. Cineva s-a oferit să-mi fie martor dacă e nevoie - văzuse că omul traversa neregulamentar. Eu tot formam 121 și nu înțelegeam de ce nu prind legătura; vag îmi aminteam că văzusem prin ziare niște știri care spuneau că Europa e supărată pe noi fiindcă sistemul 112 nu e funcțional... Apoi am văzut doi inși dîndu-i primul ajutor rănitului. Incredibil, omul era în viață! Unul dintre cei doi se pare că avea pregătire medicală. Vorbeau în engleză și am crezut că victima nu știe românește, așa că am încercat să mă fac util și să-i traduc ce spun cei doi, deși nu făceam decît să repet în engleză ce spuneau cei doi... în engleză. Apoi a venit ambulanța și cînd eu m-am mirat că venise - nu reușisem să prind 121 -, soția mea m-a privit lung și m-a lămurit că sunase ea. La 112, nu la 121. Tot ea mi-a spus mai tîrziu că de fapt domnul care acordase primul ajutor nu vorbea românește.   

Nici o clipă nu l-am considerat vinovat pe omul care mi-a sărit în față. Nu am putut să-i găsesc vreo vină atunci, nu-l consider vinovat nici azi. Mi-am reproșat multă vreme că nu l-am văzut din timp, că n-am reușit să frînez sau să fac cumva să-l evit, deși apariția lui a fost atît de bruscă încît am frînat abia după ce l-am lovit. Mi-am reproșat suferința la care l-am supus - din neatenția și inconștiența lui, e adevărat, la urma urmei traversa noaptea, printre mașini, o “autostradă” printr-un punct unde mașinile ar fi putut circula și cu 100 km/h -, dar chiar și acum, cînd scriu rîndurile acestea, simt că tot eu sînt vinovatul – în afara șocului emoțional, n-am pățit nimic; el a stat mai bine de o lună în spital, cu o fractură la picior. Amîndoi am avut noroc, el că a scăpat cu viață, eu că n-am omorît pe nimeni.

Tîrziu în noaptea aceea, ne-am adunat de pe șosea lucrurile risipite și după cîteva ore de dat declarații la Poliție, cumnatul meu ne-a adus în București. Mașina am urcat-o pe o platformă și am abandonat-o în poarta service-ului.

 

Un accident de automobil pare a fi ceva obișnuit; e rutină pentru polițistul chemat să constate evenimentul, la fel pentru medici și pentru echipa de descarcerare; e ceva obișnuit și pentru cel care seară de seară vede accidente auto la televizor în timp ce continuă să creadă că lui nu i se poate întîmpla așa ceva chiar dacă mîine se urcă la volan obosit sau băut.

Îmi plac mașinile. Nu doar cele sport sau cele de lux. Pot găsi oricînd ceva frumos la o mașină indiferent că e un sedan, un coupe, un break, un SUV, o  autoutilitară sau un camion. Știu, e ca și cum ai spune că-ți plac toate femeile - blonde, brunete, tinere, bătrîne, gospodine sau cochete. Nu e lipsă de personalitate sau de discernămînt - pot să-ți vorbesc pînă te plictisesc despre frumusețea liniilor unui Fiat Doblo Panorama. Însă mașina este inamicul teribil deghizat într-un prieten bun și util. Și atît de loial că ar ucide pentru tine în timp ce îți gîdilă necontenit orgoliul făcîndu-te să crezi că una sau două sau zece pungi cu aer te vor ajuta să păcălești moartea.