19 octombrie 2011

Gabriel Liiceanu: "Cartea, în forma tradițională, nu va rezista"

O conversație cu Gabriel Liiceanu despre prezentul românesc și viitorul cărții, despre rostul intelectualului în societate și felul cum se împacă femeile cu filozofia.

Spuneați undeva că "un jurnal ar trebui să fie precum un ordin de percheziție emis de autor pe numele autorului însuşi." Cât de onest și de autentic este un jurnal, în condițiile în care el este ținut de un autor care știe că va fi publicat?
Gabriel Liiceanu: Important este cu ce gând pleci la drum. Dacă te gândeşti din prima clipă la un jurnal ca la orice carte la care lucrezi în vederea publicării, atunci va fi un jurnal ratat. Un jurnal "onest şi autentic", cum spuneţi (şi sper că ăsta e cazul cărţii "Întâlnire cu un necunoscut"), se naşte din nevoia pe care unii dintre noi o simţim de a ne opri din când în când pe drumul vieţii şi de a trage linia. Viaţa este şi ea o întreprindere care are un bilanţ de profit şi pierderi. (Schopenhauer spunea că este o afacere din care nu ieşi niciodată în câştig.) Jurnalul este, în primă instanţă, un mod de a ţine registrul de cheltuieli al vieţii. Unora dintre noi nu ne place să mergem orbeşte înainte. Vrem să ştim, periodic, "unde ne aflăm". Gândul publicării vine abia după ce bilanţul a fost făcut, când tête-à-tête-ul cu tine însuţi s-a încheiat. Publicarea este un gest de bunăvoinţă din partea autorului. Ea pune la îndemâna altora rezultatele exerciţiului de luciditate realizat pe cont propriu. Tipărirea bilanţului este o formă de împărtăşire făcută cu gândul la eventualul beneficiu al celorlalţi. Un jurnal publicat ne ajută să ne comparăm vieţile, să facem "schimb de vieţi". De asta se citesc cu atâta nesaţ jurnalele, şi nu neapărat din dorinţa de a te uita pe gaura cheii în viaţa altuia. Mă uit la viaţa celuilalt ca să o înţeleg mai bine pe a mea. Îl iubesc pe autorul jurnalului nu pentru că îmi apare mare şi frumos, ci pentru că, prin tot ce spune despre el, îmi dă o cheie pentru a mă înţelege pe mine.
În ce măsură, în scrierea unui jurnal, intervine autocenzura?
Spuneam undeva în carte că, de fapt, e treaba celui care scrie până unde poate întinde coarda confesiunii. Cred că un autor de jurnal nu trebuie să deschidă "uşa interzisă" a vieţii sale pentru ca, în numele unei sincerităţi nelimitate, să ajungă să se înjosească, să se arate în toată micimea fiinţei sale. (Citam exemplul lui Rousseau care, în "Confesiunile" lui, povesteşte cum, adolescent fiind, pândea la fântâna satului, pentru a le arăta fetelor care veneau să ia apă, nonşalant şi provocator, sexul.) În acelaşi timp, complezenţa faţă de sine este, într-un jurnal, fatală. Balanţa între acestea două nu cred că poate fi ţinută decât în măsura în care ceea ce ai scris despre tine trimite la un dialog cu viaţa fiecărui cititor în parte şi reprezintă aportul individual al autorului la edificarea unei umanităţi comune.
Cum vă împăcați cu jurnalul modern – blogul? Ați fost vreun moment tentat să-l încercați?
Nu, n-am fost, pentru că aparţin unui model cultural care s-a format înainte de apariţia blogului. În acest model, cartea deţine poziţia centrală. Nu mă pot desprinde încă de prestigiul cărţii. Blogul plăteşte spontaneitatea şi viteza comunicării cu un grad mare de efemer. Cartea se deschide, ce-i drept, mai greu, dar, odată gestul deschiderii făcut, ea realizează un grad de complicitate cu cititorul pe care blogul nu-l poate obţine. La carte te poţi întoarce, o poţi redeschide după pofta inimii, poţi marca pasaje din ea… Nu cred că la un text postat pe un blog, odată consumată prima întâlnire, apuci să te mai întorci. Blogul este extinderea apetitului consumerist în lumea spiritului. Cărţile nu se aruncă după prima folosire.
În aceste zile există dezbateri serioase despre viitorul presei scrise: va rezista ea pe hârtie sau se va muta cu totul on-line? Credeți că este posibil ca și viitorul cărții (tipărite) să ajungă la un moment dat să fie privit în aceiași termeni, în condițiile în care generațiile ce vin din urmă par să se hrănească spiritual aproape exclusiv prin formate video și audio?
Da, cred că va veni acest moment. Nu ştiu dacă într-un an sau în zece. E mai uşor să pleci în vacanţă având întreaga bibliotecă pe ecranul unui Kindle şi să poţi deschide oricare dintre cărţile înmagazinate, la orice pasaj vrei, în câteva secunde. Aici nu e vorba de a face judecăţi de valoare, de a compara "epoca Gutenberg" cu cea a e-book-ului, ci de a privi realitatea actuală şi istoria care ne stă în faţă, cu luciditate. Când fiecare locuitor matur al unei ţări va avea un computer, e puţin probabil că forma tradiţională a cărţii va rezista. Vor mai exista biblioteci-muzee, cu ediţii deosebite, şi vor mai exista şi biblioteci private care vor decora casele oamenilor bogaţi. Dar ele vor trimite la o stilistică "retro" şi vor fi prescrise, pentru anumite camere sau genuri de case, de către arhitecţi. Îmi imaginez că obiectul carte va deveni unul de lux, că vor exita comenzi speciale de titluri, la preţuri uriaşe, pentru o mână de oameni.
Notați în "Întâlnire cu un necunoscut": "Horia Bernea ne telefonează lui Pleșu și mie: «Bă, o să murim, bă! Veniți, bă, să stăm de vorbă că o să murim.»" A murit Bernea (Dumnezeu să-l odihnească) și nici conversația, astăzi, nu se simte prea bine. Astăzi "conversăm" mult pe Messenger; scriem mesaje și le trimitem prin e-mail sau pe SMS. Tehnologia ne face mai eficienți, dar ne însingurează? Ne oferă globalizare în schimbul imbecilizării?
Tipul de conversaţie la care se referea Bernea nu poate fi înlocuit de nici un Messenger. El presupunea o relaţie umană rodată, una "faţă către faţă", în care privirea, zâmbetul, bâlbâiala, mimica celuilalt erau esenţiale. O conversaţie e spirit, iar spiritul oamenilor este spirit întrupat. Gândiţi-vă o clipă la e-mail. Ce eficace e! Dar ne răpeşte amprenta spirituală vie care este scrisul celuilalt. Cum să-mi imaginez o scrisoare de la Cioran primită pe laptop? Când scot astăzi din plic o scrisoare a lui Cioran din anii ’80, am senzaţia că ţin între degete aurul fiinţei lui. O pot mângâia, pagina aceea, în marginea literelor ei simt acompaniamentul mâinii care a scris-o şi îi văd şi cealaltă mână, pe care, scriind, şi-o trecea, la răstimpuri, prin păr. Apoi îi văd chipul, privirea verde-cenuşie, îi văd ticurile, un anumit fel de a-şi muşca buza de jos. Când îi parcurg literele scrisorilor primite în urmă cu 30 de ani, omul tot, în carne şi oase, reapare în faţa mea. Ce mai rămâne din toate astea într-un e-mail? Evident, nimic. Totdeauna trebuie să ştim ce pierdem când câştigăm ceva. Nu suntem, prin globalizare, neapărat mai imbecili, cum spuneţi, dar în mod sigur suntem mai sumari omeneşte.
"Pentru un român, a emigra este un mod de a se opera de România", notați în ultima dvs. carte. Dacă România este o boală, de ce alegeți să suferiți în continuare de ea? Ce v-a oprit să emigrați?
M-au oprit structura mea afectivă, ataşamentul nefiresc de mare faţă de locurile şi oamenii care m-au alcătuit în prima parte a vieţii. În "Scrisori către fiul meu" descriu pe larg ce a însemnat pentru mine casa din Cotroceni, casa copilăriei şi a tinereţii mele, ce au însemnat cei câţiva oameni care mi-au marcat viaţa. Nu m-am putut desprinde de ei. Dacă mi-aş retrăi viaţa, n-aş da întâlnirea mea cu Noica pe nicio universitate faimoasă din lume. Şi apoi, meseria mea este legată de scris, deci de limba română.
Nu sunt dirijor, pictor sau compozitor. Nu am acces la un cod "planetar". Sunt zidit într-un idiom. Şi mai e ceva. De fiecare dată când mă apucă disperarea, îmi spun: E şi ţara mea, nu numai a lor! Acest "al meu" este covârşitor, pentru că el vine de foarte din adânc şi coboară foarte departe în timp. El te poate fixa într-un loc chiar şi atunci când acolo se instalează Infernul. Acest unic "al meu", de pildă, îl făcea pe Soljeniţîn, rezident o vreme în Statele Unite, să nu poată învăţa engleza şi să se ocupe necontenit, de la depărtare, tot de istoria Rusiei. Acest "al meu", care-ţi învăluie prima parte a vieţii, i-a făcut pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca să trăiască tot timpul în România, deşi se aflau la Paris. Este o grozăvie când oamenii sunt puşi în situaţia de a-şi părăsi ţara. Îndeobşte o fac când ajung să resimtă istoria ca pe o teroare, când existenţa ţării lor devine tumorală. Unii se pot opera, alţii nu.
"Intelectualii nu sunt mântuitorii societății", spuneați într-un interviu. Și precizați că intelectualii nu ar trebui să se implice în politică pentru a nu-și compromite principiile. Există, credeți, un mod eficient prin care intelectualii ar putea pune  umărul la civilizarea societății românești, la evitarea becalizării și a otv-izării?
Dacă intelectualii de la noi nu s-ar fi implicat în politică, nu s-ar mai fi născut România modernă. Fără Kogălniceanu, Maiorescu, P.P. Carp, Brătieni etc., noi nu am fi existat astăzi. Problema e însă dacă intelectualii se pot implica în politică fără să compromită valorile şi principiile umaniste care au format intelectualitatea europeană de-a lungul istoriei. Nenorocirea momentului pe care-l trăim noi astăzi este că un intelectual nu poate deveni om politic activ fără să fie anihilat pur şi simplu de ceea ce se numeşte "clasa politică românească". Niciun intelectual de calitate care ar intra pe scena politică de la noi nu ar mai putea disloca oribilele cutume de comportament ale politicienilor actuali, iar o primenire integrală a clasei politice nu e imaginabilă. Tot ce-i rămâne de făcut unui intelectual este să propună, din afara ringului politic, modele de comportament sau valori apte să iradieze. Trebuie să existe mereu câţiva oameni care să te facă să spui: "Până la urmă nu chiar totul este stricat în ţara asta."
Dacă ar fi să judec din perspectiva numărului de cărți pe care l-ați vândut ca autor, sunteți un scriitor popular, deși nu neapărat accesibil. Căutați să scrieți pe înțelesul cât mai multor cititori sau succesul comercial e o fericită întâmplare?
Niciun succes comercial nu poate fi o întâmplare. Nu ştiu cât de accesibil sunt, dar vă asigur că am făcut tot ce am putut pentru a îmblânzi filozofia. M-am străduit enorm să fac accesibile pentru un public larg acele lucruri care îndeobşte nu sunt accesibile, deşi ne privesc pe fiecare în parte. De pildă, ce sens poţi să dai vieţii tale în condiţiile în care te-ai născut cu o condamnare la moarte în buzunar nu e o problemă lesne accesibilă, dar merită să te căzneşti să o faci astfel. Sau, invers, probleme banalizate şi uşor accesibile – pregătirea unui ceai, o strângere de mână, o tresărire, o vorbă aruncată – pot căpăta o demnitate neaşteptată şi pot învesti fiecare gest cu un sens de viaţă. Nu toţi oamenii au nevoie să se scalde în mocirla unor posturi de televiziune. Cele peste 330.000 de cărţi pe care le-am vândut de-a lungul ultimilor ani spun asta. Îmi fac iluzia că ele pot fi înţelese de orice om care a terminat un liceu.
Cum vă raportați la succes? Este important pentru stima dvs. de sine sau îl ignorați – "e foarte bine că există, dar nu e ceva ce-mi doresc neapărat"?
Câtă vreme nu-l ai, îl doreşti. Iar când îl ai, este departe de a te face fericit. E ceva, acolo, care începe să ocupe un loc, într-un colţ al vieţii tale. Desigur, nu ţi-ar plăcea, într-o bună zi, să constaţi că locul a redevenit gol.
Fiindcă știu că vă plac mașinile, o să vă rog să-mi permiteți o comparație poate nu foarte inspirată. După știința mea, femeile sunt la fel de puțin prezente în filozofie ca și în monoposturile din Formula 1. Aveți o explicație? Este filozofia o ultimă redută masculină? Ce le lipsește femeilor pentru a se remarca și în filozofie?
Într-o scrisoare către Hannah Arendt, care-i era studentă şi de care tocmai se îndrăgostise, Heidegger se întreabă (avea 36 de ani) dacă o femeie poate îndura "cumplita singurătate" a celui care se dedică muncilor spiritului. Şi răspunde: "Doar un bărbat e în stare să îndure această singurătate şi asta doar atunci când i-a fost dat să cunoască chinul şi, totodată, nebunia de a fi creator." Cred că femeile au sentimentul confuz că ar trebui să plătească performanţa filozofică cu feminitatea lor. Să fie oare o prejudecată a noastră că femeile se pot dărui mai uşor unui om decât unei idei sau unui vast proiect cultural? Poate că multe femei năzuiesc să devină mai degrabă condiţia de posibilitate a unei fapte de excepţie, şi nu autoarea acesteia.
Ele îşi asumă mai uşor rolul de premisă, decât pe cel de concluzie. Altfel spus, femeia contribuie din culise la fapta eroului şi tremură urmărindu-şi, din tribună, eroul. Aici e vorba de un anumit tip de structură afectivă, şi nu de posibilitatea performanţei mentale ca atare. Hannah Arendt însăşi este un gânditor important al veacului trecut, iar eu vă pot spune că am avut studente doctorande capabile de atingerea unor înalte cote ale performanţei speculative.
Nu știu dacă am reținut bine, dar parcă am citit undeva că deplângeați faptul că nu puteți scrie un roman. Este adevărat? Dacă da – ce lipsește, ce nu vă iese? Ce însemnătate ar avea un roman în palmaresul filozofului Gabriel Liiceanu?
Aţi citit chiar în "Întâlnire cu un necunoscut". Nu e vorba de o performanţă într-un palmares. E vorba, până la urmă, de căutarea unei reţete de fericire. Aş vrea să scriu romane, nu un roman. E vorba de o eliberare şi de o terapie. Când scrii un text pur teoretic, un tratat de filozofie sau de biologie, eul tău dispare, e pus în paranteză. E un eu nemângâiat, ignorat, frustrat. Când scrii un jurnal, te intoxici de propriul tău eu. Într-un roman, în schimb, eul tău se pulverizează în euri diferite. Scapi de tine fără să dispari complet. În plus, terapia ficţională pe care o realizezi prin această distribuţie a eului propriu în euri multiple e salvatoare în cel mai înalt grad.
Realizezi o schizofrenie pozitivă. Or, eu nu deţin în clipa de faţă tehnica de producere a acestei schizofrenii fecunde. Îmi e greu să mă desprind de ţărmul eului meu. Nu ştiu cum se construieşte celălalt personaj, cum se intră în pielea lui. (Mi-a fost foarte greu să intru în pielea mea. Nici asta nu e uşor.) E ca un joc fascinant ale cărui reguli le cunosc din lectura altora, dar pe care nu am curajul să-l joc. Pentru că în acest joc n-ai voie să fii ridicol, n-ai voie să fii un jucător mediocru. Trebuie să-l joci perfect. Mulţi prozatori de la noi se mulţumesc să joace fotbal pe un maidan.
-//-
Carte de vizită
Absolvent al Facultății de Filozofie și al Facultății de Limbi Clasice din București.
1976. Obține doctoratul în filozofie cu teza Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii.
Este elevul favorit al filozofului Constantin Noica. Împreună cu Andrei Pleșu, frecventează "Școala de la Păltiniș". Mărturii ale acestei perioade sunt volumeleJurnalul de la Păltiniș și Epistolar, adevărate best-seller-uri ale epocii: produceau cozi în librării, se vindeau pe sub mână, se împrumutau numai prietenilor de încredere.
1982-1984. Bursier al Fundației Alexander von Humboldt.
A tradus în limba română scrierile lui Platon și Martin Heidegger.
1990, București. Devine director general al editurii Humanitas.
Scrieri: Apel căte lichele (1992) Despre limită (1994), Declarație de iubire (2001), Ușa interzisă (2002), Despre minciună (2006), Despre ură (2007), Despre seducție (2007), Scrisori către fiul meu (2008), Întâlnire cu un necunoscut (2010).

Interviu publicat in revista The ONE septembrie 2010

Niciun comentariu: