"Regizorii români trebuie să-și poarte numele." Interviu cu Cristi Puiu (I)

O conversație cu regizorul Cristi Puiu despre cel mai recent film al său, "Aurora" (în care debutează ca actor în rolul unui asasin), despre finalul momentului românesc de la Cannes și susținerea lui Roman Polanski, despre familie și felul în care un tată bântuit de angoase se descurcă cu trei fiice.

Foto Miruna Vasilescu

Când ai fost prezentat la Cannes, împreună cu echipa de la "Aurora", Thierry Frémaux, delegatul general al ediției de anul acesta a Festivalului, a spus așa: "Cred că la ei acasă (la cineaștii români, n.r.) filmele iau naștere și datorită generozității fiecăruia dintre ei. Cinematograful românilor este unul al prietenilor." Ești de acord?
Cristi Puiu: Este total inexact. Nu există așa ceva și nu are cum să existe. Iar Frémaux știe despre ce vorbește atunci când vorbește despre autori. Autorii n-au prieteni. Dacă sunt cu adevărat autori, înseamnă că au o viziune extrem de personală despre lume. Dacă e posibil un dialog, el se va fractura foarte curând deoarece creația artistică este și o căutare de sine. Or căutarea de sine nu poate să meargă mână-n mână cu un altul. În momentul în care  lucrezi în echipă este nevoie de solidaritate, e adevărat, iar cinema-ul este o artă care impune solidaritatea, chiar dacă ea nu se petrece de facto. De altfel, am ajuns să constat că numele ăsta definește un obiect inexistent: solidaritatea știm ce este, dar nu am văzut-o niciodată. Cinema-ul este o artă de echipă, cum spuneam, și atunci există niște impuneri. Dar eu nu lucrez în echipă cu ceilalți regizori români la care făcea referire, probabil, Thierry Frémaux. De la autor la autor, discuțiile legate de film sunt ca și inexistente. Aia n-a fost o chestie pe care Frémaux o crede cu adevărat... A fost un clin d’oeil...

Personajul pe care îl joci în "Aurora" este un criminal. Cum de ai ales să debutezi ca actor într-un astfel de rol?
A fost pe de o parte un accident, pe de altă parte mai mult decât un accident. Știi cum era când învățam la materialism dialectic, necesitate și întâmplare. N-a fost doar o întâmplare, a fost și o necesitate. Lucrarea mea de diplomă, când am terminat școala în 1996, se chema, așa ca o parafrază la Bresson (care are un text important, "Notes sur le cinématographe"), "Note asupra filmului realist". Erau gândurile mele care făceau posibilă o circumscriere extrem de subiectivă a cinema-ului realist care mă preocupa la vremea aceea. În preambul, am expediat problema creației și a impulsului creator. Am expediat-o atunci și o fac cu bună știință în continuare, pentru că mi se pare o întrebare greșită. Lucrurile trebuie asumate așa cum sunt ele puse în Biblie, Dumnezeu creator l-a creat pe om după chipul și asemănarea lui și atunci, pe cale de consecință, omul e creator. Numai că povestea asta se ramifică, tendința creatoare există în fiecare individ și atunci ea poate lua fel de fel de forme, în funcție de cum se raportează fiecare dintre noi la existență. Artistul intervine în cursul lucrurilor, artiștii ne influențează, nu în mod radical, nu ne fac nici mai buni nici mai răi, ne influențează mai degrabă percepţia asupra lumii. Nu suntem dispuși să vedem că, de fapt, în inima lor, lucrurile se schimbă, lumea se schimbă și în funcție de decizia artiștilor de a interveni în cursul lucrurilor. Hitler a spus că aceia care pictează cerul în verde și iarba în albastru trebuie să fie sterilizați. Asta este o intervenție extrem de brutală în starea lucrurilor - nu doar această afirmație, tot ce au făcut Hitler, Stalin, tot ce au făcut Pol Pot, Mao și alți criminali la scară mare. În momentul în care intervii în ordinea lucrurilor în maniera aceasta brutală, intenţia de a rescrie istoria, de a reface lumea, de a impune viziunea ta asupra lumii – lucru pe care de altfel toți îl facem, dar nu la modul acesta radical – nu este straină de impulsul creator. Semnul de egalitate pus între Nero dictator și artistul creator nu este o speculație. Ceaușescu a fost un soi de Nero, am vorbit despre asta cu Andrei Ujică, când își pregătea filmul "Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu". Există o similitudine între creator și dictator/ criminal. Instrumentele sunt diferite, filosofia e diferită, dar faptul că ambii intervin în ordinea lucrurilor, unul extrem de brutal, altul doar cu efecte discrete, în plan mental, nu este o comparație exagerată. Nu știu cum stau lucrurile, dar e posibil ca sursa să fie aceeași, şi-anume impulsul creator. "Aurora" nu e doar povestea unui om care omoară, este și parcursul unui artist. Poate nu un artist în general, dar felul în care funcționez eu nu e departe de felul în care funcţionează Viorel. Eu funcționez prin opoziție. Și când gândesc filmele, le gândesc prin opoziție. Este o sumă de filme care mă deranjează și mi se pare că intervin greșit în ordinea lucrurilor și impun viziuni care sunt mai degrabă nocive. Și atunci filmul pe care îl fac eu devine mai degrabă un raspuns, o propunere. E drept, nimic nu-mi certifică faptul că propunerea mea se apropie mai mult de adevăr, dar eu așa funcționez. Viorel, criminalul, intervine în ordinea lucrurilor, pentru că este mânat de un gând, de o idee, și el trebuie să facă lucrurile așa și să-și și asume lucrurile până la capăt. Și da, probabil că, din perspectiva aceasta, n-a fost tocmai un accident și o întâmplare să joc rolul unui individ care intervine în ordinea lucrurilor.

Așadar, nu ți s-a mai întâmplat să-ți dorești să-ți asumi un rol în celelalte filme ale tale.
A, nu, nu, nu. Dar nici pentru acesta nu mi s-a întâmplat, nu mi-am dorit. Vreau să zic că mi-a fost mult mai greu să regizez decât să joc. Dar am fost într-o poziție privilegiată, pentru că am spus-o și o s-o repet, relația actorului cu regizorul este una foarte delicată, foarte dificilă. Actorul se află în mod constant în poziția de a i se refuza propunerile. Când regizorul are o viziune, problema se complică foarte tare pentru actor și pentru toți colaboratorii lui. Ceea ce trebuie să facă un regizor este să-i aducă pe toți la unison. E foarte greu să faci asta într-un timp atât de scurt și atunci lucrurile se întâmplă de o manieră destul de brutală. E cu NU-uri. Nu așa, asta nu, aia nu. 

(va urma)

Interviu publicat în revista The ONE