Semafor

Printre nenumărate alte lucruri minunate care probabil s-au întîmplat în Piatra Neamț spre sfîrșitul anului 2015, trebuie consemnată la loc de cinste instalarea unui semafor la magazinul Unic. Am remarcat sus-numitul dispozitiv pentru că are un dichis: e un semafor cu buton. Dacă ești pieton, trebuie să apeși butonul ca să primești verde și să poți traversa. Altminteri semaforul e mereu verde (ceea ce vă doresc tuturor) pentru mașini. 
Pentru ca dichisul să fie complet, chiar dacă ai apăsat butonul nu te poți repezi să încaleci zebra. Butonul nu transformă instant roșul în verde, ci te pune să aștepți 90 de secunde (un preludiu altfel rezonabil pentru orice bărbat). Abia apoi semaforul se face verde pentru cele 18 secunde în care pietonii își pot face de cap cu zebra. 
Fiind instalat recent, semaforul cu buton n-a intrat în obișnuința trecătorilor, fie ei localnici sau turiști. O șoferiță, văzîndu-mă așteptînd la trecere în intervalul roșu de 90 de secunde, a oprit politicoasă mașina, așteptînd să trec. Eu i-am arătat semaforul pe care nu-l observase și care arăta verde pentru ea și roșu pentru mine. A zîmbit și a ridicat mîna de pe volan în semn de scuze: nu pentru mine, probabil, ci pentru mașinile din spatele ei, care tocmai începuseră să claxoneze insistent. 
Așadar, cum arată în seara de 1 ianuarie 2016 trecerea de pietoni semaforizată de la Unic? Roșu la pietoni, verde la mașini - dar nu trece nici una. În schimb, de o parte și de alta a zebrei stau cîțiva inși zgribuliți (sînt minus 12 grade). Nici unul n-a văzut butonul, așadar stau și probabil cugetă. Sînt multe lucruri la care te poți gîndi cînd stai un minut și jumătate la semafor, dar intervalul de gîndire poate fi nesfîrșit dacă nu te prinzi că trebuie să apeși un buton ca să treci strada. Cînd am ajuns la trecere și i-am văzut pe oamenii aceia atît de gînditori, m-a lovit și pe mine subit o dilemă: să apăs butonul sau să nu-l apăs? La urma urmei, ce-mi dă mie dreptul să întrerup meditația unor necunoscuți? Cine sunt eu ca să-mi permit să ridic un om căzut pe gînduri? 
Cum la momentul respectiv frigul era cel mai bun sfetnic, am apăsat butonul. Între timp se mai adunaseră 4-5 persoane de fiecare parte a străzii și am așteptat împreună, în liniște, scurgerea celor 90 de secunde roșii. Timp suficient ca să constat că sînt ușor nemulțumit că nimeni n-a observat că mie mi se datorează scurtarea așteptării. „Datorită mie, stimați concitadini, stați doar 90 de secunde la semafor, nu zăboviți acolo pînă dați în hipotermie.” Meditația la semafor, la temperaturi scăzute, zgîndără cultul personalității.
În fine, traversăm. Cum e 1 ianuarie și n-am ce face, după cîțiva pași privesc îndărăt, să văd ce mai e pe la semafor. E roșu iar și un cuplu în vîrstă așteaptă să traverseze. Evident, n-au sesizat că trebuie să apese butonul pentru a nu-și sfîrși zilele în fața semaforului. Mă întorc. Apăs butonul - de data asta nu mă mai încearcă nici o dilemă. Dimpotrivă, sînt mîndru că am început anul cu o faptă bună – la urma urmei, ceea ce tocmai am făcut e varianta din era digitală a ceea ce altă dată însemna să ajuți un bătrîn să treacă strada. Însă bătrînii trec strada în pas alert și nu zic nimic cînd trec pe lîngă mine; nu s-au prins că eu am fost binefăcătorul lor; nu i-a surprins nici faptul că, deși era verde, eu n-am traversat. Las la o parte faptul că luasem chiar o postură din care să le primesc cu detașare recunoștința. „E plăcerea mea. Da, e stupid semaforul acesta, nimeni nu observă că trebuie apăsat butonul… N-aveți de ce să-mi mulțumiți, eram absolut întîmplător acolo...” Cam asta le-aș fi spus dacă ar fi observat că eu le-am făcut posibilă traversarea... Mda, se pare că sînt în acel moment al vieții cînd am nevoie de recunoștința semenilor: vreau ca toate gesturile mele, mici, mărunte sau nesemnificative, să fie primite cu osanale. 
Convins că odată cu recunoștința va veni și gloria, rămîn „la butoane”, cum se zice - la buton, în modestul meu caz. În vreo 20 de minute, solicitudinea mea deloc dezinteresată ajută cîteva zeci de persoane să treacă mai repede strada. Deși aproape am înghețat, nu pot abandona postul cîtă vreme constat că, deși stau 20, 30 ba chiar și 40 de secunde la semaforul indiferent, nimeni nu observă butonul, după cum nimeni nu sesizează că eu îl apăs... Sunt un Caron invizibil care ajută sufletele rebegite de frig să treacă nu Styxul, ci o stradă oarecare într-un orășel de munte. Desigur, situația nu e la fel de dramatică precum în mitologie: de cealaltă parte a străzii nu e infernul, ci o patiserie (e drept, închisă la ora asta); luntrea mea e un buton (dar ăsta e meritul miniaturizării, lucrurile evoluează, sunt convins că Hades și-a pus lift între timp) și nu cer altă răsplată pentru gestul meu decît recunoștință, fie ea și temporară. 
Un grup gălăgios de tineri oprește lîngă mine, așteptînd să traverseze. De partea cealaltă poposesc o familie cu o fetiță și un tînăr care vorbește la telefon. De data asta aștept cam un minut. Nimic. Părinții au luat postura specifică meditației, tinerii de lîngă mine rîd în hohote, omul cu telefonul continuă să vorbească la telefon... Apăs butonul. Tinerii mută gălăgia pe trotuarul de vizavi în timp ce familia se îndreaptă spre mine. De la jumătatea străzii aud glasul limpede al fetiței întrebînd de ce au așteptat atît de mult. Mama îi răspunde că de vină e băiatul cu șapcă (adică eu), care n-a dat drumul la semafor mai repede, deși nu trecea nici o mașină. Ultimele cuvinte le spune cînd trece pe lîngă mine, privindu-mă nemulțumită. 
Nu, nu acest incident mă face să mă îndrept spre casă: nu mai pot înfrunta nici frigul, nici privirile din ce în ce mai bănuitoare ale taximetriștilor din zonă. Oricum, n-am de ce mă plînge: serviciul meu voluntar nu a primit gratitudinea așteptată, dar măcar a fost remarcat. Cam la fel se întîmplă și cu bunele intenții cînd sunt bune doar pe jumătate.

Diminețile mele albastre

În fiecare dimineață pedalez cam o oră în parc. După standardele clasice, bicicleta pe care o folosesc e de damă - n-are cadrul acela în formă de triunghi, iar pentru aceia care cred că acesta nu e un criteriu, precizez că bicla e roșie și are o splendidă și elegantă bandă albă pe cauciucuri. This is my life. Am fost dintotdeauna binecuvântat să am în preajmă femei minunate, începând cu bunica, mama, mătușile, soția mea, soacra, colegele de liceu și facultate, precum și cele din fiecare redacție prin care am avut șansa să poposesc. Nu mai vorbesc despre minunatele doamne pe care le-am intervievat în ultimii 20 de ani. Acestea fiind zise, se pare că și dacă mi-aș propune să fac ceva specific bărbătesc - sincer, nu am idee ce mai înseamnă asta în ziua de azi, în orice caz, mersul pe bicicletă nu mai e nici pe departe ceva masculin - probabil că într-un fel sau altul tot într-o oază de feminitate aș ajunge. 
Bicicleta e a soacrei. Nu mai țin minte cum de a ajuns la noi, dar, după ce au bătut-o ploile, vântul și zăpada vreo doi ani pe balcon, mi-am zis că-i păcat să las asemenea bijuterie să ruginească și într-o bună zi am scos-o la plimbare. Bicicleta e de fabricație nemțească, are cel puțin 20 de ani și, ca orice lucru nemțesc, funcționează ireproșabil: cauciucurile cu bandă albă susură discret pe asfalt, schimbătorul tip Torpedo schimbă vitezele cu precizie de ceasornic și întreg ansamblul se deplasează impecabil, fără vreun zgomot sau scîrțîit. E atît de silențioasă încît cîinii care, la ora matinală la care ies eu la pedalat, încă nu s-au dezmeticit după o noapte grea, nu mă aud decît cînd sînt la 2-3 metri de ei; și-atunci tresar speriați și strănută de cîteva ori încercînd parcă să se scuze că simțurile lor ascuțite au fost umilite de ubertehnologia germană, și se prăbușesc cîțiva pași mai încolo, pe iarba uscată, răpuși de lenea începutului de zi. 
În fiecare dimineață, în vreme ce ritmul pedalelor e susținut în căști de un playlist plin de plăcerile vinovate care mă însoțesc încă din liceu, mă întîlnesc în parc cu aceeași pereche de bătrîni. Sosesc la braț, căutînd probabil o gură de aer proaspăt după ce au dospit o noapte întreagă într-unul dintre acele cuptoare cu coacere lentă în care se transformă în nopțile de vară apartamentele capitalei. Ea poartă o rochie fără mîneci, închisă la culoare, cu un imprimeu indescriptibil; el are pălărie de pai, cămașă hawaiiană, pantaloni scurți și ciorapi bleumarin în șlapi. Se așază în fiecare dimineață pe aceeași bancă, scot din sacoșe ziare și reviste și se pun pe citit. Cred că într-o zi am zărit și un radio, dar e posibil să mi se fi părut. În orice caz, azi aveau cu ei o pernă gonflabilă cu care domnul s-a muncit ceva pînă a reușit s-o umfle. Cum traseul meu prin parc e circular, mă intersectez cu bătrînii cam de trei ori pînă ce ajung la banca lor favorită, apoi mai trec pe lîngă ei încă de cîteva ori - depinde cît mă țin picioarele. 
Azi mi-au ieșit brusc în față în timp ce coboram în viteză o pantă. Am pus frînă și, nu știu de ce, i-am salutat: doamna mi-a zîmbit, iar domnul mi-a răspuns ridicîndu-și pălăria. La urma-urmei, suntem deja cunoștințe vechi: eu le știu pe dinafară conținutul sacoșelor și unde fac banking, ei știu despre mine că bat parcul în lung și-n lat la 7 dimineața, cu căștile pe urechi și călare pe o bicicletă de damă.

Second hand Secret Santa

Întrucît cineva a considerat că jobul de Moș Crăciun pentru copiii proprii este o banală slujbă cu jumătate de normă, m-am trezit de pe o zi pe alta că sînt Secret Santa. Ana a fost Secret Santa pentru una dintre colegele ei, acum e rîndul lui Damian. Așadar, ieri dimineață, după ce mi-am livrat copila la liceu, m-am îndreptat sîrguincios către mall. Intenția mea era să evit să umblu prin urbe în mijlocul zilei, într-o perioadă cînd toată lumea servește la prînz și la cină shopping pe pîine. Zelul meu a fost însă ușor excesiv, astfel că am ajuns în parcarea mall-ului la 9.30. Era deschis doar la Billa și la o cafenea. Cum îmi băusem deja cafeaua, iar o plimbare prin supermarket nu era tocmai ideea mea de distracție matinală, am luat loc pe scările rulante. După cîteva ture sus-jos, jos-sus, m-am înființat la ușă la Noriel, împreună cu o tînără doamnă pe care o întîlnisem, o dată la urcare, o dată la coborîre, în periplul meu aventuros pe scările rulante - probabil că spiritul ludic ne cuprinde pe toți la prima oră în mall. 
Înainte să se ridice oblonul semitransparent care ne despărțea de raiul jucăriilor, am remarcat că un tînăr dădea cu mopul printre rafturi. Cînd s-a deschis magazinul, tînărul ne-a privit sever de dindărătul ochelarilor: s-a uitat direct la picioarele noastre, ca și cum era surprins că intram încălțați în magazin. Cum nu putea să ne spună să ne descălțăm, ne-a indicat să intrăm pe culoarul din mijloc - acolo, am remarcat, podeaua de zvîntase. M-am conformat și m-am plimbat printre rafturi înainte și înapoi, dar eu aveam treabă cu Lego, nu cu Bob the Builder și Blîndul Ben. După vreo cîteva minute, scot capul pe interval, mă asigur că cerberul nu e în zonă și din doi pași ajung în apropierea raftului cu Lego de care mă mai desparte un teanc, înalt pînă la brîu, de cutii cu camioane și vehicule utilitare. Cerberul se înalță din spatele camioanelor și privirea i se oprește fix pe pantofii mei, situați în zona încă umedă. Însă pantofii se fac că plouă și continuă curajos deplasarea spre peretele Lego. Cerberul mă urmează sever, îi simt privirea nu în ceafă, ci în călcîie și ceva îmi spune că, dacă tipul n-ar purta ochelari, laserul din ochii lui m-ar fi lăsat de mult desculț de Zaharia Stancu. Omul se duce la casă și se plaseză în acea postură dîrză pe care trebuie s-o fi adoptat bunicii noștri cînd le-au zis nemților că pe-aici nu se trece. Eu îmi văd de treabă. Nu știu cum se face, dar găsesc un Lego superredus. I-l dau cerberului. Acesta scanează cu sete codul de bare după care se blochează: se uită lung la cutie, apoi la monitor. Mai scanează o dată și iar se uită lung. Se duce la raft, ia o cutie și se uită la ea. Mai ia una și încă una. Revine. Jovial pentru că sunt pe cale să fac o superafacere, caut să îl înveselesc. „Știi bancul cu femeia de serviciu?”, îl întreb. „Nu știu nici un banc cu nici o femeie de serviciu”, îmi răspunde ursuz, cu ochii în monitor. „Cică o femeie de serviciu a fost violată”, continui eu imperturbabil „Și polițistul care ancheta cazul o întreabă: De ce ai stat, de ce n-ai fugit? Păi n-aveam pe unde, zice femeia. În stînga perete, în dreapta perete, în spate de-abia spălasem...” Cerberul nu zîmbește. Nu știu de ce, dar nici nu mă așteptam. Probabil mă urăște că i-am călcat podeaua curățată cu trudă pentru o achiziție de cîteva zeci de lei. Și acum îl mai iau și peste picior. 
Se pare că metehnele femeii de serviciu transcend vîrstele. Și sexele.

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Interviu cu Mihaela Feodorof
Owner Yourway  Life & Career Counseling, Executive Coach, Business Consultant, Career Architect

În anii de fragedă pruncie, fiica mea adormea cu greu și exclusiv pe muzica lui Leonard Cohen. După ce o așezam în pat, mai zăboveam câteva clipe în camera ei ca să savurez victoria asupra minusculului ghem de energie pe care izbutisem, încă o seară, să-l trimit în brațele somnului. Privindu-i nasul cârn și lungile gene în care rămăsese agățat Moș Ene, o întrebam în gând: Cine vei fi, ce vei face, care va fi destinul tău…, și așa mai departe, variațiuni pe aceeași veche temă - ce o să te faci când vei fi mare, întrebarea care dă dureri de cap părinților și copiilor de când există părinți, copii și dureri de cap. 

Mihaela Feodorof și-a propus să pună o compresă rece pe fruntea înfierbântată a părinților și copiilor torturați de chinuitoarea chestiune și a înființat, acum opt ani, Yourway Life & Career Counseling, o companie de consultanță a cărei misiune este, după cum îi spune și numele, să-i ajute pe copii să-și găsească drumul.

Sunteți absolventă de Filologie și am citit undeva că ați ajuns la filologie din drag de Eliade. Mărturisesc că și pe mine m-a fascinat Mircea Eliade în adolescență, în special ceea ce el numea „lupta cu somnul.” Pe dvs. cu ce v-a cucerit?

Tema lucrării mele de licență a fost „Teroarea timpului în proza lui Mircea Eliade.” M-a cucerit cu acea permanentă dorință de cunoaștere. A fost greu de înțeles, inclusiv pentru mine, că voi face studii academice într-un domeniu ancorat într-o singură personalitate. Am ajuns la filologie din pasiunea pentru literatură. Cel mai frumos cadou pe care-l puteam primi erau cărțile. Părinții mei erau ceva mai în vârstă decât cei ai colegilor mei și cheltuiau mulți bani pe cărți. Casa noastră era tapetată cu cărți, aveam biblioteci până în tavan. Fiindcă nu am avut frați sau surori și stăteam destul de mult singură, m-am împrietenit mai întâi cu eroii din cărți. Când s-a pus problema ce aș face eu cu dragă inimă, ce mă încarcă pe mine de energie, răspunsul evident a fost Litere.

Ați lucrat apoi în resurse umane în BRD. E un parcurs oarecum neobișnuit pentru un filolog.

Da, a fost ceva atipic și nici astăzi nu e foarte obișnuit un astfel de parcurs profesional. A fost o întâmplare cu BRD-ul, eram deja studentă și la al doilea loc de muncă. Simțeam nevoia să fiu asigurată cumva, părinții mei fiind mai în vârstă… Tata a avut un accident cerebral și mi-a fost mereu teamă că voi rămâne singură cu mama. Mereu mi-am zis că trebuie să am un venit ca să ne putem întreține. Când eu am terminat liceul, părinții mei se apropiau de pensionare. Părinții colegilor mei erau cu zece ani mai tineri…

Și ați resimțit această diferență?

Da. Probabil prin comparație, uitându-mă la părinții celorlalți colegi… Ai mei erau mai așezați, probabil că au fost părinții potriviți pentru un adolescent, nu pentru un copil mai mic. Ca să revin la BRD, am ajuns acolo după ce am decis să demisionez din al doilea loc de muncă, unde lucrurile se întâmplau foarte diferit de așteptările mele și eram nevoită să fac niște lucruri care erau împotriva moralei și a valorilor mele. Era imediat după revoluție și m-am dus la directorul de întreprindere și i-am spus nemulțumirile mele, iar el m-a sfătuit să părăsesc echipa. Eram studentă, îmi doream să fiu independentă și am aflat de la o persoană care lucrase în bancă că ar exista un post care mi s-ar potrivi. BRD-ul era, la începutul anilor 90, organizația cea mai deschisă către know-how pe resurse umane. Făceau trecerea de la cadre la resurse umane, lucrau cu consultanți americani și canadieni și aveau nevoie de cineva care să intermedieze și să înțeleagă procesele. Am avut șansa să învăț direct de la sursă Resursele Umane. Era un loc de muncă sigur și civilizat, cu oameni cu studii superioare și, în plus, era vizavi de Biblioteca Națională, ceea ce mi se părea ideal: când se termina programul, mă opream la bibliotecă, de unde mai plecam la 21.30, când se închidea. În momentul acela mă gândeam că voi încheia cu acest job odată cu finalizarea studiilor, îmi voi da licența și mă voi face critic literar. Alergam pe la librării când se făceau lansări de carte, făceam recenzii, colaboram la  emisiunea de la TVR a Smarandei Jelescu, în care se prezenta un calendar literar al zilei, cu personalitățile care se născuseră sau decedaseră în ziua respectivă – fiind studentă la Litere, îmi era la îndemână să fac așa ceva. Dar n-am mai plecat din bancă fiindcă acolo personajele din cărți s-au întrupat în personaje reale. Mi-am găsit locul printre oameni. Contrar aparențelor, nu avantajele financiare au contat, pentru că, pe vremea aceea, cele de filologie nu-mi erau recunoscute în sistemul bancar. Așa că aveam salariul cel mai mic din departament, asimilat cu personalul administrativ. Apoi mi-am completat studiile, de bună voie, în domeniul economic. Tata și-ar fi dorit să fac de la început studii economice, pentru că era profesor asociat la ASE, la catedra de Management. Era doctor în economie pe bune - șapte ani din copilăria mea l-am văzut pe tata stând în biroul lui, scriind și lucrând pentru doctoratul lui. Și tata gândea că un absolvent de studii economice va avea repartiție undeva la oraș, într-un birou.

Apoi ați sesizat o oportunitate pentru antreprenoriat în educație și ați înființat Yourway Life & Career Counseling.

Asta s-a întâmplat după 16 ani petrecuți în sistemul bancar… Mă gândesc prea puțin la mine ca la un om de afaceri. Am sesizat o nevoie acută în piața forței de muncă, din perspectiva omului de resurse umane. Am întâlnit foarte mulți candidați care accesau domeniul bancar doar din prisma avantajelor financiare și a stabilității. În rest, nu aveau nici o legătură cu profilul, munca aceasta nu le-ar fi adus nici o satisfacție. Când ajungi să triezi unu la zece candidați pentru un post de nivel mediu, sau unu la patru pentru o poziție de entry level, îți dai seama că piața este greșit construită. Pe de altă parte, îmi doream să mă eliberez de convenția angajatorului, voiam chiar o schimbare de relație și am realizat că nu vreau să mai am nici un șef. Mi-am propus să fac doar ce-mi place, adică să lucrez cu oamenii. Și de aici, uitându-mă la scara vârstelor, mi-am zis că nu mă pot opri la 18 ani, fiindcă toate alegerile importante în privința carierei se fac, sau ar trebui să se facă, în perioada adolescenței - așa s-a născut linia de business pentru minori. Am identificat o nevoie trăită pe propria piele, nu am fost un creator de business; a fost mai mult ceva bazat pe intuiție și pe experiențele trăite.

Ce face, mai exact, compania dvs.?

Yourway este locul în care orice copil, alături de părinții săi, poate conștientiza care îi sunt atuurile, abilitățile naturale, dar mai ales cum le poate fructifica în domeniul profesional pentru care are vocație. Este o misiune pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă, pe care mi-am asumat-o împreună cu oamenii cu care lucrez.

Știu copiii de 18 ani sau liceenii ce vor să facă în viață, ce carieră să urmeze?

O parte dintre ei știu. Având posibilitatea să se documenteze, își fac o hartă mentală și își aleg  direcția în care vor să meargă. Cu condiția ca părinții sau adulții din viața lor să nu îi influențeze major. Una dintre capcanele pe care le-am sesizat de-a lungul acestor opt ani de activitate cu Yourway (căci așa se numește linia de business care îi are în prim-plan pe copii, adolescenți, tineri), este aceea a capacității versus plăcere. Dacă un copil este capabil să facă performanță în zona reală – matematică, informatică, științe –, profesorii vor exploata această tendință. Până la urmă pasiunea profesorului pentru propriul domeniu este de înțeles; în ceea ce-l privește pe copil, el  merge la olimpiade, îi crește stima de sine, părinții sunt și ei încântați... Însă dacă această capacitate nu se intersectează cu vocația, cu domeniul care lui îi va aduce satisfacție, mai târziu situația se poate complica până la a deveni o dramă. Ideal ar fi ca eu, adultul, să fiu obiectiv și corect, să las copilului libertatea de a alege conștient. Dacă ai IQ matematic, supradotat, asta nu înseamnă că trebuie să-ți și placă matematica. Alege tu până unde vrei să mergi cu studiul matematicii, fiindcă tu oricum vei face raționamentele acestea la nivel de excelență, aceasta fiind capacitatea ta. Dar ea se poate regăsi în orice alt domeniu, nu trebuie să te faci neapărat matematician sau profesor de matematică sau să urmezi studii superioare în acest domeniu. Aici avem o mare dezbatere, noi cu noi, adulții, iar copiii sunt victimele noastre. Până când ei nu cresc suficient de mult încât să-și exprime și susțină opiniile, există și astfel de accidente.

Deci un părinte care spune „Eu știu ce e mai bine pentru copilul meu” poate greși, deși e bine intenționat.

Da, părinții sunt bine intenționați, dar am întâlnit și părinții unui copil care absolvise o facultate grea, medicina, și era extrem de nefericit. Iar mama spunea că nu vrea ca și cel de-al doilea copil să treacă prin aceeași experiență. Influențele există - părinții erau medici, dedicați profesiei, copilul poate, învață, dar, când e să plece în viață pe drumul lui, își dă seama că, de fapt, voia să facă altceva.

E chiar atât de gravă această situație? Mă gândesc că la 25 de ani, să zicem, chiar dacă ai făcut o facultate care nu-ți place, ai totuși suficient timp să te reorientezi.

E grav pentru că acești copii se uită în urmă și spun: „Aceștia sunt ani în care nu am trăit. Am făcut altceva decât ce-mi doream.” Nu e grav pentru noi, care avem mai multă experiență, dar pentru ei e vorba de un eșec. „Am făcut ceva și nu-mi place și trebuie s-o iau de la capăt în timp ce alții sunt deja confirmați, validați.” Comparația cu ceilalți ne face să ne fie înfiorător de frică să greșim.

Am remarcat că faceți distincția între real și uman. Se mai face această distincție?

Nu am alte repere în sistemul nostru de învățământ. Acestea sunt cele două mari variante, pe care nici măcar nu avem posibilitatea să le rafinăm într-atât încât copilul să se simtă împlinit. Sistemul nostru nu-i oferă copilului o libertate de mișcare la nivel academic. Întâmplarea face să fi cunoscut un tânăr care a mers la real, la Matematică-Informatică, cu gândul că de acolo se poate duce oriunde. El era pasionat de biologie marină și, vrând să aplice în străinătate, la o universitate a cărei  programă i se potrivea perfect, s-a lovit de faptul că respectiva facultate punea candidaților condiția  să fie absolvenți de Științele Naturii (numărul de ore de biologie și chimie făcea diferența) Dacă s-ar fi dus la Științe, nu la Mate-Info, putea aplica; așa, nu poate. Iată un vis deja destrămat din cauza nepriceperii celor care construiesc aceste programe, de a le adapta cu ceea ce copiii ar putea să devină. Altor copii li se spune „Du-te la uman, că tu ești mai boem!”, după care vezi că ar fi putut să facă business; La business faci multă matematică și, dacă tu nu ai făcut matematică în ultimii doi ani, e greu să recuperezi. Nu avem un context favorabil din punct de vedere educațional pentru a putea fructifica potențialul copiilor.

Ce putem face, care este soluția pentru a identifica vocația copilului? Cât de timpuriu putem afla acest lucru?

Soluțiile depind de familie, de timpul alocat copilului și dezvoltării lui. Expunerea la diverse experiențe de învățare non formală și de viață îl vor ajuta să discearnă ce i se potrivește, dar mai ales ce nu îi aduce satisfacții. Părintele are nevoie să se detașeze, să nu-i trăiască viața copilului, ci să-i devină o călăuză de încredere în descoperirea sa.

Folosiți noțiunile de capacitate și vocație. Cum le deosebim?

Diferența este intre ceea ce este în stare copilul să facă și ceea ce se bucură să facă. Recunoaștem vocația prin energia cu care copilul se implică în activitate, demersurile deliberate, curiozitatea și efortul depus. De cele mai multe ori, aceiași copii pot ajunge cu ușurință la rezultate performante și în alte domenii, dar acestea sunt datorate capacității copilului IQ + EQ.

  

Care este, în viziunea dvs., rolul școlii în educarea și formarea unui copil? Care ar fi rolul părinților?

Cred mult în educație și în școală ca sistem. Însă nu cred în modul în care populăm acest sistem.

Vă referiți la profesori…

La profesori, da. Dacă profesorii ar face această meserie din vocație, școala ar avea sensul pe care noi îl căutăm. Există și oameni dedicați - și pe ei mă bazez, pentru că orice organizație are un nucleu de oameni-cheie. Într-o echipă de 25-50 persoane sunt 3 până la 5 profesori în acest nucleu. Așadar, dacă ai norocul să dai peste un astfel de om, el face ca povestea educației să fie frumoasă; în caz contrar, familia este cea care trebuie să compenseze și, mai mult decât atât, să-i stimuleze copilului apetitul pentru educație în condițiile în care el este nefericit la școală. Și e nefericit din cauza oamenilor care nu sunt dedicați – nu spun că nu cunosc materia pe care  o predau, dar nu au nici o afinitate cu abilitățile de dascăl și acest lucru îi taie copilului orice entuziasm, se poziționează greșit în relația cu el însuși, ajunge să se considere mereu nepregătit pentru ce i se cere. Pe mine mă obosește teribil acest val de negativism cu care avem de-a face an de an, că nu se ia bac-ul, că se iau note mici… Se amestecă grav păturile sociale și elevii din medii diferite. Pui în aceeași oală elevii de la liceele de prestigiu din țară cu elevii din mediul rural care termină licee tehnologice. Nu e deloc relevant. Menirea unui dascăl este să valorizeze copilul și să-l motiveze să progreseze. Cred că reușita actului didactic înseamnă să aduci un elev de 3 la nota 7, și nu atunci când lucrezi doar cu copii cu note peste 8 și îi sancționezi pe cei care au rezultate mai slabe. Și atunci ce îi spui unui copil care a intrat cu 9.50 la liceu? Îi spui de la început că nu va lua bac-ul, „e vai de voi!” Ce înțelege acel copil? Că nu îl cunoști, că nu ai deloc încredere în el, că el trăiește într-o altă lume. De aceea copiii se dezic uneori de adulți, de familie, de părinți… Și părintele ajunge să se îndoiască de copilul lui, fiindcă își zice „dacă profesorul are dreptate?” Dar dacă copilul e sănătos, are o medie bună și e preocupat de învățătură nu are cum să nu ia bac-ul. De asta spun: cred în rolul școlii, numai că școala nu-și mai aduce cu adevărat aportul în dezvoltarea copilului.

Dar există modele, sisteme educaționale care funcționează. Se vorbește mult despre școala finlandeză, de exemplu.

Sunt multe modele, dar nici unul nu e perfect. Chiar Ken Robinson a spus că nu există sistem educațional perfect. Copilul este un individ armonios și trebuie să-i oferim educație  în acord cu trăsăturile lui de personalitate. Trebuie să ne putem adapta. Dar noi vrem să-i punem pe toți în pătrățele și, cine iese din pătrățelul lui, să fie pus la colț. Cât despre modelul finlandez sau alte modele de performanță, am citit cartea Amandei Ripley, „Cei mai deștepți copii din lume și modelele de învățământ care i-au format”, în care și-a propus să compare sistemele educaționale din Finlanda, Coreea de Sud și Polonia, primele clasate după rezultatele PISA. Un grup de copii americani a fost trimis în țările respective într-un schimb de experiență, ca să înțeleagă ce anume conduce la succesul acelor sisteme de învățământ. Și e interesant de văzut că nu atât sistemul, cât cultura își pune amprenta asupra copilului. De exemplu, în Coreea, obiectivul vieții fiecărui coreean este învățarea. Acolo se învață până la extenuare. Credeam că copiii noștri sunt chinuiți, dar iată că sunt alții mult mai chinuiți. Copiii coreeni merg la școală de la ora 8 dimineața până la 4 după-amiaza; apoi merg într-un fel de hub de meditații. Părinții muncesc enorm ca să poată plăti aceste meditații, de unde copiii ies la 9 seara, vin acasă și mai învață până la ora 23.00. Iar copiii americani nu înțelegeau de ce colegii lor coreeni dormeau la ore dimineața - iar profesorii îi lăsau să doarmă pentru că erau extenuați. Dar la scorurile PISA, Coreea este pe locul II în lume. Întorcându-ne la fericirea copiilor noștri, cred că fiecărui copil i se potrivește un stil de a învăța, și dacă noi facem acest lucru cât mai natural atunci potențialul lui poate fi fructificat cu adevărat. Când contextul este nefavorabil dezvoltării armonioase, copilul își utilizează doar 30% din capacitate în procesele de achiziție.

Ce s-a schimbat în bine sau în rău, ce am câștigat și ce am pierdut ca sistem educațional în ultimii zece ani?

În primii ani de activitate, jurnaliștii mă întrebau dacă clienții noștri sunt de o anumită condiție socială, fiindcă își permit să plătească serviciile pe care le oferim. Trebuie să precizăm de la bun început că nu banii fac diferența, ci faptul că clienții noștri sunt oameni deschiși la minte. Vara trecută am avut o fetiță dintr-un sat, care s-a înscris singură la evaluare. Copila era olimpică, ea ne-a scris și a venit cu părinții ei care munceau la câmp, în străinătate (desigur că am oferit serviciile probono J). Nu banul face diferența, ci deschiderea familiei pentru a înțelege care ar fi calea potrivită pentru copil. Pot spune că piața este mai educată, și copiii și părinții înțeleg că pot face mai mult în direcția aceasta. Pe de altă parte, copiii sunt mult mai debusolați, mai ales din cauza capcanelor legate de capacitatea lor, care e manipulată de adulți și de interesele lor, cum ar fi loturile olimpice. Am avut la evaluare un copil care trăia o adevărată dramă pentru că nu reușea să ia locul I la Olimpiada de Informatică, dar a luat în schimb locul I la Astronomie. Însă cineva trebuia să sesizeze diferența, și acela era profesorul, care n-ar fi trebuit să exploateze copilul doar pentru că el a aplicat la Informatică, și era bun, și toată lumea are acum apetit pentru acest domeniu. Evaluarea noastră a dovedit că vocația lui era câteva grade mai la dreapta, nu Informatică, ci Fizică și Astronomie. Și elevul acela a obținut locul I la Olimpiada de Astronomie. Alți copii au trăit drame pentru că nu au fost acceptați la Harvard, deși au fost acceptați la nenumărate alte universități. Și au preferat să mai aștepte un an ca să intre la Harvard. Nu sunt ei de vină aici, ci părinții care i-au îndrumat și au apăsat greșit niște butoane.

Am avut, în ultimii 20 de ani, vreun ministru al Educației pe care l-ați remarcat cu ceva bun?

Sinceră să fiu, nu sunt în măsură să evaluez acest lucru. Am afinități, eu m-am simțit reprezentată de guvernul tehnocrat și de ministrul Educației din acea perioadă. Ce cred eu este că, mai ales în educație, cei care țin cârma ar trebui să fie ei înșiși educatori de vocație. Să se gândească la binele copiilor de fiecare dată când semnează un act cu implicare în viața elevilor și studenților. Impresia mea este că ne gândim în primul rând la noi și nu la cei pentru care facem lucrurile respective. Aș vrea să văd în Ministerul Educației oameni care să pună pe primul loc copilul. Un Domnul Trandafir. Astfel de oameni există și mă bucur că există, dar mă întristează că nu fac un pas înainte. Profesorii de vocație, care pun elevul pe primul plan, nu ajung în vârful organizației fiindcă, atâta timp cât vorbim de un sistem de stat, amprenta politică este suverană. Și atunci preferă să rămână în planul doi, să miște lucrurile așa cum facem și noi aici, o picătură într-un ocean, așteptând să se formeze masa critică pentru noul val.

Am citit de curând un articol care vorbește despre generația „fulg de nea”: copii veșnic nemulțumiți, hipersensibili, care cred că li se cuvine totul.

Într-un studiu pe care l-am făcut și noi pe copiii cu care am lucrat, a reieșit că aceștia sunt într-o foarte mare proporție emoționali versus raționali. Asta înseamnă că pun pe primul plan relația și își doresc armonie. Sunt deranjați de conflicte și sunt dependenți de o relație care să funcționeze, asta înseamnă empatie, acceptare. Iar acceptarea elimină critica: eu te accept pe tine așa cum ești, cu plusurile și minusurile tale în raport cu așteptările mele. Copiii sunt mult mai atenți la aceste aspecte, le trăiesc mult mai intens. Pe de altă parte, nici noi, adulții, nu avem suficient timp, timp de calitate, pe care să-l petrecem cu copiii noștri, discutând aspectele care îi preocupă. Eu n-aș vedea în aspectul emoțional un punct slab, o vulnerabilitate, ci o calitate a leadership-ului. Ne-am despărțit de mult de leadership-ul autoritar al anilor 80. Noi, oamenii, urmăm alți oameni pentru că rezonăm la modul în care gândesc și simt. Emoționalul este un lider. Dacă spun că este fragil, că e nemulțumit, frustrat, că nu știu cum să gestionez relația cu el, deja l-am pus într-o poziție de inferioritate – sau de superioritate, fiindcă tot despre ei spunem că nimic nu-i mulțumește, că sunt aroganți.

În ce măsură situația acestor copii este cauzată de adulți? Se poate vorbi despre metode de parenting aplicate greșit?

Un copil care a venit la noi la evaluare acum câțiva ani i-a spus la un moment dat mamei: „Te rog să nu mai pui pe umerii mei temerile tale.” El a plecat să termine liceul în SUA și să facă facultatea acolo. Vă dați seama că există spaime și când îl ai în aceeași încăpere cu tine, darmite când e la mii de kilometri distanță. Această formulă de hiperprotecție ne aduce nouă, adulților, confort. Numai că ceea ce am văzut noi, aici, în ultimii ani, este că părinții hiperprotectori ajung să se plângă că, la adolescență, copilul lor nu-și asumă nimic, e leneș, nu e responsabil. Copilul acela nu a avut timp să exerseze, nu l-am lăsat să exploreze; nu am știut când „să dăm drumul la lesă”, m-am aplecat să-l leg la șireturi până în clasa a VII-a. E nefiresc. Citeam de curând despre Jeff Bezos, fondatorul Amazon, că mama lui avea 16 ani când l-a născut. Și în acest context lucrurile s-au întâmplat fără nici o noimă: un copil mai mare avea un copil mic, fără nici un reper despre cum să-l crească. Așa că i-a oferit o libertate maximă, practic au crescut împreună, iar creativitatea lui a fost exploatată la maxim în permanență. Iată, deci, un model care a reușit mai mult decât oricine altcineva împovărat de fricile obișnuite. Copiii sunt fragili pentru că nici nu îndrăznesc să încerce, mereu sunt adulții lângă ei, cu drobul de sare. Ce e în mintea unui copil când nimic din ce se întâmplă în afara globului de sticlă nu e bine? Ajunge să prefere să nu mai iasă de sub acel glob.

Conflictul dintre generații pare să intre într-o nouă dimensiune. Au ajuns adulții – părinții, profesorii – să fie răul necesar din viața copiilor?

Este un conflict interior pe care copilul îl trăiește și, uneori, îi este dificil să-l conștientizeze. Toți am trecut prin aceasta etapă, doar că mediul era mai securizat, în pofida faptului că nu existau telefoane mobile și Internet. Nivelul de încredere era susținut de o comunicare mai eficientă.

Povestea cu Jeff Bezos și începutul discuției noastre, despre părinții dvs. pe care i-ați perceput ca fiind în vârstă, mă fac să vă întreb când credeți că e bine să faci un copil?

Când ți-l dorești.

Care sunt satisfacțiile muncii dvs.?

Că suntem părtași la toate poveștile copiilor și la reușitele lor sau că îi însoțim pe un drum care nu e întotdeauna ușor. Când le aud pe colegele mele, în biroul alăturat, râzând în hohote cu copiii și părinții în timp ce dau feedback, sau când copiii deveniți deja adulți mă vizitează sau ne recomandă altor adolescenți, aceea este cea mai mare satisfacție. Măsura lucrului bine făcut de noi se regăsește în reușitele copiilor și satisfacția pe care o găsesc în ceea ce studiază și profesează.

CV Mihaela Feodorof

2010 – 2011 Performance Consultants International Certificate for Professional Development, Executive Coaching for Performance and Purpose in Organizations

2009 HART, HOGAN Assessment Certificate

2008 ERUDIO, Leadership

2000 ASEBUSS, HR Management

1996 – 1997 IBR & Chartered Institute of London, Banking management and marketing

1995 – 1996 IBR & Chartered Institute of London, Banking

1990 – 1995 Facultatea de Filologie, Română-Engleză

Mai multe informații pe www.yourway.ro

Sacoșele de la Palatul Regal

Vineri noaptea (sau sîmbătă spre dimineață, cred că era trecut de miezul nopții), în coada de la Palatul Regal, o doamnă le atrage atenția fiicei mele și prietenei ei că sunt prea gălăgioase. E adevărat, fetele vorbeau și rîdeau tare, mult prea tare pentru momentul și locul unde se aflau. Dar se aflau acolo de la ora 16.00, adică de peste opt ore, timp suficient, cred, ca să uiți de foame, de sete, de oboseală, frig, decență ori solemnitate. Uiți de toate astea adult fiind, darmite copil. Cu două ceasuri înainte, în parcarea din fața Sălii Palatului, un grup de copii juca v-ați ascunselea; rîdeau și alergau în timp ce părinții lor așteptau să-i aducă Regelui un ultim omagiu. Nu e vorba de lipsă de respect sau de lipsă de educație. Copiii aceia erau acolo, nu în altă parte, și aveau să simtă solemnitatea clipei cînd se vor fi aflat în Sala Tronului, în fața catafalcului.
N-aș fi scris rîndurile acestea dacă doamna în cauză nu s-ar fi așezat la coadă cu doar 10-15 minute înainte să fie deranjată de fete. Cineva i-a ținut rîndul. Cineva a acceptat să-i fie „sacoșă” și să îndure orele lungi de așteptare în locul ei. De fapt, fenomenul „sacoșa” s-a manifestat la coada de la Palatul Regal imediat ce eu și Ana ne-am așezat la rînd, în fața intrării în Sala Palatului: o doamnă a intrat în vorbă cu noi și, după un scurt dialog de politețe, ne-a întrebat dacă ne deranjează că mai tîrziu vor veni și prietenele ei să stea la coadă. Sigur că nu ne deranjează, deja conversația pe care am purtat-o ne-a transformat în cunoștințe, și nu poți refuza abrupt o cunoștință, fie ea și recentă, care-ți cere o dată, prima dată, ceva. E nepoliticos și, în cazul meu, necavaleresc.
Pe vremea lui Ceaușescu, oamenii lăsau, cu noaptea în cap, sacoșele cu sticle pentru lapte în fața alimentarei; dimineața, cînd se deschidea magazinul și venea laptele, formau coada în ordinea dictată de sacoșe. În coada de la Palatul Regal, oamenii au luat locul sacoșelor. Veți zice poate că unii dintre aceia care s-au folosit de „sacoșe” aveau motive întemeiate s-o facă: probleme de sănătate, vîrsta și așa mai departe. Poate. Dar alții, poate la fel de vîrstnici și de bolnavi, au luat coada de la capăt și au îndurat cu stoicism efortul de a sta ore multe în picioare.
Adevărul e că am vrea să facem ceva, dar cu un efort minim. Am vrea să simțim ceva, dar dacă se poate cu sufletul altcuiva. Fiindcă poate simțim ceva și acel ceva e durere. Și ne temem de durere, de suferință, așadar, ne trebuie o clonă, un avatar, un interpus care să simtă în locul nostru. Dacă ne administrăm prin interpuși banii furați și ne creăm false identități pe Internet, de ce nu am putea să ne exprimăm sentimentele tot prin intermediari? 
Pare greu de crezut, dar pînă și părerea de rău poate fi infestată de ipocrizie. Și, în general, există o doză de egoism în despărțirea de o persoană care părăsește lumea aceasta: spunem tuturor cum ne afectează pe noi respectivul deces; ce a însemnat cel plecat pentru noi, ce gol lasă în sufletul nostru și al celor care l-au iubit. Ce tare ne doare pe NOI, ce mult suferim NOI, cîte lacrimi am vărsat NOI. Ce tare ne-am speriat cînd biata fată a fost împinsă în fața metroului, era lîngă noi, puteam fi eu sau tu. Nu ne întrebăm cine a fost copila aceea, care era viața ei, ce-și dorea, ce visa sau ce o durea, încotro se ducea sau de unde venea? Ce a fost în sufletul ei în acele ultime clipe teribile? Ce destin a fost curmat? 
În virtutea acestui egoism, moartea Regelui este o problemă pentru noi, cei rămași. Prea des am auzit zilele astea regretul verbalizat prin expresia „cui ne lași, Maiestate”? Ce se întîmplă cu justiția, cu democrația, cu salariile și pensiile, cu inflația? Ce se va întîmpla cu noi? Ne întrebăm cui ne lași, Maiestate, uitînd că noi am fost cei lași, și nu o dată, ci în repetate rînduri; noi am fost cei care te-au lăsat în voia soartei, indiferent că soarta s-a numit Churchill, Stalin, Groza, Pauker, Dej, Iliescu, Roman, Năstase, Dragnea ori Tăriceanu. Pare aberant, dar am mai găsit o explicație pentru pasivitatea noastră: Regele fără puteri trebuia să ne salveze și, în loc să facă asta, a murit. Acum chiar nu mai avem ce face, suntem condamnați la pasivitate. Sigur, Îl regretăm, Îl plîngem, după care deschidem o bere și ne așezăm la loc pe canapea, că începe Las Fierbinți. 
Nu am fost și nu sunt un regalist. M-am dus vineri seară la Palatul Regal pentru a-mi cere iertare că acum aproape 30 de ani n-am înțeles ce se întîmplă și n-am încercat să fac ceva cînd se putea, atît cît se putea; că m-am revoltat doar în sufrageria mea, în fața televizorului, că Regele a fost izgonit din nou. Din nou. Că a fost umilit din nou, El, simbolul generozității, decenței și nobleței. 
Dacă în 1947 ne-a paralizat frica, din 1990 încoace ne paralizează comoditatea. Norocul nostru e că printre noi mai există, bine camuflate, suficiente sacoșe.

Three Billboards

După ce am văzut „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”, am aflat că filmul regizat de Martin McDonagh (Oscar pentru scurt-metraj și nominalizare pentru scenariu la „In Bruges”) e nominalizat la șase Globuri de Aur, la categorii grele - cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu, actor în rol secundar și actriță în rol principal. Actrița în cauză este Frances McDormand, pe care am adorat-o în „Almost Famous” regizat de Cameron Crowe și „Burn After Reading” al fraților Coen. Fiindcă am ajuns la frații Coen, trebuie să remarc că „Three Billboards...” are ceva din stilul lor, începînd cu calitatea scenariului, continuînd cu ironia elegantă care nu le dă pace nici cînd povestea e tragică de-a dreptul, și încheind cu faptul că Frances e căsătorită din 1984 cu Joel Coen (deținător a 4 Oscaruri). Sigur, ultimul argument nu stă în picioare, îmi place mie să-mi închipui că Frances e conexiunea lui McDonagh cu stilul Coen.
„Three Billboards...” e un candidat serios la Globuri și la Oscaruri - sper ca unul să poposească pe etajera excepționalului Sam Rockwell.

https://youtu.be/Jit3YhGx5pU

Oscar for Margot Robbie?

Felul în care se dau Oscarurile ține de interesele dar și de capriciile Hollywood-ului. Pentru actori, frumusețea e una dintre condițiile nedeclarate - dar, cumva, de la sine înțelese pentru a avea succes în film -, totuși, cînd vine vorba de Oscaruri, pare a fi un dezavantaj. Nicole Kidman a trebuit să se pocească în The Others pentru a obține premiul, Charlize Theron să se transforme într-un monstru (Monster, 2003), iar DiCaprio să se tăvălească (la propriu) în The Revenant. Brad Pitt n-a luat Oscarul, deși îl merita pentru Twelve Monkeys, Fight Club și The Assassination of Jesse James, sau măcar pentru cît l-au sluțit în The Curious Case of Benjamin Button. La fel, Tom Cruise are cel puțin trei roluri de Oscar - Jerry Maguire, Născut pe 4 iulie, Magnolia.
Și așa ajungem la Oscarurile de anul acesta, mai exact la frumoasa Margot Robbie și rolul excepțional pe care îl face în „I,Tonya”, povestea patinatoarei Tonya Harding. În 1994, Tonya a fost implicată într-un incident care a scos-o pe rivala ei, Nancy Kerrigan, din cursa pentru un loc în echipa olimpică de patinaj a SUA.
Margot are în film două scene de Oscar - părerea mea: în prima e în fața oglinzii și nu spune nimic, se machiază și plînge, zîmbește și plînge din nou; a doua e la tribunal, la aflarea verdictului care îi interzice Tonyei să mai patineze vreodată.
La o primă vedere, filmul - și viața Tonyei, de fapt - e o tristă ilustrare a zicalei „la omul sărac nici boii nu trag” (interesant cît de mult seamănă povestea Tonyei cu cea a personajului jucat de Frances McDormand în Three Billboards).
Dar asta e doar o privire superficială: avînd origini mai mult decît modeste, Tonya a fost nevoită să lupte încontinuu pentru orice, fie că era vorba de un lucru mare sau mic, important sau nu, fie că a fost vorba despre dragostea mamei, de propria căsnicie sau de notele pe care le primea la concursuri.
Tonya a fost și a rămas un outsider în lumea patinajului chiar și după ce a reușit un triplu Axel. Ce e cu adevărat trist e că fata asta a luptat singură împotriva tuturor, inclusiv a propriei familii. Și a pierdut fiindcă nu lupta în sine te epuizează, ci singurătatea.
Cît despre Margot Robbie, she succeeds admirably in looking unatractive, ca să parafrazez o replică a lui Annette Bening în American Beauty. Probabil însă insuficient pentru academicieni, deși rolul pe care îl face e absolut impresionant, pur și simplu copleșitor. Și nu e singura, mai sunt două partituri secundare care fac ca „I, Tonya” să fie unul dintre filmele mari ale anului trecut: Alison Janney (în rolul mamei abuzive și veșnic nemulțumite) - citesc acum că tocmai a luat Globul de Aur!!!) - și Paul Walter Hauser în rolul bodyguard-ului închipuit.
Definitely a must see.

https://youtu.be/KuDQOMICfr0

Șturlubaticul Stuhlbarg

După ce am văzut cîteva dintre filmele premiate cu Globul de Aur și potențiale candidate la Oscar, nu pot să nu remarc prezența lui Michael Stuhlbarg în nu mai puțin de trei dintre aceste pelicule. Să tot fie cîțiva ani de cînd Michael muncește cu sîrg, în roluri secundare din filme importante. După ce l-am remarcat în Men In Black 3 și Trumbo, l-am regăsit și în Doctor Strange, Miss Sloane (sic!), Steve Jobs și Arrival.
2017 a fost categoric apogeul carierei lui Michael Stuhlbarg (deși îi doresc cu toată sinceritatea mai mult, fiindcă merită): joacă în Shape of Water, The Post și Call Me By Your Name, toate aflate în cărți pentru Oscarurile de anul acesta. Nu știu care îi e secretul, poate versatilitatea, poate faptul că e foarte natural în orice partitură i se încredințează. Aproape că ești tentat să-l treci cu vederea, și apoi îți dai seama că ăsta e rolul lui, să te facă să-l treci cu vederea, ca și cum ar fi un detaliu neimportant, cînd el de fapt este esențial în logica poveștii. Am în vedere aici în special rolul pe care îl face în Call Me By Your Name, unde este personajul care deține cheia unui film care, pînă în ultimele cinci minute, pare să nu aibă nimic de ascuns, nefiind altceva decît o poveste vinovată de dragoste din anii 80, la o fermă din pitoreasca Italie rurală.
Fiindcă am ajuns la Call Me..., trebuie să precizez că filmul îi aparține în întregime lui Timothee Chalamet, care izbutește un rol excepțional în postura puștiului sensibil și dulce de 17 ani - absolut, absolut, absolut remarcabil. 
Din ce am văzut pînă acum Chalamet este cel mai puternic candidat la Oscarul pentru rol principal masculin.

(În poză sunt băieții din Call Me By Your Name: Timothee Chalamet, Armie Hammer și Michael Stuhlbarg. Pare ciudat că îl cheamă Timothee - versiunea feminină de la Timothy sau Timothe -, dar, de fapt, nimic nu e întîmplător...).

La Băneasa

Aseară am zăbovit preţ de câteva minute în parcarea de la intrarea în Băneasa Shopping City, ocazie cu care mi-am făcut o idee despre maşinile pe care le conduc "handicapaţii" noştri. În zona de parcare rezervată persoanelor cu dizabilităţi erau parcate un Mercedes S-Klasse, un Passat CC, o Toyota Land Cruiser V8, un Peugeot 208 şi un Range Rover. Sunt convins că toţi ar trece cu bine vizita la comisia de examinare a persoanelor cu dizabilităţi şi n-ar avea probleme să urce treptele respectivei instituţii, aşa cum am văzut deunăzi la televizor că i se întâmpla unei bătrâne, posesoare a unui handicap permanent, dar care trebuia confirmat an de an. Revenind la maşinile mele, doar Peugeotul era îndreptăţit să parcheze acolo - fiind condus de o doamnă însărcinată care a ajuns la câteva minute după mine. Ceilalţi au parcat cu tupeu, profitând de servilitatea unui ins care ar fi trebuit să supravegheze acele locuri şi să nu lase pe oricine să le ocupe, dar el făcea tocmai pe dos. Mai mult decât atât, accesul către respectivele locuri era restricţionat cu nişte borne de piatră deloc uşoare, pe care paznicul le muta gâfâind la solicitarea barosanilor, care, din câte mi-am dat seama, nici măcar nu-i dădeau de-o ciungă. În schimb, când doamna cu Peugeot-ul alb s-a parcat, s-a înfipt imediat lângă maşină, pregătindu-se probabil să se stropşească la ea: s-a calmat doar când a văzut că femeia era însărcinată. Ce sa-i faci, maşină mică, sarcină mare...

Vrăjitorul din Oz

La finalul gimnaziului, clasa mea a pus în scenă o piesă de teatru. Două dintre colegele mele, Catrinel și Dana, erau fete de actori, așa că am avut sprijinul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Piesa în care au jucat colegii mei se numea „Vrăjitorul din Oz”. Folosesc pluralul persoanei a doua fiindcă eu n-am vrut să particip la această minunată întreprindere. Nu mai știu de ce n-am vrut. Din timiditate, cel mai probabil, și din diverse alte complexe. Erau scene cu dans, cu rock’n’roll, iar eu la dans nu mă pricepeam pe atunci, și nici între timp n-am reușit să schimb situația. Așa că am zis nu.

Am zis nu și cînd Dana, Catrinel și tatăl ei au venit pe terenul de fotbal unde prestam în fiecare după amiază, să mă invite să fac parte din distribuția piesei. Am zis din nou nu, gîfîind și un pic deranjat că fusesem scos din joc pentru o chestiune atît de neînsemnată. „Bine, poate te mai gîndești și vii”, a spus zîmbind răbdător tatăl lui Catrinel. „Mă mai gîndesc și nu vin”, am răspuns, obraznic și suficient.  

Și asta a fost. Spectacolul s-a făcut, colegii mei s-au distrat grozav la repetiții, dovedindu-se niște mici actori străluciți, deși era piesa lor de debut. În cenușiul an 1986, să pui în scenă „Vrăjitorul din Oz” cu o trupă de copii era un gest temerar din multe privințe. Însă experimentul a reușit, piesa a fost un succes, iar colegii mei au mers cu ea în turneu prin țară. 

Despre singurătate, altfel

Zilele trecute, întîmplător, am găsit, printre tot felul de hîrtii vechi şi neimportante, textul de mai jos. E scris acum aproape 7 ani şi nu mai ţin minte dacă l-am publicat pe undeva sau nu. Aproape sigur a fost o temă pe care mi-a dat-o cineva, singurătatea nu e neapărat un subiect care să mă preocupe.

UNDE
O idee frumoasă şi probabil veche de cînd lumea îi consolează pe cei care se tem de singurătate spunîndu-le că fiecare om are o pereche, o jumătate, undeva, în lumea asta. Respectiva jumătate poate fi localizată departe, peste mări şi ţări sau, dimpotrivă, foarte aproape, în bătătura vecinului. O calitate foarte importantă a celeilalte jumătăţi este că şi ea îşi caută, la rîndul ei, perechea, ceea ce înseamnă ca şansele ca ele să se întîlnească sporesc. Optimismul va dudui şi mai abitir în cazane cînd vă voi aminti că mai sus pomenita idee este foarte veche. Să zicem că ea ar fi fost acreditată într-o epocă în care numărul chinezilor era de doar 500 de milioane; cum între timp numărul acestora (ca şi al altor naţii care nu-şi fac atîtea probleme ca noi în privinţa singurătăţii) s-a triplat, putem presupune cu seninătate că fiecăruia dintre noi îi revin măcar trei "jumătăţi" - dar hai să punem zece, ca să fie o cifră rotundă. Deja vă pregătiţi să decolaţi în ceea ce se numeşte zbor din floare în floare? Nu vă grăbiţi, fiindcă la final veţi fi tot singuri. Ideea e alta: să presupunem că jumătăţile, cele zece, există. Ele nu sînt răspîndite pe întreg globul pămîntesc, ci sînt concentrate pe o arie mai restrînsă - nu în Europa, nu în România, nu în Bucureşti... Ba da, în Bucureşti, în sectorul 6, să zicem, în cartierul Drumul Taberei. Ei bine, dacă ţi-e scris să fii singur, n-o să întîlneşti în timp util pe nici una dintre aceste jumătăţi. Timpul util vrea să însemne că există o limită temporală, o dată (sau o vîrstă, să zicem 30 de ani) dincolo de care toleranţa noastră faţă de cel pe care îl vrem lîngă noi începe să-şi arate... limitele. Cum se poate aşa ceva, că lumea e mică? E mică dacă e vorba să întîlneşti întîmplător pe stradă oameni pe care nu i-ai mai văzut de zece ani; e mică dacă e vorba să dai nas în nas cu oameni neimportanţi şi neinteresanţi. Pentru toate celelalte cazuri, lumea e mare şi necuprinsă.

CÎND
După 30 de ani, singurătatea începe să-şi aroge drepturi de consoartă. E tot mai greu să scapi de ea, iar anii în care aţi convieţuit lasă urme: ai tabieturi şi ticuri. Ai idei din ce în ce mai puţine, dar tot mai fixe; ai program, ai reguli, ai sau n-ai chef. Divorţul de singurătate e dificil, iar partajul lasă sechele şi naşte frustrări. După 30 de ani, e nevoie de viză ca să poată intra cineva în sufletul tău. La urma-urmei, de ce ar vrea să intre? Sigur, pentru că sufletul tău (deşi transformat, cum ziceam, într-o junglă de tabieturi în care nu poţi supravieţui fără hartă şi macetă) e totuşi frumos. Pentru cineva, pentru una dintre cele zece jumătăţi, sau pentru toate deodată, sufletul tău e frumos; şi apoi, de vreme ce e un spaţiu pentru care am precizat că e nevoie de viză, e musai să fie un paradis.

CUM
E atît de multă singurătate în jur, încît fiecare cuplu pe care îl întîlnesc mi se pare un mic miracol. Mă întreb atunci cum de s-au întîlnit cei doi şi prin ce minune s-au potrivit? Şi, fiind vorba de o minune, cît va dura? Cu nivelul la care a ajuns astăzi tehnologia pare imposibil să nu-ţi găseşti jumătatea: avem chat-uri, site-uri, comunităţi ale oamenilor care vor să scape de singurătate; avem grupuri de sprijin şi motoare de căutare. Ar trebui ca totul să fie foarte simplu. Dai un click, motorul porneşte şi tu nu faci decît să stai în scaun şi să vezi pe monitor ce ai găsit. Cîştigi timp şi eviţi întîlnirile penibile. O mulţime de oameni apelează la metoda asta. Milioane. Zeci de milioane. Poţi intra în legătură cu oameni de a căror existenţă nu aveai habar, oameni complet diferiţi de noi sau cu care ne asemănăm pînă la identificare. Asta înseamnă că e mai uşor să-ţi găseşti  jumătatea? Nu, e doar mai uşor să o cauţi. E drept că, uneori, nu te alegi nici măcar cu o aventură de o noapte, dar cel puţin în timpul căutării nu ai fost singur. Ai chatuit, ai flirtat virtual, ai vizionat profilurile la fel de virtuale ale unor persoane aflate în căutarea propriei jumătăţi sau doar a unor noi cunoştinţe. Căutarea, ca şi aşteptarea, are farmecul ei. Şi poate că unii dintre noi nici nu au nevoie de mai mult.

DE CE
M-am căsătorit la 26 de ani. Anul acesta am împlinit 34. Sînt tot căsătorit şi am doi copii. E drept, în viaţa mea mai e destul de puţin loc pentru mine. Dar n-aş schimba nimic. Da, îmi doresc uneori - deseori - să fiu singur. Să pot face ce vreau. Să nu fac nimic, dacă nimic e ceea ce vreau să fac. Însă la sfîrşitul zilei ajung acasă unde fiul meu în vîrstă de 4 luni mă fixează minute în şir cu o privire nesăţioasă în care se contopesc curiozitatea, uimirea, surpriza şi o inocentă indiscreţie; efectiv mă devorează cu ochii lui mari şi de o culoare încă incertă. Remarc, de fiecare dată, în gînd sau cu glas tare, că nimeni, pînă acum, nu m-a privit cu atîta interes. Sînt măgulit, încîntat, fascinat de fascinaţia lui. Şi uite-aşa, dintr-o privire, se fac praf aspiraţiile mele către solitudine...

Update: Damian, fiul meu, tocmai a împlinit 7 ani. Şi are ochii verzi.

Dilema cetățeanului turmentat, ediția 2012

În zilele în care scandalul de la Oltchim era în plină desfășurare, mă gîndeam că acolo, la Rm Vîlcea, există oameni care-și pun cu toată sinceritatea speranța în Dan Diaconescu; oameni care chiar îl vedeau ca pe un salvator pe tînărul grizonant și cu dinţii stricaţi. Și faptul acesta mi se părea cumva suprerealist, ca în reclama aceea stupidă în care fructele iubesc Granini - iubesc, adică, storcatorul, așa cum mielul îl iubește pe lup sau, in extenso, cum victima și-ar iubi (sic!) călăul. 

Sîntem o țară tristă dacă Dan Diaconescu simbolizează speranța pentru cineva, indiferent cine, indiferent cît de amărît, naiv sau disperat e. Pe de altă parte, e un adevăr la fel de trist că disperarea nu are discernămînt. 

Cum rămîne atunci cu cei care nu sînt nici naivi, nici disperați, nici prea-prea, nici foarte-foarte? Noi în cine ne punem speranța? Eu cu cine votez? Și întreb asta nu ca un cetățean turmentat, ci ca unul responsabil (de fapt, trebuie să recunosc că sînt turmentat la figurat de ce se întîmplă prin politica noastră de vreo șase luni încoace). 

Acum vreo cîțiva ani îl vedeam pe Mihai Razavan Ungureanu drept tînără speranță. Pe atunci era neprihănit; era cult, ambițios, inteligent, curtenitor, fermecător în discurs. Îl asemănam cu Mircea Eliade, chiar și fizic mi se părea că semăna cu el. Trecut prin ciurul și dirmonul politicii, din MRU au mai rămas azi doar ambiția și discursul eliadesc la care s-a adăugat între timp apetitul crescut pentru oportunism.

Și Ponta e tînăr, dar pe el nu l-am privit niciodată că pe o tînără speranță, nici înainte să fie plagiator și prim-ministru, nici după. E ceva duplicitar în privirea lui. Ponta e doar dovada că în PSD selecția naturală se distrează teribil făcînd astfel încît, cu sau fără Mircea Geoană, cantitatea de prostănaci să rămînă constantă. 

Sigur, ar mai fi Crin. Dar cu o floare nu se face primăvară.

Ce-ar mai fi de spus, în final? Între mine și cetățeanul turmentat nu e nici o asemănare. Ne deosebim radical, nu doar fiindcă el era beat și eu sînt treaz, cît mai ales pentru că el avea de unde alege, pe cînd eu nu.