Semafor

Printre nenumărate alte lucruri minunate care probabil s-au întîmplat în Piatra Neamț spre sfîrșitul anului 2015, trebuie consemnată la loc de cinste instalarea unui semafor la magazinul Unic. Am remarcat sus-numitul dispozitiv pentru că are un dichis: e un semafor cu buton. Dacă ești pieton, trebuie să apeși butonul ca să primești verde și să poți traversa. Altminteri semaforul e mereu verde (ceea ce vă doresc tuturor) pentru mașini. 
Pentru ca dichisul să fie complet, chiar dacă ai apăsat butonul nu te poți repezi să încaleci zebra. Butonul nu transformă instant roșul în verde, ci te pune să aștepți 90 de secunde (un preludiu altfel rezonabil pentru orice bărbat). Abia apoi semaforul se face verde pentru cele 18 secunde în care pietonii își pot face de cap cu zebra. 
Fiind instalat recent, semaforul cu buton n-a intrat în obișnuința trecătorilor, fie ei localnici sau turiști. O șoferiță, văzîndu-mă așteptînd la trecere în intervalul roșu de 90 de secunde, a oprit politicoasă mașina, așteptînd să trec. Eu i-am arătat semaforul pe care nu-l observase și care arăta verde pentru ea și roșu pentru mine. A zîmbit și a ridicat mîna de pe volan în semn de scuze: nu pentru mine, probabil, ci pentru mașinile din spatele ei, care tocmai începuseră să claxoneze insistent. 
Așadar, cum arată în seara de 1 ianuarie 2016 trecerea de pietoni semaforizată de la Unic? Roșu la pietoni, verde la mașini - dar nu trece nici una. În schimb, de o parte și de alta a zebrei stau cîțiva inși zgribuliți (sînt minus 12 grade). Nici unul n-a văzut butonul, așadar stau și probabil cugetă. Sînt multe lucruri la care te poți gîndi cînd stai un minut și jumătate la semafor, dar intervalul de gîndire poate fi nesfîrșit dacă nu te prinzi că trebuie să apeși un buton ca să treci strada. Cînd am ajuns la trecere și i-am văzut pe oamenii aceia atît de gînditori, m-a lovit și pe mine subit o dilemă: să apăs butonul sau să nu-l apăs? La urma urmei, ce-mi dă mie dreptul să întrerup meditația unor necunoscuți? Cine sunt eu ca să-mi permit să ridic un om căzut pe gînduri? 
Cum la momentul respectiv frigul era cel mai bun sfetnic, am apăsat butonul. Între timp se mai adunaseră 4-5 persoane de fiecare parte a străzii și am așteptat împreună, în liniște, scurgerea celor 90 de secunde roșii. Timp suficient ca să constat că sînt ușor nemulțumit că nimeni n-a observat că mie mi se datorează scurtarea așteptării. „Datorită mie, stimați concitadini, stați doar 90 de secunde la semafor, nu zăboviți acolo pînă dați în hipotermie.” Meditația la semafor, la temperaturi scăzute, zgîndără cultul personalității.
În fine, traversăm. Cum e 1 ianuarie și n-am ce face, după cîțiva pași privesc îndărăt, să văd ce mai e pe la semafor. E roșu iar și un cuplu în vîrstă așteaptă să traverseze. Evident, n-au sesizat că trebuie să apese butonul pentru a nu-și sfîrși zilele în fața semaforului. Mă întorc. Apăs butonul - de data asta nu mă mai încearcă nici o dilemă. Dimpotrivă, sînt mîndru că am început anul cu o faptă bună – la urma urmei, ceea ce tocmai am făcut e varianta din era digitală a ceea ce altă dată însemna să ajuți un bătrîn să treacă strada. Însă bătrînii trec strada în pas alert și nu zic nimic cînd trec pe lîngă mine; nu s-au prins că eu am fost binefăcătorul lor; nu i-a surprins nici faptul că, deși era verde, eu n-am traversat. Las la o parte faptul că luasem chiar o postură din care să le primesc cu detașare recunoștința. „E plăcerea mea. Da, e stupid semaforul acesta, nimeni nu observă că trebuie apăsat butonul… N-aveți de ce să-mi mulțumiți, eram absolut întîmplător acolo...” Cam asta le-aș fi spus dacă ar fi observat că eu le-am făcut posibilă traversarea... Mda, se pare că sînt în acel moment al vieții cînd am nevoie de recunoștința semenilor: vreau ca toate gesturile mele, mici, mărunte sau nesemnificative, să fie primite cu osanale. 
Convins că odată cu recunoștința va veni și gloria, rămîn „la butoane”, cum se zice - la buton, în modestul meu caz. În vreo 20 de minute, solicitudinea mea deloc dezinteresată ajută cîteva zeci de persoane să treacă mai repede strada. Deși aproape am înghețat, nu pot abandona postul cîtă vreme constat că, deși stau 20, 30 ba chiar și 40 de secunde la semaforul indiferent, nimeni nu observă butonul, după cum nimeni nu sesizează că eu îl apăs... Sunt un Caron invizibil care ajută sufletele rebegite de frig să treacă nu Styxul, ci o stradă oarecare într-un orășel de munte. Desigur, situația nu e la fel de dramatică precum în mitologie: de cealaltă parte a străzii nu e infernul, ci o patiserie (e drept, închisă la ora asta); luntrea mea e un buton (dar ăsta e meritul miniaturizării, lucrurile evoluează, sunt convins că Hades și-a pus lift între timp) și nu cer altă răsplată pentru gestul meu decît recunoștință, fie ea și temporară. 
Un grup gălăgios de tineri oprește lîngă mine, așteptînd să traverseze. De partea cealaltă poposesc o familie cu o fetiță și un tînăr care vorbește la telefon. De data asta aștept cam un minut. Nimic. Părinții au luat postura specifică meditației, tinerii de lîngă mine rîd în hohote, omul cu telefonul continuă să vorbească la telefon... Apăs butonul. Tinerii mută gălăgia pe trotuarul de vizavi în timp ce familia se îndreaptă spre mine. De la jumătatea străzii aud glasul limpede al fetiței întrebînd de ce au așteptat atît de mult. Mama îi răspunde că de vină e băiatul cu șapcă (adică eu), care n-a dat drumul la semafor mai repede, deși nu trecea nici o mașină. Ultimele cuvinte le spune cînd trece pe lîngă mine, privindu-mă nemulțumită. 
Nu, nu acest incident mă face să mă îndrept spre casă: nu mai pot înfrunta nici frigul, nici privirile din ce în ce mai bănuitoare ale taximetriștilor din zonă. Oricum, n-am de ce mă plînge: serviciul meu voluntar nu a primit gratitudinea așteptată, dar măcar a fost remarcat. Cam la fel se întîmplă și cu bunele intenții cînd sunt bune doar pe jumătate.

Diminețile mele albastre

În fiecare dimineață pedalez cam o oră în parc. După standardele clasice, bicicleta pe care o folosesc e de damă - n-are cadrul acela în formă de triunghi, iar pentru aceia care cred că acesta nu e un criteriu, precizez că bicla e roșie și are o splendidă și elegantă bandă albă pe cauciucuri. This is my life. Am fost dintotdeauna binecuvântat să am în preajmă femei minunate, începând cu bunica, mama, mătușile, soția mea, soacra, colegele de liceu și facultate, precum și cele din fiecare redacție prin care am avut șansa să poposesc. Nu mai vorbesc despre minunatele doamne pe care le-am intervievat în ultimii 20 de ani. Acestea fiind zise, se pare că și dacă mi-aș propune să fac ceva specific bărbătesc - sincer, nu am idee ce mai înseamnă asta în ziua de azi, în orice caz, mersul pe bicicletă nu mai e nici pe departe ceva masculin - probabil că într-un fel sau altul tot într-o oază de feminitate aș ajunge. 
Bicicleta e a soacrei. Nu mai țin minte cum de a ajuns la noi, dar, după ce au bătut-o ploile, vântul și zăpada vreo doi ani pe balcon, mi-am zis că-i păcat să las asemenea bijuterie să ruginească și într-o bună zi am scos-o la plimbare. Bicicleta e de fabricație nemțească, are cel puțin 20 de ani și, ca orice lucru nemțesc, funcționează ireproșabil: cauciucurile cu bandă albă susură discret pe asfalt, schimbătorul tip Torpedo schimbă vitezele cu precizie de ceasornic și întreg ansamblul se deplasează impecabil, fără vreun zgomot sau scîrțîit. E atît de silențioasă încît cîinii care, la ora matinală la care ies eu la pedalat, încă nu s-au dezmeticit după o noapte grea, nu mă aud decît cînd sînt la 2-3 metri de ei; și-atunci tresar speriați și strănută de cîteva ori încercînd parcă să se scuze că simțurile lor ascuțite au fost umilite de ubertehnologia germană, și se prăbușesc cîțiva pași mai încolo, pe iarba uscată, răpuși de lenea începutului de zi. 
În fiecare dimineață, în vreme ce ritmul pedalelor e susținut în căști de un playlist plin de plăcerile vinovate care mă însoțesc încă din liceu, mă întîlnesc în parc cu aceeași pereche de bătrîni. Sosesc la braț, căutînd probabil o gură de aer proaspăt după ce au dospit o noapte întreagă într-unul dintre acele cuptoare cu coacere lentă în care se transformă în nopțile de vară apartamentele capitalei. Ea poartă o rochie fără mîneci, închisă la culoare, cu un imprimeu indescriptibil; el are pălărie de pai, cămașă hawaiiană, pantaloni scurți și ciorapi bleumarin în șlapi. Se așază în fiecare dimineață pe aceeași bancă, scot din sacoșe ziare și reviste și se pun pe citit. Cred că într-o zi am zărit și un radio, dar e posibil să mi se fi părut. În orice caz, azi aveau cu ei o pernă gonflabilă cu care domnul s-a muncit ceva pînă a reușit s-o umfle. Cum traseul meu prin parc e circular, mă intersectez cu bătrînii cam de trei ori pînă ce ajung la banca lor favorită, apoi mai trec pe lîngă ei încă de cîteva ori - depinde cît mă țin picioarele. 
Azi mi-au ieșit brusc în față în timp ce coboram în viteză o pantă. Am pus frînă și, nu știu de ce, i-am salutat: doamna mi-a zîmbit, iar domnul mi-a răspuns ridicîndu-și pălăria. La urma-urmei, suntem deja cunoștințe vechi: eu le știu pe dinafară conținutul sacoșelor și unde fac banking, ei știu despre mine că bat parcul în lung și-n lat la 7 dimineața, cu căștile pe urechi și călare pe o bicicletă de damă.

Second hand Secret Santa

Întrucît cineva a considerat că jobul de Moș Crăciun pentru copiii proprii este o banală slujbă cu jumătate de normă, m-am trezit de pe o zi pe alta că sînt Secret Santa. Ana a fost Secret Santa pentru una dintre colegele ei, acum e rîndul lui Damian. Așadar, ieri dimineață, după ce mi-am livrat copila la liceu, m-am îndreptat sîrguincios către mall. Intenția mea era să evit să umblu prin urbe în mijlocul zilei, într-o perioadă cînd toată lumea servește la prînz și la cină shopping pe pîine. Zelul meu a fost însă ușor excesiv, astfel că am ajuns în parcarea mall-ului la 9.30. Era deschis doar la Billa și la o cafenea. Cum îmi băusem deja cafeaua, iar o plimbare prin supermarket nu era tocmai ideea mea de distracție matinală, am luat loc pe scările rulante. După cîteva ture sus-jos, jos-sus, m-am înființat la ușă la Noriel, împreună cu o tînără doamnă pe care o întîlnisem, o dată la urcare, o dată la coborîre, în periplul meu aventuros pe scările rulante - probabil că spiritul ludic ne cuprinde pe toți la prima oră în mall. 
Înainte să se ridice oblonul semitransparent care ne despărțea de raiul jucăriilor, am remarcat că un tînăr dădea cu mopul printre rafturi. Cînd s-a deschis magazinul, tînărul ne-a privit sever de dindărătul ochelarilor: s-a uitat direct la picioarele noastre, ca și cum era surprins că intram încălțați în magazin. Cum nu putea să ne spună să ne descălțăm, ne-a indicat să intrăm pe culoarul din mijloc - acolo, am remarcat, podeaua de zvîntase. M-am conformat și m-am plimbat printre rafturi înainte și înapoi, dar eu aveam treabă cu Lego, nu cu Bob the Builder și Blîndul Ben. După vreo cîteva minute, scot capul pe interval, mă asigur că cerberul nu e în zonă și din doi pași ajung în apropierea raftului cu Lego de care mă mai desparte un teanc, înalt pînă la brîu, de cutii cu camioane și vehicule utilitare. Cerberul se înalță din spatele camioanelor și privirea i se oprește fix pe pantofii mei, situați în zona încă umedă. Însă pantofii se fac că plouă și continuă curajos deplasarea spre peretele Lego. Cerberul mă urmează sever, îi simt privirea nu în ceafă, ci în călcîie și ceva îmi spune că, dacă tipul n-ar purta ochelari, laserul din ochii lui m-ar fi lăsat de mult desculț de Zaharia Stancu. Omul se duce la casă și se plaseză în acea postură dîrză pe care trebuie s-o fi adoptat bunicii noștri cînd le-au zis nemților că pe-aici nu se trece. Eu îmi văd de treabă. Nu știu cum se face, dar găsesc un Lego superredus. I-l dau cerberului. Acesta scanează cu sete codul de bare după care se blochează: se uită lung la cutie, apoi la monitor. Mai scanează o dată și iar se uită lung. Se duce la raft, ia o cutie și se uită la ea. Mai ia una și încă una. Revine. Jovial pentru că sunt pe cale să fac o superafacere, caut să îl înveselesc. „Știi bancul cu femeia de serviciu?”, îl întreb. „Nu știu nici un banc cu nici o femeie de serviciu”, îmi răspunde ursuz, cu ochii în monitor. „Cică o femeie de serviciu a fost violată”, continui eu imperturbabil „Și polițistul care ancheta cazul o întreabă: De ce ai stat, de ce n-ai fugit? Păi n-aveam pe unde, zice femeia. În stînga perete, în dreapta perete, în spate de-abia spălasem...” Cerberul nu zîmbește. Nu știu de ce, dar nici nu mă așteptam. Probabil mă urăște că i-am călcat podeaua curățată cu trudă pentru o achiziție de cîteva zeci de lei. Și acum îl mai iau și peste picior. 
Se pare că metehnele femeii de serviciu transcend vîrstele. Și sexele.