O conversație cu adolescentul întârziat, familistul convins și poetul solitar Mircea Cărtărescu.
 |
| Foto Cosmin Bumbuţ |
Într-un interviu pe care l-ai dat în perioada în care încă te luptai cu "Orbitor", frustrat probabil de faptul că nu-l terminaseși încă, spuneai așa: "Aveam sentimentul că mi-au luat-o toți înainte." Este literatura o competiție? Ești un tip ambițios?
Mircea Cărtărescu: Am spus-o întotdeauna, sunt un om ambițios, altfel nu aș fi făcut nimic, niciodată. Dar lupta mea este cu mine însumi. Ambiția mea a fost întotdeauna fie să fac ceva mai bun, fie să fac altceva decât am făcut înainte, și, dacă se poate, ambele deodată. Niciodată nu m-am comparat cu alți scriitori. Mă compar cu mine însumi din cele mai bune momente ale mele și mă simt umilit că nu-i pot fi egal. De fapt, întotdeauna, scriind, am avut în minte imaginea mea de adolescent, când scriam cu o ambiție pe care nu cred că a mai avut-o cineva vreodată. Între timp m-am înțelepțit, mi-am dat seama că literatura nu este totul în viață, așa cum am crezut timp de treizeci de ani. De fapt, abia după ce am împlinit cincizeci, am început să prețuiesc cu adevărat viața, să simt bucuria de a trăi. E pentru mine un lucru nou și ciudat, pentru că până acum viața mea a fost literatura, cea citită și cea scrisă de mine. Nu exista o mai mare satisfacție decât să scriu o pagină bună. Acum mă bucur la fel de mult de cireșul pe care îl am în curte și care tocmai mi-a dat prima recoltă (trei cireșe, dintre care pe două le-au mâncat deja vrăbiile...). O mare sursă de bucurie este și fiul meu, Gabriel, cu care mă identific total și cu care îmi face o plăcere enormă să mă joc și să comunic.
Mircea Cărtărescu: Am spus-o întotdeauna, sunt un om ambițios, altfel nu aș fi făcut nimic, niciodată. Dar lupta mea este cu mine însumi. Ambiția mea a fost întotdeauna fie să fac ceva mai bun, fie să fac altceva decât am făcut înainte, și, dacă se poate, ambele deodată. Niciodată nu m-am comparat cu alți scriitori. Mă compar cu mine însumi din cele mai bune momente ale mele și mă simt umilit că nu-i pot fi egal. De fapt, întotdeauna, scriind, am avut în minte imaginea mea de adolescent, când scriam cu o ambiție pe care nu cred că a mai avut-o cineva vreodată. Între timp m-am înțelepțit, mi-am dat seama că literatura nu este totul în viață, așa cum am crezut timp de treizeci de ani. De fapt, abia după ce am împlinit cincizeci, am început să prețuiesc cu adevărat viața, să simt bucuria de a trăi. E pentru mine un lucru nou și ciudat, pentru că până acum viața mea a fost literatura, cea citită și cea scrisă de mine. Nu exista o mai mare satisfacție decât să scriu o pagină bună. Acum mă bucur la fel de mult de cireșul pe care îl am în curte și care tocmai mi-a dat prima recoltă (trei cireșe, dintre care pe două le-au mâncat deja vrăbiile...). O mare sursă de bucurie este și fiul meu, Gabriel, cu care mă identific total și cu care îmi face o plăcere enormă să mă joc și să comunic.
Reușești să-i transmiți lui Gabriel prețuirea pentru carte?
Gabriel e de partea cealaltă, e un mutant. S-a născut cu mouse-ul în mână, cum se zice, e un navigator încercat pe apele internetului. Cărțile, deocamdată, nu-i spun cine știe ce, totuși este fascinat de lumea poveștilor. Îi tot spun și eu, la culcare, improvizată pe loc, o poveste nesfârșită, cu nenumărate episoade, despre un leu și un clovn. Se topește după ea. Preocupările lui principale sunt însă altele, cele ale generației lui, cei ce au acum șapte ani. Are zeci de cutii de Lego, toată camera lui e înțesată de mașini, macarale și avioane din Lego. În privința asta, e uimitor: obiecte care se fac în 2-3 zile, el le face în douăzeci de minute. Este de o dexteritate care mă lasă mereu cu gura căscată. Cum e bun și la matematică, deja mi-am conturat în minte, pentru el, ceva în zona arhitecturii. Dar firește că nu poți ști de-acum.
Recunosc că mă frapează faptul că spui că ai început să prețuiești viața după 50 de ani. Cum erai înainte? Cum i-a afectat pe cei din jurul tău faptul că ai trăit exclusiv pentru literatură?
În viața mea de până acum, cel puțin în cei treizeci și cinci de ani de carieră literară, viața a fost pentru mine un fel de ciudată iluzie. Maturizarea, în cazul meu, a venit neobișnuit de târziu. M-am simțit mereu un adolescent și uneori mă mai simt așa și acum. Doar de câțiva ani încoace am simțit că lucrurile se schimbă, am început să înțeleg ce este maturitatea, de care m-am temut întotdeauna. Dar iată că am ajuns și acolo, trebuie să treci, se pare, vrând-nevrând, prin toate stadiile sau "scenele" vieții, cum spunea Jacques Melancolicul în Shakespeare: "Lumea e un teatru și oamenii-s actori..." În clipa asta, simt că niciodată viața mea n-a fost mai frumoasă decât după vârsta de cincizeci de ani. În acest moment mă simt echilibrat, senin și, în sfârșit, capabil să înțeleg ce e viața. Nu pot decât să sper că mi se vor mai da vreo două-trei decenii în care să-mi iau revanșa față de viața mea sacrificată atâta vreme pentru literatură.
Ce înseamnă acest lucru, mai exact? Această revanșă o include de exemplu și pe fiica ta din prima căsnicie? Ea a venit pe lume înainte de momentul de înțelepțire.
Ionuța este un copil minunat care are, și ea, o evoluție foarte întârziată, un fel de neotenie neobișnuită. Va rămâne un copil multă vreme, un om extraordinar de curat. Relația mea cu ea a fost una ideală, în ciuda faptului că am divorțat de mama ei când ea avea vreo doisprezece ani. Și fizic, dar mai ales psihologic, ea seamănă foarte mult cu mine. Relația noastră este empatică, se produce pe un fel de canal subteran, de la sine-nțeles, fără nevoia cuvintelor.
Ionuța este un copil minunat care are, și ea, o evoluție foarte întârziată, un fel de neotenie neobișnuită. Va rămâne un copil multă vreme, un om extraordinar de curat. Relația mea cu ea a fost una ideală, în ciuda faptului că am divorțat de mama ei când ea avea vreo doisprezece ani. Și fizic, dar mai ales psihologic, ea seamănă foarte mult cu mine. Relația noastră este empatică, se produce pe un fel de canal subteran, de la sine-nțeles, fără nevoia cuvintelor.
Vorbești mult despre singurătate, ca o condiție necesară creației. Totuși, deși ai fost acel adolescent întârziat, te-ai căsătorit, ai făcut un copil; te-ai căsătorit din nou și ai mai făcut un copil. Nu te complici, nu-ți faci singur de lucru implicându-te în aceste lucruri lumești?
Eu sunt un om profund singur, am o nevoie maniacală de singurătate. E esența mea, pe care am vrut întotdeaua s-o exprim în literatură. Singurătatea, pentru mine, este lucrul cel mai prețios și mai dezirabil. Nu am nicio plăcere să socializez sau să-mi fac relații. În același timp, însă, n-aș putea trăi nici cu desăvârșire singur, căci am nevoie, în aceeași măsură, și de dragoste, de căldură umană. N-aș putea să fiu un fel de Kafka, un om monstruos, izolat, care trăiește numai pentru scrisul lui. Natura mea este duală. Am un complex dragoste-ură față de singurătate, mi-o doresc și n-o suport, în același timp. Întotdeauna am alternat între mai multe lumi. Mereu am vrut să am o familie, nu am fost niciodată boem. La fel, am vrut să am un cerc de prieteni, puțini dar buni. Într-un cuvânt, pe lângă omul singur care sunt în esența mea, vreau să fiu un om viu, un om ca toți oamenii.
Eu sunt un om profund singur, am o nevoie maniacală de singurătate. E esența mea, pe care am vrut întotdeaua s-o exprim în literatură. Singurătatea, pentru mine, este lucrul cel mai prețios și mai dezirabil. Nu am nicio plăcere să socializez sau să-mi fac relații. În același timp, însă, n-aș putea trăi nici cu desăvârșire singur, căci am nevoie, în aceeași măsură, și de dragoste, de căldură umană. N-aș putea să fiu un fel de Kafka, un om monstruos, izolat, care trăiește numai pentru scrisul lui. Natura mea este duală. Am un complex dragoste-ură față de singurătate, mi-o doresc și n-o suport, în același timp. Întotdeauna am alternat între mai multe lumi. Mereu am vrut să am o familie, nu am fost niciodată boem. La fel, am vrut să am un cerc de prieteni, puțini dar buni. Într-un cuvânt, pe lângă omul singur care sunt în esența mea, vreau să fiu un om viu, un om ca toți oamenii.
După atâția ani de scris și atâtea cărți publicate, mai ai acea emoție, acea tresărire de bucurie, când îți apare o carte?
Depinde foarte tare de carte. N-aș putea niciodată descrie sentimentul pe care l-am avut când am terminat trilogia "Orbitor", fiindcă nu era numai fericire, era și angoasă, și disperare, dar mai presus de orice un sentiment copleșitor de eliberare.
Depinde foarte tare de carte. N-aș putea niciodată descrie sentimentul pe care l-am avut când am terminat trilogia "Orbitor", fiindcă nu era numai fericire, era și angoasă, și disperare, dar mai presus de orice un sentiment copleșitor de eliberare.
Ai spus undeva că te temeai că n-o să-l poți termina.
Coșmarul meu, de-a lungul celor cincisprezece ani cât am scris la cartea asta, a fost că n-o să pot s-o termin. Dar, slavă Domnului, am terminat-o, și cu ea cred că destinul meu literar este conturat. Acum mă simt liber să-mi fac toate chefurile, să scriu toate cărțile pe care le-am amânat pentru "Orbitor". Am vrut dintotdeauna, de pildă, să scriu o carte comică. Eu mi-am risipit vocația comică prin mai multe cărți, dar ea a fost umbrită de cea vizionară, poetică, onirică. Chiar din primul meu volum de versuri sunt prezente umorul și ironia, în ciclul "Georgicelor". Apoi, în "Levantul", în "Orbitor" volumul trei, în "Enciclopedia zmeilor" și în "De ce iubim femeile", există fragmente sau povestiri întregi de esență comică. La noi, genul comic este disprețuit, asta e o mare problemă a literaturii române. Caragiale însuși a fost criticat la vremea lui pentru că nu era metafizic, nu făcea literatură romantică înaltă. Dar comediile lui Shakespeare, de pildă, nu sunt cu nimic mai prejos literar decât tragediile lui. Registrul este cel care diferă. Acum câțiva ani, revista Șapte seri mi-a dat ocazia să scriu, în foileton, "Frumoasele străine", ultima mea carte publicată. Mai târziu am pus toate aceste texte la un loc, le-am făcut modificările necesare ca să elimin aerul de foileton și am articulat din ele cărticica asta care pe mine mă amuză foarte tare. Cred despre ea că e o carte cinstită, deschisă, stenică, care poate fi citită cu plăcere de oricine.
Coșmarul meu, de-a lungul celor cincisprezece ani cât am scris la cartea asta, a fost că n-o să pot s-o termin. Dar, slavă Domnului, am terminat-o, și cu ea cred că destinul meu literar este conturat. Acum mă simt liber să-mi fac toate chefurile, să scriu toate cărțile pe care le-am amânat pentru "Orbitor". Am vrut dintotdeauna, de pildă, să scriu o carte comică. Eu mi-am risipit vocația comică prin mai multe cărți, dar ea a fost umbrită de cea vizionară, poetică, onirică. Chiar din primul meu volum de versuri sunt prezente umorul și ironia, în ciclul "Georgicelor". Apoi, în "Levantul", în "Orbitor" volumul trei, în "Enciclopedia zmeilor" și în "De ce iubim femeile", există fragmente sau povestiri întregi de esență comică. La noi, genul comic este disprețuit, asta e o mare problemă a literaturii române. Caragiale însuși a fost criticat la vremea lui pentru că nu era metafizic, nu făcea literatură romantică înaltă. Dar comediile lui Shakespeare, de pildă, nu sunt cu nimic mai prejos literar decât tragediile lui. Registrul este cel care diferă. Acum câțiva ani, revista Șapte seri mi-a dat ocazia să scriu, în foileton, "Frumoasele străine", ultima mea carte publicată. Mai târziu am pus toate aceste texte la un loc, le-am făcut modificările necesare ca să elimin aerul de foileton și am articulat din ele cărticica asta care pe mine mă amuză foarte tare. Cred despre ea că e o carte cinstită, deschisă, stenică, care poate fi citită cu plăcere de oricine.
Faci această distincție, între a scrie pentru publicul larg și pentru esteți. Prețuiești mai mult stima breslei sau stima publicului?
Prețuiesc în primul rând stima mea de sine. Dacă sunt mulțumit de ceea ce fac, știu că lucrurile sunt în ordine, indiferent dacă scriu pentru un public mai larg sau pentru un public de elită. Eu am multe disponibilități interioare, nu sunt un artist pe o singură strună. Tot încercând să-mi epuizez posibilitățile, mi s-a întâmplat să trec prin multe genuri și modalități artistice. Pentru mine este important ca mie să-mi placă, în primul rând, ce fac, să mă distreze sau să mă cutremure, sau să mă amuze sau să mă îngrozească. Nicio carte de-a mea nu este pentru toată lumea, dar din cele vreo douăzeci și cinci de cărți pe care le-am scris în foarte multe zone (am scris și critică literară, și poezie, și eseuri, și cărți de articole) cred că aproape oricine poate culege ce-i este propriu, ce-i place cu adevărat. La o petrecere cu bufet suedez nu trebuie să mănânci tot ce este pe masă: alegi și-ți pui pe farfurie ce-ți priește, ce crezi că este pentru tine.
Prețuiesc în primul rând stima mea de sine. Dacă sunt mulțumit de ceea ce fac, știu că lucrurile sunt în ordine, indiferent dacă scriu pentru un public mai larg sau pentru un public de elită. Eu am multe disponibilități interioare, nu sunt un artist pe o singură strună. Tot încercând să-mi epuizez posibilitățile, mi s-a întâmplat să trec prin multe genuri și modalități artistice. Pentru mine este important ca mie să-mi placă, în primul rând, ce fac, să mă distreze sau să mă cutremure, sau să mă amuze sau să mă îngrozească. Nicio carte de-a mea nu este pentru toată lumea, dar din cele vreo douăzeci și cinci de cărți pe care le-am scris în foarte multe zone (am scris și critică literară, și poezie, și eseuri, și cărți de articole) cred că aproape oricine poate culege ce-i este propriu, ce-i place cu adevărat. La o petrecere cu bufet suedez nu trebuie să mănânci tot ce este pe masă: alegi și-ți pui pe farfurie ce-ți priește, ce crezi că este pentru tine.
"Orbitor" a fost apogeul carierei tale ca poet sau ca prozator?
Eu mă definesc ca poet. N-am făcut niciodată decât poezie, sub diferite forme. Chiar scriind povestiri sau roman. Pentru că poezia este un gen literar, dar și o stare de spirit, un fel de a vedea lucrurile. În "Orbitor" sunt vreo patruzeci de linii narative întrețesute de-a lungul celor trei volume, dar pentru mine mai prețioasă este textura fiecărei pagini. "Orbitor" este ca un portavion al modestei mele flote, iar în jurul lui sunt alte nave, mai mici sau mai mari. Nu știu dacă mai e nevoie de încă un portavion. "Orbitor" centrează scrisul meu, este un summum al temelor mele. "Levantul", "Nostalgia" și "Orbitor" formează osatura scrisului meu. Restul sunt cărți auxiliare, dar deloc neimportante. Nu poți trăi fără creier sau inimă, dar te poți dispensa la o adică de un deget. Totuși, parcă nu-ți vine să renunți nici la el așa de ușor...
Eu mă definesc ca poet. N-am făcut niciodată decât poezie, sub diferite forme. Chiar scriind povestiri sau roman. Pentru că poezia este un gen literar, dar și o stare de spirit, un fel de a vedea lucrurile. În "Orbitor" sunt vreo patruzeci de linii narative întrețesute de-a lungul celor trei volume, dar pentru mine mai prețioasă este textura fiecărei pagini. "Orbitor" este ca un portavion al modestei mele flote, iar în jurul lui sunt alte nave, mai mici sau mai mari. Nu știu dacă mai e nevoie de încă un portavion. "Orbitor" centrează scrisul meu, este un summum al temelor mele. "Levantul", "Nostalgia" și "Orbitor" formează osatura scrisului meu. Restul sunt cărți auxiliare, dar deloc neimportante. Nu poți trăi fără creier sau inimă, dar te poți dispensa la o adică de un deget. Totuși, parcă nu-ți vine să renunți nici la el așa de ușor...
Cum de nu ești pe Facebook?
Am fost o săptămână, acum câteva luni. M-am lămurit și am ieșit. Nu m-a interesat absolut nimic din ce e acolo. Nimic din ce s-a postat pe ”zidul” meu nu m-a interesat (pisoii care abia se născuseră ai cuiva, ce concert rock a a mai văzut altcineva, ce muzică ascultă, ce preferințe politice are). Eu am jurnalul meu, care îmi ține loc și de Facebook, și de Twitter și de toate.
Am fost o săptămână, acum câteva luni. M-am lămurit și am ieșit. Nu m-a interesat absolut nimic din ce e acolo. Nimic din ce s-a postat pe ”zidul” meu nu m-a interesat (pisoii care abia se născuseră ai cuiva, ce concert rock a a mai văzut altcineva, ce muzică ascultă, ce preferințe politice are). Eu am jurnalul meu, care îmi ține loc și de Facebook, și de Twitter și de toate.
Un jurnal, nu un blog.
Da, e un jurnal pe hârtie, scris cu pixul, de 35 de ani încoace. El îmi ține loc de lume virtuală. Cei mai mulți tineri nu mai trăiesc în realitate, ci în tot felul de lumi virtuale, în World of Warcraft, Twitter și Facebook și până ajung să dea ochii cu realitatea trece o vreme și bănuiesc că e destul de șocant pentru ei. În lumile virtuale îți poți organiza viața cum îți place, ești la adăpost. Facebook și Twitter sunt lumi compensatorii, aș spune. Sunt vise cu ochii deschiși. Sunt lumi în care ai sute de prieteni, ceea ce nu se întâmplă în viață, ai impresia că ești cetățean al universului fiindcă poți coresponda cu inși din toată lumea, dar de fapt sunt lumi înșelătoare, sunt niște frumoase autoamăgiri. Oamenii aveau altădată vieți cu mult mai autentice decât avem noi acum.
Da, e un jurnal pe hârtie, scris cu pixul, de 35 de ani încoace. El îmi ține loc de lume virtuală. Cei mai mulți tineri nu mai trăiesc în realitate, ci în tot felul de lumi virtuale, în World of Warcraft, Twitter și Facebook și până ajung să dea ochii cu realitatea trece o vreme și bănuiesc că e destul de șocant pentru ei. În lumile virtuale îți poți organiza viața cum îți place, ești la adăpost. Facebook și Twitter sunt lumi compensatorii, aș spune. Sunt vise cu ochii deschiși. Sunt lumi în care ai sute de prieteni, ceea ce nu se întâmplă în viață, ai impresia că ești cetățean al universului fiindcă poți coresponda cu inși din toată lumea, dar de fapt sunt lumi înșelătoare, sunt niște frumoase autoamăgiri. Oamenii aveau altădată vieți cu mult mai autentice decât avem noi acum.
Dar tu însuți, prin munca ta, promovezi visul. Poezia și literatura, în general, vorbesc mult despre vis.
Visurile sunt de multe feluri. Una este visul literar, care înseamnă explorarea și exploatarea unei lumi interioare, cunoașterea de sine, curiozitatea față de continentul tău interior; alta sunt visele acestea sociale, care sunt vise casnice, vise domestice. Sunt vise fără ambiții, cu un rol compensator. În viață nu-ți merge întotdeauna bine și trebuie să te confrunți cu ceilalți, cum spunea Rilke: „Noi, oamenii, când una vrem simțim întreagă împotrivirea celuilalt”. În schimb, aici ești stăpânul realității și ți se compensează scăderile, neputința și sentimentul de inutilitate din timpul vieții. Eu cred că aceste mecanisme foarte deștepte au fost inventate tocmai pentru a umple golul interior al omului pe care Patapievici îl numește ”recent”, care nu mai are pentru ce trăi în afară de gadgeturi și vise cu ochii deschiși.Totuși, trebuie să privim în față aceste evoluții. Lumea civilizată a ajuns la un moment de cotitură. Se mută în virtual. Cartea nu mai este centrul culturii, cultura însăși nu mai este centrul civilizației. Se inventează altceva sub ochii noștri. În ultimii zece ani lumea se schimbă cu o viteză extraordinară și nu sunt împotriva acestei schimbări. Sunt un spectator al ei, un spectator atent, care ar vrea să fie și aici, și dincolo. Eu nu sunt un om care privește spre trecut și se cramponează de lumea culturii mari și a cărții. Îmi place să fac surfing pe cât mai multe domenii. Așa că am fost fericit și eu, ca toată lumea, când am putut să-mi permit un iPhone. Acum mă gândesc la iPad și așa mai departe. Sunt foarte pus la punct și foarte integrat în lumea computerului. Dar una-i una și alta-i alta. Literatura mi-o scriu, de când lumea, cu pixul pe hârtie. Citesc cărți care miros a carte veche. Îmi place acest miros, dar în același timp am o mare curiozitate pentru ceea ce se întâmplă. Mi-aș dori, foarte mult mi-aș dori să fiu cu 30 de ani mai tânăr în momentul acesta. Pentru că este o bravă lume nouă în fața noastră, se întâmplă ceva, tot mai acut și mai evident. Heidegger spunea că tehnologia este metafizică. În clipa aceasta înclin să-i dau dreptate. Tehnologia, adică puterea de a schimba lumea în jurul nostru, duce la schimbări spirituale extraordinare. Oamenii tineri nu mai citesc pe hârtie, ei sunt obișnuiți cu ecranele, nu cu pagina de carte. Până și eu am citit de curând „Istoriile” lui Herodot pe iPhone (unde am o ”bibliotecă” de vreo 500 de cărți). În condițiile acestea vechile habitudini ale cititului se schimbă. Duc spre altceva, Dumnezeu știe spre ce. Tinerii de azi citesc mult mai puțin decât citea generația mea, din motive lesne de înțeles și explicabile sociologic. În schimb, și-au păstrat lucruri care trebuie întotdeauna prețuite la oamenii tineri – cei mai mulți sunt foarte ingenui, foart onești, foarte candizi. Iar blogurile i-au obișnuit cu sinceritatea. Blogurile au multe metehne, dar au și marele avantaj că poți să-ți spui sincer, direct, deschis, fără nici un fel de inhibiții, părerea în orice privință. De pildă, există bloguri literare în care oameni care nu sunt foarte școliți în literatură spun: „Cartea asta mi-a plăcut, asta nu.” Am văzut și lucruri de genul „Marquez e o porcărie, nu-mi place.” E dreptul omului să spună pe blogul lui că nu-i place, nu trebuie pus la stâlpul infamiei, cum se întâmpla înainte dacă afirmai într-o revistă lucrul acesta. Așa încât lumea nouă, așa cum o văd eu acum, are părțile ei bune și părțile proaste, ca orice lume.
Visurile sunt de multe feluri. Una este visul literar, care înseamnă explorarea și exploatarea unei lumi interioare, cunoașterea de sine, curiozitatea față de continentul tău interior; alta sunt visele acestea sociale, care sunt vise casnice, vise domestice. Sunt vise fără ambiții, cu un rol compensator. În viață nu-ți merge întotdeauna bine și trebuie să te confrunți cu ceilalți, cum spunea Rilke: „Noi, oamenii, când una vrem simțim întreagă împotrivirea celuilalt”. În schimb, aici ești stăpânul realității și ți se compensează scăderile, neputința și sentimentul de inutilitate din timpul vieții. Eu cred că aceste mecanisme foarte deștepte au fost inventate tocmai pentru a umple golul interior al omului pe care Patapievici îl numește ”recent”, care nu mai are pentru ce trăi în afară de gadgeturi și vise cu ochii deschiși.Totuși, trebuie să privim în față aceste evoluții. Lumea civilizată a ajuns la un moment de cotitură. Se mută în virtual. Cartea nu mai este centrul culturii, cultura însăși nu mai este centrul civilizației. Se inventează altceva sub ochii noștri. În ultimii zece ani lumea se schimbă cu o viteză extraordinară și nu sunt împotriva acestei schimbări. Sunt un spectator al ei, un spectator atent, care ar vrea să fie și aici, și dincolo. Eu nu sunt un om care privește spre trecut și se cramponează de lumea culturii mari și a cărții. Îmi place să fac surfing pe cât mai multe domenii. Așa că am fost fericit și eu, ca toată lumea, când am putut să-mi permit un iPhone. Acum mă gândesc la iPad și așa mai departe. Sunt foarte pus la punct și foarte integrat în lumea computerului. Dar una-i una și alta-i alta. Literatura mi-o scriu, de când lumea, cu pixul pe hârtie. Citesc cărți care miros a carte veche. Îmi place acest miros, dar în același timp am o mare curiozitate pentru ceea ce se întâmplă. Mi-aș dori, foarte mult mi-aș dori să fiu cu 30 de ani mai tânăr în momentul acesta. Pentru că este o bravă lume nouă în fața noastră, se întâmplă ceva, tot mai acut și mai evident. Heidegger spunea că tehnologia este metafizică. În clipa aceasta înclin să-i dau dreptate. Tehnologia, adică puterea de a schimba lumea în jurul nostru, duce la schimbări spirituale extraordinare. Oamenii tineri nu mai citesc pe hârtie, ei sunt obișnuiți cu ecranele, nu cu pagina de carte. Până și eu am citit de curând „Istoriile” lui Herodot pe iPhone (unde am o ”bibliotecă” de vreo 500 de cărți). În condițiile acestea vechile habitudini ale cititului se schimbă. Duc spre altceva, Dumnezeu știe spre ce. Tinerii de azi citesc mult mai puțin decât citea generația mea, din motive lesne de înțeles și explicabile sociologic. În schimb, și-au păstrat lucruri care trebuie întotdeauna prețuite la oamenii tineri – cei mai mulți sunt foarte ingenui, foart onești, foarte candizi. Iar blogurile i-au obișnuit cu sinceritatea. Blogurile au multe metehne, dar au și marele avantaj că poți să-ți spui sincer, direct, deschis, fără nici un fel de inhibiții, părerea în orice privință. De pildă, există bloguri literare în care oameni care nu sunt foarte școliți în literatură spun: „Cartea asta mi-a plăcut, asta nu.” Am văzut și lucruri de genul „Marquez e o porcărie, nu-mi place.” E dreptul omului să spună pe blogul lui că nu-i place, nu trebuie pus la stâlpul infamiei, cum se întâmpla înainte dacă afirmai într-o revistă lucrul acesta. Așa încât lumea nouă, așa cum o văd eu acum, are părțile ei bune și părțile proaste, ca orice lume.
Ce părere ai despre deversarea de ură care care se petrece pe internet sub protecția anonimatului?
Eu scriu articole cu substrat politic și la sfârșitul fiecărui articol este forumul cititorilor, unde, când mi se urăște cu binele, intru să văd ce spun oamenii despre părerile mele. E inimaginabil peste ce dau acolo. Sodoma și Gomora! Înainte mă înfuriam îngrozitor, nu mai puteam să dorm după o navigare de-asta. Acum, singura mea reacție este râsul. M-am obișnuit, știu că, la adăpostul anonimatului, oamenii își deversează toate frustrările. Forumurile sunt ca niște supape: după ce răbufnesc împotriva ta, oamenii se simt mai bine. Se simt ușurați de tot felul de încărcături negative, de sentimentul că au ghinion, de sentimentul că nu sunt răsplătiți cum trebuie pentru valoarea lor, de sentimentul că nu sunt așezați bine în viață. Pentru toate acestea ei se răzbună pe tine, ucigându-te în efigie. N-am nici o problemă cu acești oameni. De altfel, foarte mulți sunt mercenari, fiecare partid cultivă o faună care navighează pe internet, dar sunt și oameni care pur și simplu au o problemă cu tine sau cu viața, și și-o rezolvă acolo. De fapt, s-a mai spus acest lucru, internetul este subconștient societății. Ni-l putem imagina ca pe rețeaua de canalizare a aunui oraș, unde se deversează toate dejecțiile. Dar cine-și poate imagina un oraș fără canalizare?
Eu scriu articole cu substrat politic și la sfârșitul fiecărui articol este forumul cititorilor, unde, când mi se urăște cu binele, intru să văd ce spun oamenii despre părerile mele. E inimaginabil peste ce dau acolo. Sodoma și Gomora! Înainte mă înfuriam îngrozitor, nu mai puteam să dorm după o navigare de-asta. Acum, singura mea reacție este râsul. M-am obișnuit, știu că, la adăpostul anonimatului, oamenii își deversează toate frustrările. Forumurile sunt ca niște supape: după ce răbufnesc împotriva ta, oamenii se simt mai bine. Se simt ușurați de tot felul de încărcături negative, de sentimentul că au ghinion, de sentimentul că nu sunt răsplătiți cum trebuie pentru valoarea lor, de sentimentul că nu sunt așezați bine în viață. Pentru toate acestea ei se răzbună pe tine, ucigându-te în efigie. N-am nici o problemă cu acești oameni. De altfel, foarte mulți sunt mercenari, fiecare partid cultivă o faună care navighează pe internet, dar sunt și oameni care pur și simplu au o problemă cu tine sau cu viața, și și-o rezolvă acolo. De fapt, s-a mai spus acest lucru, internetul este subconștient societății. Ni-l putem imagina ca pe rețeaua de canalizare a aunui oraș, unde se deversează toate dejecțiile. Dar cine-și poate imagina un oraș fără canalizare?
-//-
Interviu publicat în revista The ONE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu