Într-un interviu pe care l-ai dat în perioada în care încă te luptai cu "Orbitor", frustrat probabil de faptul că nu-l terminaseși încă, spuneai așa: "Aveam sentimentul că mi-au luat-o toți înainte." Este literatura o competiție? Ești un tip ambițios?
Mircea Cărtărescu: Am spus-o întotdeauna, sunt un om ambițios, altfel nu aș fi făcut nimic, niciodată. Dar lupta mea este cu mine însumi. Ambiția mea a fost întotdeauna fie să fac ceva mai bun, fie să fac altceva decât am făcut înainte, și, dacă se poate, ambele deodată. Niciodată nu m-am comparat cu alți scriitori. Mă compar cu mine însumi din cele mai bune momente ale mele și mă simt umilit că nu-i pot fi egal. De fapt, întotdeauna, scriind, am avut în minte imaginea mea de adolescent, când scriam cu o ambiție pe care nu cred că a mai avut-o cineva vreodată. Între timp m-am înțelepțit, mi-am dat seama că literatura nu este totul în viață, așa cum am crezut timp de treizeci de ani. De fapt, abia după ce am împlinit cincizeci, am început să prețuiesc cu adevărat viața, să simt bucuria de a trăi. E pentru mine un lucru nou și ciudat, pentru că până acum viața mea a fost literatura, cea citită și cea scrisă de mine. Nu exista o mai mare satisfacție decât să scriu o pagină bună. Acum mă bucur la fel de mult de cireșul pe care îl am în curte și care tocmai mi-a dat prima recoltă (trei cireșe, dintre care pe două le-au mâncat deja vrăbiile...). O mare sursă de bucurie este și fiul meu, Gabriel, cu care mă identific total și cu care îmi face o plăcere enormă să mă joc și să comunic.
Mircea Cărtărescu: Am spus-o întotdeauna, sunt un om ambițios, altfel nu aș fi făcut nimic, niciodată. Dar lupta mea este cu mine însumi. Ambiția mea a fost întotdeauna fie să fac ceva mai bun, fie să fac altceva decât am făcut înainte, și, dacă se poate, ambele deodată. Niciodată nu m-am comparat cu alți scriitori. Mă compar cu mine însumi din cele mai bune momente ale mele și mă simt umilit că nu-i pot fi egal. De fapt, întotdeauna, scriind, am avut în minte imaginea mea de adolescent, când scriam cu o ambiție pe care nu cred că a mai avut-o cineva vreodată. Între timp m-am înțelepțit, mi-am dat seama că literatura nu este totul în viață, așa cum am crezut timp de treizeci de ani. De fapt, abia după ce am împlinit cincizeci, am început să prețuiesc cu adevărat viața, să simt bucuria de a trăi. E pentru mine un lucru nou și ciudat, pentru că până acum viața mea a fost literatura, cea citită și cea scrisă de mine. Nu exista o mai mare satisfacție decât să scriu o pagină bună. Acum mă bucur la fel de mult de cireșul pe care îl am în curte și care tocmai mi-a dat prima recoltă (trei cireșe, dintre care pe două le-au mâncat deja vrăbiile...). O mare sursă de bucurie este și fiul meu, Gabriel, cu care mă identific total și cu care îmi face o plăcere enormă să mă joc și să comunic.
Reușești să-i transmiți lui Gabriel prețuirea pentru carte?
Gabriel e de partea cealaltă, e un mutant. S-a născut cu mouse-ul în mână, cum se zice, e un navigator încercat pe apele internetului. Cărțile, deocamdată, nu-i spun cine știe ce, totuși este fascinat de lumea poveștilor. Îi tot spun și eu, la culcare, improvizată pe loc, o poveste nesfârșită, cu nenumărate episoade, despre un leu și un clovn. Se topește după ea. Preocupările lui principale sunt însă altele, cele ale generației lui, cei ce au acum șapte ani. Are zeci de cutii de Lego, toată camera lui e înțesată de mașini, macarale și avioane din Lego. În privința asta, e uimitor: obiecte care se fac în 2-3 zile, el le face în douăzeci de minute. Este de o dexteritate care mă lasă mereu cu gura căscată. Cum e bun și la matematică, deja mi-am conturat în minte, pentru el, ceva în zona arhitecturii. Dar firește că nu poți ști de-acum.
Recunosc că mă frapează faptul că spui că ai început să prețuiești viața după 50 de ani. Cum erai înainte? Cum i-a afectat pe cei din jurul tău faptul că ai trăit exclusiv pentru literatură?
În viața mea de până acum, cel puțin în cei treizeci și cinci de ani de carieră literară, viața a fost pentru mine un fel de ciudată iluzie. Maturizarea, în cazul meu, a venit neobișnuit de târziu. M-am simțit mereu un adolescent și uneori mă mai simt așa și acum. Doar de câțiva ani încoace am simțit că lucrurile se schimbă, am început să înțeleg ce este maturitatea, de care m-am temut întotdeauna. Dar iată că am ajuns și acolo, trebuie să treci, se pare, vrând-nevrând, prin toate stadiile sau "scenele" vieții, cum spunea Jacques Melancolicul în Shakespeare: "Lumea e un teatru și oamenii-s actori..." În clipa asta, simt că niciodată viața mea n-a fost mai frumoasă decât după vârsta de cincizeci de ani. În acest moment mă simt echilibrat, senin și, în sfârșit, capabil să înțeleg ce e viața. Nu pot decât să sper că mi se vor mai da vreo două-trei decenii în care să-mi iau revanșa față de viața mea sacrificată atâta vreme pentru literatură.
Ce înseamnă acest lucru, mai exact? Această revanșă o include de exemplu și pe fiica ta din prima căsnicie? Ea a venit pe lume înainte de momentul de înțelepțire.
Ionuța este un copil minunat care are, și ea, o evoluție foarte întârziată, un fel de neotenie neobișnuită. Va rămâne un copil multă vreme, un om extraordinar de curat. Relația mea cu ea a fost una ideală, în ciuda faptului că am divorțat de mama ei când ea avea vreo doisprezece ani. Și fizic, dar mai ales psihologic, ea seamănă foarte mult cu mine. Relația noastră este empatică, se produce pe un fel de canal subteran, de la sine-nțeles, fără nevoia cuvintelor.
Ionuța este un copil minunat care are, și ea, o evoluție foarte întârziată, un fel de neotenie neobișnuită. Va rămâne un copil multă vreme, un om extraordinar de curat. Relația mea cu ea a fost una ideală, în ciuda faptului că am divorțat de mama ei când ea avea vreo doisprezece ani. Și fizic, dar mai ales psihologic, ea seamănă foarte mult cu mine. Relația noastră este empatică, se produce pe un fel de canal subteran, de la sine-nțeles, fără nevoia cuvintelor.
Vorbești mult despre singurătate, ca o condiție necesară creației. Totuși, deși ai fost acel adolescent întârziat, te-ai căsătorit, ai făcut un copil; te-ai căsătorit din nou și ai mai făcut un copil. Nu te complici, nu-ți faci singur de lucru implicându-te în aceste lucruri lumești?
Eu sunt un om profund singur, am o nevoie maniacală de singurătate. E esența mea, pe care am vrut întotdeaua s-o exprim în literatură. Singurătatea, pentru mine, este lucrul cel mai prețios și mai dezirabil. Nu am nicio plăcere să socializez sau să-mi fac relații. În același timp, însă, n-aș putea trăi nici cu desăvârșire singur, căci am nevoie, în aceeași măsură, și de dragoste, de căldură umană. N-aș putea să fiu un fel de Kafka, un om monstruos, izolat, care trăiește numai pentru scrisul lui. Natura mea este duală. Am un complex dragoste-ură față de singurătate, mi-o doresc și n-o suport, în același timp. Întotdeauna am alternat între mai multe lumi. Mereu am vrut să am o familie, nu am fost niciodată boem. La fel, am vrut să am un cerc de prieteni, puțini dar buni. Într-un cuvânt, pe lângă omul singur care sunt în esența mea, vreau să fiu un om viu, un om ca toți oamenii.
Eu sunt un om profund singur, am o nevoie maniacală de singurătate. E esența mea, pe care am vrut întotdeaua s-o exprim în literatură. Singurătatea, pentru mine, este lucrul cel mai prețios și mai dezirabil. Nu am nicio plăcere să socializez sau să-mi fac relații. În același timp, însă, n-aș putea trăi nici cu desăvârșire singur, căci am nevoie, în aceeași măsură, și de dragoste, de căldură umană. N-aș putea să fiu un fel de Kafka, un om monstruos, izolat, care trăiește numai pentru scrisul lui. Natura mea este duală. Am un complex dragoste-ură față de singurătate, mi-o doresc și n-o suport, în același timp. Întotdeauna am alternat între mai multe lumi. Mereu am vrut să am o familie, nu am fost niciodată boem. La fel, am vrut să am un cerc de prieteni, puțini dar buni. Într-un cuvânt, pe lângă omul singur care sunt în esența mea, vreau să fiu un om viu, un om ca toți oamenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu