Ticuri, obsesii, manii

Ideile fixe, maniile, ticurile şi obsesiile sînt de obicei asociate cu vîrsta. Eu aş zice că singura vină a vîrstei e că le agravează. Dacă ar fi să asociez fixaţiile cu ceva, cred că le-aş asocia cu sexul. Cu sexul tare, mai exact. Sînt convins că există şi femei ticăite, dar eu n-am întîlnit vreuna. Nici n-aş putea numi o manie care să fie tipic feminină. Însă fixaţiile bărbăteşti le întîlneşti la tot pasul.   

Am locuit cîţiva ani în Drumul Taberei. Printre vecinii mei se număra şi un domn în vîrstă, care semăna cu un actor al cărui nume nu reuşesc să mi-l amintesc. Domnul era posesorul unei Dacii albe pe care o iubea nespus şi o îngrijea cu pasiune. Dimineaţa îl întîlneam uneori la lift. „Cobor la maşină”, îmi spunea după ce îl salutam şi îl întrebam ce mai face. Seara ne întîlneam din nou şi îmi spunea că peste zi a făcut „un pic de treabă la maşină”. O spăla, deşi o spălase şi cu o zi înainte, îi ştergea geamurile sau îi vopsea jantele cu negru. Capetele barelor de protecţie erau din plastic negru şi erau de asemenea curăţate zilnic şi apoi spoite cu vopsea; la fel, masca de plastic care ascundea radiatorul. Maşina arăta foarte bine şi mă gîndeam că ar fi foarte potrivită pentru mama care nu irosea nici o ocazie să-mi spună cît regretă că şi-o vînduse pe a ei. 

Domnul respectiv mi-a fost vecin vreo trei ani. Să zicem că ne întîlneam de două ori pe zi, 100 de zile pe an. În trei ani, ne-am întîlnit de minimum şase sute de ori. Consider că am imaginaţie şi totuşi nu reuşeam să îl provoc să spună mai mult decît „cobor la maşină” şi „am făcut puţină treabă la maşină”. Poate că nici nu era mai mult de spus: omul doar asta făcea: cobora şi lucra la maşină. Pe lîngă ce fac eu, el era ocupat. 

Maşina era parcată pe trotuar, între doi copaci uniţi printr-o sîrmă de care vecinul atîrnase o bucată de carton pe care scria: „Vă rog nu mă blocaţi”. Însă, spre deosebire de alţi bucureşteni obsedaţi de locurile de parcare, vecinul nu se supăra dacă era blocat. Nici n-avea de ce, fiindcă, dacă mă gîndesc bine, nu cred că l-am văzut vreodată mergînd cu maşina. Probabil că, pensionar fiind, n-avea bani de benzină. Sau poate, pur şi simplu, n-avea unde se duce. 

De Crăciun şi de Paşti îmi vizitez părinţii în provincie. De 10-12 ani îi văd negreşit de Sărbători. Cu aceste ocazii mă văd şi cu un vechi coleg din şcoală generală. Cum spuneam, sînt un om cu destul de multă imaginaţie; cu toate acestea, subiectele de conversaţie cu amicul sînt cam aceleaşi. El mă întreabă de fiecare dată la ce revistă lucrez şi dacă treaba merge. Merge. Dacă încerc să dezvolt subiectul, se plictiseşte. Atunci fac o pauză, iar el mă întreabă dacă pot să îi dau un pahar cu apă. Îl bea şi pleacă.

Şi anul acesta, de Crăciun, mi-am revăzut părinţii şi amicul. I-am spus din nou unde lucrez şi el mi-a cerut un pahar cu apă. Mama s-a plîns din nou că şi-a vîndut maşina - e scump să faci piaţa cu taxiul. 

Cînd m-am întors în Bucureşti, l-am căutat pe vecinul cu maşina. Era la locul lui, dădea cu bidineaua pe grila radiatorului. L-am întrebat dacă nu vrea să-şi vîndă maşina. „Păi nu pot s-o vînd fără motor”, zice. „Nici n-aş cumpăra-o fără motor. Dar de ce vreţi să păstraţi motorul?”, îl întreb. „Ce motor să păstrez? Maşina n-are motor, de-aia nu pot s-o vînd.” 

Antohny Perkins. Numele actorului cu care semăna vecinul e Anthony Perkins; desigur, un Perkins la 80 de ani, dacă i-ar fi apucat. Nu ştiu de ce, i-am cerut un pahar cu apă. M-a privit lung şi a zis: „Păi trebuie să mergi cu mine sus, n-am apă aici.” Normal că am renunţat. Dacă omul era în stare să facă zi de zi, în văzul lumii, toaleta unei maşini mumificate, nu eram deloc curios s-o văd pe maică-sa împăiată sau cine ştie ce altă grozăvie mai ţinea prin apartament. 

Publicat in ELLE februarie 2005, www.elle.ro