Single in the rain

Aseară, bicicleta mea iubită m-a lăsat baltă. La propriu, aș putea spune. Văzînd că se apropie furtuna, m-am grăbit spre casă, sperînd să ajung înainte să înceapă ploaia. Cînd să încalec, ce să vezi: roata din spate, dezumflată. Făcusem pană. Sub imperiul impulsului inițial, de a încerca să ajung acasă înaintea ploii, am pornit la drum pe lângă bicicletă, fără să mai stau pe gînduri. Cîțiva pași mai încolo, mi-am amintit că parcă am văzut o vulcanizare în susul străzii. Am mărit pasul. Vîntul deja își făcea de cap: rupsese crengile unui copac și le prăvălise peste o Dacie papuc. Stropi mari de ploaie cădeau răzleț. Iar presupusa vulcanizare e de fapt o spălătorie auto.

N-am încotro, îi dau înainte. Știu un magazin de biciclete pe Ștefan cel Mare. Aș putea cumpăra o pompă de acolo și să umflu roata. Între timp, ploaia se dezlănțuie. Oamenii aleargă să se adăpostească. Unii țin deasupra capului diverse obiecte: mape de plastic sau de carton, genți de laptop, sacoșe cu conținut neidentificat. Cei mai precauți au umbrele. Dar și ei se grăbesc. Numai eu nu. Nu pot alerga pe lângă bicicletă.
Ajung în Ștefan cel Mare. Prea tîrziu. Magazinul s-a închis la ora 18.00. Pe bulevard, coloane de mașini în ambele sensuri. Poate găsesc un taxi, totuși. Deși niciodată cînd ploua n-am reușit să găsesc un taxi liber, acum găsesc trei. "Cu bicicleta ce facem?", mă întreabă primul taximetrist. "O punem în portbagaj", zic. "Păi nu încape și nu pot să închid portbagajul. Cum să merg cu portbagajul deschis pe ploaie?!!"  Asta așa e. Nici eu n-aș merge cu portbagajul deschis pe ploaie. Dar poate al doilea taximetrist ar merge. "Nu se poate domnu', îmi pare rău", zice. Al treilea deja s-a prins care-i problema mea și nici nu mai deschide geamul. Îmi face semn din mașină că nu. Nici vorbă să meargă cu portbagajul deschis pe ploaie.

Singing in the rain, spunea Gene Kelly. Avea motivele lui, probabil. Eu nu am nici motivele lui, nici pe ale mele. De fapt, sînt cam single in the rain. Toată lumea și-a găsit adăpost. Eu continuu să mărșăluiesc prin ploaie. Nu știu ce mă mînă. Probabil lipsa spiritului de conservare.
E un vis urît să fii pieton în București. Pe ploaie, visul urît devine coșmar: canalizarea nu funcționează sau nu face față averselor și apa formează mici rîulețe pe lîngă borduri. Ca să traversez, trebuie să sar peste pîrîiașele astea, lucru pe care l-aș face lesne dacă n-aș fi atîrnat de ghidonul bicicletei. Deja, după a doua traversare, pantofii mei mustesc de apă. Însă deja sînt imun. Merg ca în transă. Ca soldații ăia lîngă care a explodat o bombă. Sînt atît de ud de parcă am intrat îmbrăcat la duș. Cînd mai am zece metri pînă la scara blocului, ploaia se oprește brusc. Norii dispar în goană, ba mi se pare că zăresc și soarele. Pare că și asfaltul se usucă rapid în jurul meu, lăsîndu-mă să fiu unicul martor al ploii, în balta formată de apa care curge de pe mine.
Mă sună soția, care se crizează auzind că sînt cu bicicleta: "Nu vrei să te adăpostești undeva și să aștepți să vin să te iau eu cu mașina?" "Nu", îi zic, "aici deja ploaia a stat. Și oricum, ce facem cu bicicleta?" "Cum adică, o băgăm în portbagaj!", vine prompt răspunsul.
Ocazie cu care îi dau și eu replica din vasta înțelepciune a taximetriștilor. "Păi cum, și mergem cu portbagajul deschis pe ploaie?"