În
zilele în care scandalul de la Oltchim era în plină desfășurare, mă gîndeam că
acolo, la Rm Vîlcea, există oameni care-și pun cu toată sinceritatea speranța
în Dan Diaconescu; oameni care chiar îl vedeau ca pe un salvator pe tînărul
grizonant și cu dinţii stricaţi. Și faptul acesta mi se părea cumva
suprerealist, ca în reclama aceea stupidă în care fructele iubesc Granini - iubesc,
adică, storcatorul, așa cum mielul îl iubește pe lup sau, in extenso, cum
victima și-ar iubi (sic!) călăul.
Sîntem o țară tristă dacă Dan Diaconescu
simbolizează speranța pentru cineva, indiferent cine, indiferent cît de amărît,
naiv sau disperat e. Pe de altă parte, e un adevăr la fel de trist că
disperarea nu are discernămînt.
Cum rămîne atunci cu cei care nu sînt nici
naivi, nici disperați, nici prea-prea, nici foarte-foarte? Noi în cine ne punem
speranța? Eu cu cine votez? Și întreb asta nu ca un cetățean turmentat, ci ca
unul responsabil (de fapt, trebuie să recunosc că sînt turmentat la figurat de
ce se întîmplă prin politica noastră de vreo șase luni încoace).
Acum vreo cîțiva ani îl vedeam pe Mihai
Razavan Ungureanu drept tînără speranță. Pe atunci era neprihănit; era cult,
ambițios, inteligent, curtenitor, fermecător în discurs. Îl asemănam cu Mircea
Eliade, chiar și fizic mi se părea că semăna cu el. Trecut prin ciurul și
dirmonul politicii, din MRU au mai rămas azi doar ambiția și discursul eliadesc
la care s-a adăugat între timp apetitul crescut pentru oportunism.
Și Ponta e tînăr, dar pe el nu l-am privit
niciodată că pe o tînără speranță, nici înainte să fie plagiator și
prim-ministru, nici după. E ceva duplicitar în privirea lui. Ponta e doar
dovada că în PSD selecția naturală se distrează teribil făcînd astfel încît, cu
sau fără Mircea Geoană, cantitatea de prostănaci să rămînă constantă.
Sigur, ar mai fi Crin. Dar cu o floare nu se
face primăvară.
Ce-ar mai fi de spus, în final? Între mine și
cetățeanul turmentat nu e nici o asemănare. Ne deosebim radical, nu doar
fiindcă el era beat și eu sînt treaz, cît mai ales pentru că el avea de unde alege,
pe cînd eu nu.