23 februarie 2018

Ce vrei să te faci când vei fi mare?


Interviu cu Mihaela Feodorof
Owner Yourway  Life & Career Counseling, Executive Coach, Business Consultant, Career Architect

În anii de fragedă pruncie, fiica mea adormea cu greu și exclusiv pe muzica lui Leonard Cohen. După ce o așezam în pat, mai zăboveam câteva clipe în camera ei ca să savurez victoria asupra minusculului ghem de energie pe care izbutisem, încă o seară, să-l trimit în brațele somnului. Privindu-i nasul cârn și lungile gene în care rămăsese agățat Moș Ene, o întrebam în gând: Cine vei fi, ce vei face, care va fi destinul tău…, și așa mai departe, variațiuni pe aceeași veche temă - ce o să te faci când vei fi mare, întrebarea care dă dureri de cap părinților și copiilor de când există părinți, copii și dureri de cap. 
Mihaela Feodorof și-a propus să pună o compresă rece pe fruntea înfierbântată a părinților și copiilor torturați de chinuitoarea chestiune și a înființat, acum opt ani, Yourway Life & Career Counseling, o companie de consultanță a cărei misiune este, după cum îi spune și numele, să-i ajute pe copii să-și găsească drumul.




Sunteți absolventă de Filologie și am citit undeva că ați ajuns la filologie din drag de Eliade. Mărturisesc că și pe mine m-a fascinat Mircea Eliade în adolescență, în special ceea ce el numea „lupta cu somnul.” Pe dvs. cu ce v-a cucerit?
Tema lucrării mele de licență a fost „Teroarea timpului în proza lui Mircea Eliade.” M-a cucerit cu acea permanentă dorință de cunoaștere. A fost greu de înțeles, inclusiv pentru mine, că voi face studii academice într-un domeniu ancorat într-o singură personalitate. Am ajuns la filologie din pasiunea pentru literatură. Cel mai frumos cadou pe care-l puteam primi erau cărțile. Părinții mei erau ceva mai în vârstă decât cei ai colegilor mei și cheltuiau mulți bani pe cărți. Casa noastră era tapetată cu cărți, aveam biblioteci până în tavan. Fiindcă nu am avut frați sau surori și stăteam destul de mult singură, m-am împrietenit mai întâi cu eroii din cărți. Când s-a pus problema ce aș face eu cu dragă inimă, ce mă încarcă pe mine de energie, răspunsul evident a fost Litere.

Ați lucrat apoi în resurse umane în BRD. E un parcurs oarecum neobișnuit pentru un filolog.
Da, a fost ceva atipic și nici astăzi nu e foarte obișnuit un astfel de parcurs profesional. A fost o întâmplare cu BRD-ul, eram deja studentă și la al doilea loc de muncă. Simțeam nevoia să fiu asigurată cumva, părinții mei fiind mai în vârstă… Tata a avut un accident cerebral și mi-a fost mereu teamă că voi rămâne singură cu mama. Mereu mi-am zis că trebuie să am un venit ca să ne putem întreține. Când eu am terminat liceul, părinții mei se apropiau de pensionare. Părinții colegilor mei erau cu zece ani mai tineri…

Și ați resimțit această diferență?
Da. Probabil prin comparație, uitându-mă la părinții celorlalți colegi… Ai mei erau mai așezați, probabil că au fost părinții potriviți pentru un adolescent, nu pentru un copil mai mic. Ca să revin la BRD, am ajuns acolo după ce am decis să demisionez din al doilea loc de muncă, unde lucrurile se întâmplau foarte diferit de așteptările mele și eram nevoită să fac niște lucruri care erau împotriva moralei și a valorilor mele. Era imediat după revoluție și m-am dus la directorul de întreprindere și i-am spus nemulțumirile mele, iar el m-a sfătuit să părăsesc echipa. Eram studentă, îmi doream să fiu independentă și am aflat de la o persoană care lucrase în bancă că ar exista un post care mi s-ar potrivi. BRD-ul era, la începutul anilor 90, organizația cea mai deschisă către know-how pe resurse umane. Făceau trecerea de la cadre la resurse umane, lucrau cu consultanți americani și canadieni și aveau nevoie de cineva care să intermedieze și să înțeleagă procesele. Am avut șansa să învăț direct de la sursă Resursele Umane. Era un loc de muncă sigur și civilizat, cu oameni cu studii superioare și, în plus, era vizavi de Biblioteca Națională, ceea ce mi se părea ideal: când se termina programul, mă opream la bibliotecă, de unde mai plecam la 21.30, când se închidea. În momentul acela mă gândeam că voi încheia cu acest job odată cu finalizarea studiilor, îmi voi da licența și mă voi face critic literar. Alergam pe la librării când se făceau lansări de carte, făceam recenzii, colaboram la  emisiunea de la TVR a Smarandei Jelescu, în care se prezenta un calendar literar al zilei, cu personalitățile care se născuseră sau decedaseră în ziua respectivă – fiind studentă la Litere, îmi era la îndemână să fac așa ceva. Dar n-am mai plecat din bancă fiindcă acolo personajele din cărți s-au întrupat în personaje reale. Mi-am găsit locul printre oameni. Contrar aparențelor, nu avantajele financiare au contat, pentru că, pe vremea aceea, cele de filologie nu-mi erau recunoscute în sistemul bancar. Așa că aveam salariul cel mai mic din departament, asimilat cu personalul administrativ. Apoi mi-am completat studiile, de bună voie, în domeniul economic. Tata și-ar fi dorit să fac de la început studii economice, pentru că era profesor asociat la ASE, la catedra de Management. Era doctor în economie pe bune - șapte ani din copilăria mea l-am văzut pe tata stând în biroul lui, scriind și lucrând pentru doctoratul lui. Și tata gândea că un absolvent de studii economice va avea repartiție undeva la oraș, într-un birou.

Apoi ați sesizat o oportunitate pentru antreprenoriat în educație și ați înființat Yourway Life & Career Counseling.
Asta s-a întâmplat după 16 ani petrecuți în sistemul bancar… Mă gândesc prea puțin la mine ca la un om de afaceri. Am sesizat o nevoie acută în piața forței de muncă, din perspectiva omului de resurse umane. Am întâlnit foarte mulți candidați care accesau domeniul bancar doar din prisma avantajelor financiare și a stabilității. În rest, nu aveau nici o legătură cu profilul, munca aceasta nu le-ar fi adus nici o satisfacție. Când ajungi să triezi unu la zece candidați pentru un post de nivel mediu, sau unu la patru pentru o poziție de entry level, îți dai seama că piața este greșit construită. Pe de altă parte, îmi doream să mă eliberez de convenția angajatorului, voiam chiar o schimbare de relație și am realizat că nu vreau să mai am nici un șef. Mi-am propus să fac doar ce-mi place, adică să lucrez cu oamenii. Și de aici, uitându-mă la scara vârstelor, mi-am zis că nu mă pot opri la 18 ani, fiindcă toate alegerile importante în privința carierei se fac, sau ar trebui să se facă, în perioada adolescenței - așa s-a născut linia de business pentru minori. Am identificat o nevoie trăită pe propria piele, nu am fost un creator de business; a fost mai mult ceva bazat pe intuiție și pe experiențele trăite.

Ce face, mai exact, compania dvs.?
Yourway este locul în care orice copil, alături de părinții săi, poate conștientiza care îi sunt atuurile, abilitățile naturale, dar mai ales cum le poate fructifica în domeniul profesional pentru care are vocație. Este o misiune pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă, pe care mi-am asumat-o împreună cu oamenii cu care lucrez.

Știu copiii de 18 ani sau liceenii ce vor să facă în viață, ce carieră să urmeze?
O parte dintre ei știu. Având posibilitatea să se documenteze, își fac o hartă mentală și își aleg  direcția în care vor să meargă. Cu condiția ca părinții sau adulții din viața lor să nu îi influențeze major. Una dintre capcanele pe care le-am sesizat de-a lungul acestor opt ani de activitate cu Yourway (căci așa se numește linia de business care îi are în prim-plan pe copii, adolescenți, tineri), este aceea a capacității versus plăcere. Dacă un copil este capabil să facă performanță în zona reală – matematică, informatică, științe –, profesorii vor exploata această tendință. Până la urmă pasiunea profesorului pentru propriul domeniu este de înțeles; în ceea ce-l privește pe copil, el  merge la olimpiade, îi crește stima de sine, părinții sunt și ei încântați... Însă dacă această capacitate nu se intersectează cu vocația, cu domeniul care lui îi va aduce satisfacție, mai târziu situația se poate complica până la a deveni o dramă. Ideal ar fi ca eu, adultul, să fiu obiectiv și corect, să las copilului libertatea de a alege conștient. Dacă ai IQ matematic, supradotat, asta nu înseamnă că trebuie să-ți și placă matematica. Alege tu până unde vrei să mergi cu studiul matematicii, fiindcă tu oricum vei face raționamentele acestea la nivel de excelență, aceasta fiind capacitatea ta. Dar ea se poate regăsi în orice alt domeniu, nu trebuie să te faci neapărat matematician sau profesor de matematică sau să urmezi studii superioare în acest domeniu. Aici avem o mare dezbatere, noi cu noi, adulții, iar copiii sunt victimele noastre. Până când ei nu cresc suficient de mult încât să-și exprime și susțină opiniile, există și astfel de accidente.

Deci un părinte care spune „Eu știu ce e mai bine pentru copilul meu” poate greși, deși e bine intenționat.
Da, părinții sunt bine intenționați, dar am întâlnit și părinții unui copil care absolvise o facultate grea, medicina, și era extrem de nefericit. Iar mama spunea că nu vrea ca și cel de-al doilea copil să treacă prin aceeași experiență. Influențele există - părinții erau medici, dedicați profesiei, copilul poate, învață, dar, când e să plece în viață pe drumul lui, își dă seama că, de fapt, voia să facă altceva.

E chiar atât de gravă această situație? Mă gândesc că la 25 de ani, să zicem, chiar dacă ai făcut o facultate care nu-ți place, ai totuși suficient timp să te reorientezi.
E grav pentru că acești copii se uită în urmă și spun: „Aceștia sunt ani în care nu am trăit. Am făcut altceva decât ce-mi doream.” Nu e grav pentru noi, care avem mai multă experiență, dar pentru ei e vorba de un eșec. „Am făcut ceva și nu-mi place și trebuie s-o iau de la capăt în timp ce alții sunt deja confirmați, validați.” Comparația cu ceilalți ne face să ne fie înfiorător de frică să greșim.

Am remarcat că faceți distincția între real și uman. Se mai face această distincție?
Nu am alte repere în sistemul nostru de învățământ. Acestea sunt cele două mari variante, pe care nici măcar nu avem posibilitatea să le rafinăm într-atât încât copilul să se simtă împlinit. Sistemul nostru nu-i oferă copilului o libertate de mișcare la nivel academic. Întâmplarea face să fi cunoscut un tânăr care a mers la real, la Matematică-Informatică, cu gândul că de acolo se poate duce oriunde. El era pasionat de biologie marină și, vrând să aplice în străinătate, la o universitate a cărei  programă i se potrivea perfect, s-a lovit de faptul că respectiva facultate punea candidaților condiția  să fie absolvenți de Științele Naturii (numărul de ore de biologie și chimie făcea diferența) Dacă s-ar fi dus la Științe, nu la Mate-Info, putea aplica; așa, nu poate. Iată un vis deja destrămat din cauza nepriceperii celor care construiesc aceste programe, de a le adapta cu ceea ce copiii ar putea să devină. Altor copii li se spune „Du-te la uman, că tu ești mai boem!”, după care vezi că ar fi putut să facă business; La business faci multă matematică și, dacă tu nu ai făcut matematică în ultimii doi ani, e greu să recuperezi. Nu avem un context favorabil din punct de vedere educațional pentru a putea fructifica potențialul copiilor.

Ce putem face, care este soluția pentru a identifica vocația copilului? Cât de timpuriu putem afla acest lucru?
Soluțiile depind de familie, de timpul alocat copilului și dezvoltării lui. Expunerea la diverse experiențe de învățare non formală și de viață îl vor ajuta să discearnă ce i se potrivește, dar mai ales ce nu îi aduce satisfacții. Părintele are nevoie să se detașeze, să nu-i trăiască viața copilului, ci să-i devină o călăuză de încredere în descoperirea sa.

Folosiți noțiunile de capacitate și vocație. Cum le deosebim?
Diferența este intre ceea ce este în stare copilul să facă și ceea ce se bucură să facă. Recunoaștem vocația prin energia cu care copilul se implică în activitate, demersurile deliberate, curiozitatea și efortul depus. De cele mai multe ori, aceiași copii pot ajunge cu ușurință la rezultate performante și în alte domenii, dar acestea sunt datorate capacității copilului IQ + EQ.
  
Care este, în viziunea dvs., rolul școlii în educarea și formarea unui copil? Care ar fi rolul părinților?
Cred mult în educație și în școală ca sistem. Însă nu cred în modul în care populăm acest sistem.

Vă referiți la profesori
La profesori, da. Dacă profesorii ar face această meserie din vocație, școala ar avea sensul pe care noi îl căutăm. Există și oameni dedicați - și pe ei mă bazez, pentru că orice organizație are un nucleu de oameni-cheie. Într-o echipă de 25-50 persoane sunt 3 până la 5 profesori în acest nucleu. Așadar, dacă ai norocul să dai peste un astfel de om, el face ca povestea educației să fie frumoasă; în caz contrar, familia este cea care trebuie să compenseze și, mai mult decât atât, să-i stimuleze copilului apetitul pentru educație în condițiile în care el este nefericit la școală. Și e nefericit din cauza oamenilor care nu sunt dedicați – nu spun că nu cunosc materia pe care  o predau, dar nu au nici o afinitate cu abilitățile de dascăl și acest lucru îi taie copilului orice entuziasm, se poziționează greșit în relația cu el însuși, ajunge să se considere mereu nepregătit pentru ce i se cere. Pe mine mă obosește teribil acest val de negativism cu care avem de-a face an de an, că nu se ia bac-ul, că se iau note mici… Se amestecă grav păturile sociale și elevii din medii diferite. Pui în aceeași oală elevii de la liceele de prestigiu din țară cu elevii din mediul rural care termină licee tehnologice. Nu e deloc relevant. Menirea unui dascăl este să valorizeze copilul și să-l motiveze să progreseze. Cred că reușita actului didactic înseamnă să aduci un elev de 3 la nota 7, și nu atunci când lucrezi doar cu copii cu note peste 8 și îi sancționezi pe cei care au rezultate mai slabe. Și atunci ce îi spui unui copil care a intrat cu 9.50 la liceu? Îi spui de la început că nu va lua bac-ul, „e vai de voi!” Ce înțelege acel copil? Că nu îl cunoști, că nu ai deloc încredere în el, că el trăiește într-o altă lume. De aceea copiii se dezic uneori de adulți, de familie, de părinți… Și părintele ajunge să se îndoiască de copilul lui, fiindcă își zice „dacă profesorul are dreptate?” Dar dacă copilul e sănătos, are o medie bună și e preocupat de învățătură nu are cum să nu ia bac-ul. De asta spun: cred în rolul școlii, numai că școala nu-și mai aduce cu adevărat aportul în dezvoltarea copilului.

Dar există modele, sisteme educaționale care funcționează. Se vorbește mult despre școala finlandeză, de exemplu.
Sunt multe modele, dar nici unul nu e perfect. Chiar Ken Robinson a spus că nu există sistem educațional perfect. Copilul este un individ armonios și trebuie să-i oferim educație  în acord cu trăsăturile lui de personalitate. Trebuie să ne putem adapta. Dar noi vrem să-i punem pe toți în pătrățele și, cine iese din pătrățelul lui, să fie pus la colț. Cât despre modelul finlandez sau alte modele de performanță, am citit cartea Amandei Ripley, „Cei mai deștepți copii din lume și modelele de învățământ care i-au format”, în care și-a propus să compare sistemele educaționale din Finlanda, Coreea de Sud și Polonia, primele clasate după rezultatele PISA. Un grup de copii americani a fost trimis în țările respective într-un schimb de experiență, ca să înțeleagă ce anume conduce la succesul acelor sisteme de învățământ. Și e interesant de văzut că nu atât sistemul, cât cultura își pune amprenta asupra copilului. De exemplu, în Coreea, obiectivul vieții fiecărui coreean este învățarea. Acolo se învață până la extenuare. Credeam că copiii noștri sunt chinuiți, dar iată că sunt alții mult mai chinuiți. Copiii coreeni merg la școală de la ora 8 dimineața până la 4 după-amiaza; apoi merg într-un fel de hub de meditații. Părinții muncesc enorm ca să poată plăti aceste meditații, de unde copiii ies la 9 seara, vin acasă și mai învață până la ora 23.00. Iar copiii americani nu înțelegeau de ce colegii lor coreeni dormeau la ore dimineața - iar profesorii îi lăsau să doarmă pentru că erau extenuați. Dar la scorurile PISA, Coreea este pe locul II în lume. Întorcându-ne la fericirea copiilor noștri, cred că fiecărui copil i se potrivește un stil de a învăța, și dacă noi facem acest lucru cât mai natural atunci potențialul lui poate fi fructificat cu adevărat. Când contextul este nefavorabil dezvoltării armonioase, copilul își utilizează doar 30% din capacitate în procesele de achiziție.

Ce s-a schimbat în bine sau în rău, ce am câștigat și ce am pierdut ca sistem educațional în ultimii zece ani?
În primii ani de activitate, jurnaliștii mă întrebau dacă clienții noștri sunt de o anumită condiție socială, fiindcă își permit să plătească serviciile pe care le oferim. Trebuie să precizăm de la bun început că nu banii fac diferența, ci faptul că clienții noștri sunt oameni deschiși la minte. Vara trecută am avut o fetiță dintr-un sat, care s-a înscris singură la evaluare. Copila era olimpică, ea ne-a scris și a venit cu părinții ei care munceau la câmp, în străinătate (desigur că am oferit serviciile probono J). Nu banul face diferența, ci deschiderea familiei pentru a înțelege care ar fi calea potrivită pentru copil. Pot spune că piața este mai educată, și copiii și părinții înțeleg că pot face mai mult în direcția aceasta. Pe de altă parte, copiii sunt mult mai debusolați, mai ales din cauza capcanelor legate de capacitatea lor, care e manipulată de adulți și de interesele lor, cum ar fi loturile olimpice. Am avut la evaluare un copil care trăia o adevărată dramă pentru că nu reușea să ia locul I la Olimpiada de Informatică, dar a luat în schimb locul I la Astronomie. Însă cineva trebuia să sesizeze diferența, și acela era profesorul, care n-ar fi trebuit să exploateze copilul doar pentru că el a aplicat la Informatică, și era bun, și toată lumea are acum apetit pentru acest domeniu. Evaluarea noastră a dovedit că vocația lui era câteva grade mai la dreapta, nu Informatică, ci Fizică și Astronomie. Și elevul acela a obținut locul I la Olimpiada de Astronomie. Alți copii au trăit drame pentru că nu au fost acceptați la Harvard, deși au fost acceptați la nenumărate alte universități. Și au preferat să mai aștepte un an ca să intre la Harvard. Nu sunt ei de vină aici, ci părinții care i-au îndrumat și au apăsat greșit niște butoane.

Am avut, în ultimii 20 de ani, vreun ministru al Educației pe care l-ați remarcat cu ceva bun?
Sinceră să fiu, nu sunt în măsură să evaluez acest lucru. Am afinități, eu m-am simțit reprezentată de guvernul tehnocrat și de ministrul Educației din acea perioadă. Ce cred eu este că, mai ales în educație, cei care țin cârma ar trebui să fie ei înșiși educatori de vocație. Să se gândească la binele copiilor de fiecare dată când semnează un act cu implicare în viața elevilor și studenților. Impresia mea este că ne gândim în primul rând la noi și nu la cei pentru care facem lucrurile respective. Aș vrea să văd în Ministerul Educației oameni care să pună pe primul loc copilul. Un Domnul Trandafir. Astfel de oameni există și mă bucur că există, dar mă întristează că nu fac un pas înainte. Profesorii de vocație, care pun elevul pe primul plan, nu ajung în vârful organizației fiindcă, atâta timp cât vorbim de un sistem de stat, amprenta politică este suverană. Și atunci preferă să rămână în planul doi, să miște lucrurile așa cum facem și noi aici, o picătură într-un ocean, așteptând să se formeze masa critică pentru noul val.



Am citit de curând un articol care vorbește despre generația „fulg de nea”: copii veșnic nemulțumiți, hipersensibili, care cred că li se cuvine totul.
Într-un studiu pe care l-am făcut și noi pe copiii cu care am lucrat, a reieșit că aceștia sunt într-o foarte mare proporție emoționali versus raționali. Asta înseamnă că pun pe primul plan relația și își doresc armonie. Sunt deranjați de conflicte și sunt dependenți de o relație care să funcționeze, asta înseamnă empatie, acceptare. Iar acceptarea elimină critica: eu te accept pe tine așa cum ești, cu plusurile și minusurile tale în raport cu așteptările mele. Copiii sunt mult mai atenți la aceste aspecte, le trăiesc mult mai intens. Pe de altă parte, nici noi, adulții, nu avem suficient timp, timp de calitate, pe care să-l petrecem cu copiii noștri, discutând aspectele care îi preocupă. Eu n-aș vedea în aspectul emoțional un punct slab, o vulnerabilitate, ci o calitate a leadership-ului. Ne-am despărțit de mult de leadership-ul autoritar al anilor 80. Noi, oamenii, urmăm alți oameni pentru că rezonăm la modul în care gândesc și simt. Emoționalul este un lider. Dacă spun că este fragil, că e nemulțumit, frustrat, că nu știu cum să gestionez relația cu el, deja l-am pus într-o poziție de inferioritate – sau de superioritate, fiindcă tot despre ei spunem că nimic nu-i mulțumește, că sunt aroganți.

În ce măsură situația acestor copii este cauzată de adulți? Se poate vorbi despre metode de parenting aplicate greșit?
Un copil care a venit la noi la evaluare acum câțiva ani i-a spus la un moment dat mamei: „Te rog să nu mai pui pe umerii mei temerile tale.” El a plecat să termine liceul în SUA și să facă facultatea acolo. Vă dați seama că există spaime și când îl ai în aceeași încăpere cu tine, darmite când e la mii de kilometri distanță. Această formulă de hiperprotecție ne aduce nouă, adulților, confort. Numai că ceea ce am văzut noi, aici, în ultimii ani, este că părinții hiperprotectori ajung să se plângă că, la adolescență, copilul lor nu-și asumă nimic, e leneș, nu e responsabil. Copilul acela nu a avut timp să exerseze, nu l-am lăsat să exploreze; nu am știut când „să dăm drumul la lesă”, m-am aplecat să-l leg la șireturi până în clasa a VII-a. E nefiresc. Citeam de curând despre Jeff Bezos, fondatorul Amazon, că mama lui avea 16 ani când l-a născut. Și în acest context lucrurile s-au întâmplat fără nici o noimă: un copil mai mare avea un copil mic, fără nici un reper despre cum să-l crească. Așa că i-a oferit o libertate maximă, practic au crescut împreună, iar creativitatea lui a fost exploatată la maxim în permanență. Iată, deci, un model care a reușit mai mult decât oricine altcineva împovărat de fricile obișnuite. Copiii sunt fragili pentru că nici nu îndrăznesc să încerce, mereu sunt adulții lângă ei, cu drobul de sare. Ce e în mintea unui copil când nimic din ce se întâmplă în afara globului de sticlă nu e bine? Ajunge să prefere să nu mai iasă de sub acel glob.

Conflictul dintre generații pare să intre într-o nouă dimensiune. Au ajuns adulții – părinții, profesorii – să fie răul necesar din viața copiilor?
Este un conflict interior pe care copilul îl trăiește și, uneori, îi este dificil să-l conștientizeze. Toți am trecut prin aceasta etapă, doar că mediul era mai securizat, în pofida faptului că nu existau telefoane mobile și Internet. Nivelul de încredere era susținut de o comunicare mai eficientă.

Povestea cu Jeff Bezos și începutul discuției noastre, despre părinții dvs. pe care i-ați perceput ca fiind în vârstă, mă fac să vă întreb când credeți că e bine să faci un copil?
Când ți-l dorești.

Care sunt satisfacțiile muncii dvs.?
Că suntem părtași la toate poveștile copiilor și la reușitele lor sau că îi însoțim pe un drum care nu e întotdeauna ușor. Când le aud pe colegele mele, în biroul alăturat, râzând în hohote cu copiii și părinții în timp ce dau feedback, sau când copiii deveniți deja adulți mă vizitează sau ne recomandă altor adolescenți, aceea este cea mai mare satisfacție. Măsura lucrului bine făcut de noi se regăsește în reușitele copiilor și satisfacția pe care o găsesc în ceea ce studiază și profesează.

CV Mihaela Feodorof

2010 – 2011 Performance Consultants International Certificate for Professional Development, Executive Coaching for Performance and Purpose in Organizations

2009 HART, HOGAN Assessment Certificate
2008 ERUDIO, Leadership
2000 ASEBUSS, HR Management
1996 – 1997 IBR & Chartered Institute of London, Banking management and marketing
1995 – 1996 IBR & Chartered Institute of London, Banking
1990 – 1995 Facultatea de Filologie, Română-Engleză


Mai multe informații pe www.yourway.ro