Vrăjitorul din Oz

La finalul gimnaziului, clasa mea a pus în scenă o piesă de teatru. Două dintre colegele mele, Catrinel și Dana, erau fete de actori, așa că am avut sprijinul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Piesa în care au jucat colegii mei se numea „Vrăjitorul din Oz”. Folosesc pluralul persoanei a doua fiindcă eu n-am vrut să particip la această minunată întreprindere. Nu mai știu de ce n-am vrut. Din timiditate, cel mai probabil, și din diverse alte complexe. Erau scene cu dans, cu rock’n’roll, iar eu la dans nu mă pricepeam pe atunci, și nici între timp n-am reușit să schimb situația. Așa că am zis nu.

Am zis nu și cînd Dana, Catrinel și tatăl ei au venit pe terenul de fotbal unde prestam în fiecare după amiază, să mă invite să fac parte din distribuția piesei. Am zis din nou nu, gîfîind și un pic deranjat că fusesem scos din joc pentru o chestiune atît de neînsemnată. „Bine, poate te mai gîndești și vii”, a spus zîmbind răbdător tatăl lui Catrinel. „Mă mai gîndesc și nu vin”, am răspuns, obraznic și suficient.  

Și asta a fost. Spectacolul s-a făcut, colegii mei s-au distrat grozav la repetiții, dovedindu-se niște mici actori străluciți, deși era piesa lor de debut. În cenușiul an 1986, să pui în scenă „Vrăjitorul din Oz” cu o trupă de copii era un gest temerar din multe privințe. Însă experimentul a reușit, piesa a fost un succes, iar colegii mei au mers cu ea în turneu prin țară. 

Despre singurătate, altfel

Zilele trecute, întîmplător, am găsit, printre tot felul de hîrtii vechi şi neimportante, textul de mai jos. E scris acum aproape 7 ani şi nu mai ţin minte dacă l-am publicat pe undeva sau nu. Aproape sigur a fost o temă pe care mi-a dat-o cineva, singurătatea nu e neapărat un subiect care să mă preocupe.

UNDE
O idee frumoasă şi probabil veche de cînd lumea îi consolează pe cei care se tem de singurătate spunîndu-le că fiecare om are o pereche, o jumătate, undeva, în lumea asta. Respectiva jumătate poate fi localizată departe, peste mări şi ţări sau, dimpotrivă, foarte aproape, în bătătura vecinului. O calitate foarte importantă a celeilalte jumătăţi este că şi ea îşi caută, la rîndul ei, perechea, ceea ce înseamnă ca şansele ca ele să se întîlnească sporesc. Optimismul va dudui şi mai abitir în cazane cînd vă voi aminti că mai sus pomenita idee este foarte veche. Să zicem că ea ar fi fost acreditată într-o epocă în care numărul chinezilor era de doar 500 de milioane; cum între timp numărul acestora (ca şi al altor naţii care nu-şi fac atîtea probleme ca noi în privinţa singurătăţii) s-a triplat, putem presupune cu seninătate că fiecăruia dintre noi îi revin măcar trei "jumătăţi" - dar hai să punem zece, ca să fie o cifră rotundă. Deja vă pregătiţi să decolaţi în ceea ce se numeşte zbor din floare în floare? Nu vă grăbiţi, fiindcă la final veţi fi tot singuri. Ideea e alta: să presupunem că jumătăţile, cele zece, există. Ele nu sînt răspîndite pe întreg globul pămîntesc, ci sînt concentrate pe o arie mai restrînsă - nu în Europa, nu în România, nu în Bucureşti... Ba da, în Bucureşti, în sectorul 6, să zicem, în cartierul Drumul Taberei. Ei bine, dacă ţi-e scris să fii singur, n-o să întîlneşti în timp util pe nici una dintre aceste jumătăţi. Timpul util vrea să însemne că există o limită temporală, o dată (sau o vîrstă, să zicem 30 de ani) dincolo de care toleranţa noastră faţă de cel pe care îl vrem lîngă noi începe să-şi arate... limitele. Cum se poate aşa ceva, că lumea e mică? E mică dacă e vorba să întîlneşti întîmplător pe stradă oameni pe care nu i-ai mai văzut de zece ani; e mică dacă e vorba să dai nas în nas cu oameni neimportanţi şi neinteresanţi. Pentru toate celelalte cazuri, lumea e mare şi necuprinsă.

CÎND
După 30 de ani, singurătatea începe să-şi aroge drepturi de consoartă. E tot mai greu să scapi de ea, iar anii în care aţi convieţuit lasă urme: ai tabieturi şi ticuri. Ai idei din ce în ce mai puţine, dar tot mai fixe; ai program, ai reguli, ai sau n-ai chef. Divorţul de singurătate e dificil, iar partajul lasă sechele şi naşte frustrări. După 30 de ani, e nevoie de viză ca să poată intra cineva în sufletul tău. La urma-urmei, de ce ar vrea să intre? Sigur, pentru că sufletul tău (deşi transformat, cum ziceam, într-o junglă de tabieturi în care nu poţi supravieţui fără hartă şi macetă) e totuşi frumos. Pentru cineva, pentru una dintre cele zece jumătăţi, sau pentru toate deodată, sufletul tău e frumos; şi apoi, de vreme ce e un spaţiu pentru care am precizat că e nevoie de viză, e musai să fie un paradis.

CUM
E atît de multă singurătate în jur, încît fiecare cuplu pe care îl întîlnesc mi se pare un mic miracol. Mă întreb atunci cum de s-au întîlnit cei doi şi prin ce minune s-au potrivit? Şi, fiind vorba de o minune, cît va dura? Cu nivelul la care a ajuns astăzi tehnologia pare imposibil să nu-ţi găseşti jumătatea: avem chat-uri, site-uri, comunităţi ale oamenilor care vor să scape de singurătate; avem grupuri de sprijin şi motoare de căutare. Ar trebui ca totul să fie foarte simplu. Dai un click, motorul porneşte şi tu nu faci decît să stai în scaun şi să vezi pe monitor ce ai găsit. Cîştigi timp şi eviţi întîlnirile penibile. O mulţime de oameni apelează la metoda asta. Milioane. Zeci de milioane. Poţi intra în legătură cu oameni de a căror existenţă nu aveai habar, oameni complet diferiţi de noi sau cu care ne asemănăm pînă la identificare. Asta înseamnă că e mai uşor să-ţi găseşti  jumătatea? Nu, e doar mai uşor să o cauţi. E drept că, uneori, nu te alegi nici măcar cu o aventură de o noapte, dar cel puţin în timpul căutării nu ai fost singur. Ai chatuit, ai flirtat virtual, ai vizionat profilurile la fel de virtuale ale unor persoane aflate în căutarea propriei jumătăţi sau doar a unor noi cunoştinţe. Căutarea, ca şi aşteptarea, are farmecul ei. Şi poate că unii dintre noi nici nu au nevoie de mai mult.

DE CE
M-am căsătorit la 26 de ani. Anul acesta am împlinit 34. Sînt tot căsătorit şi am doi copii. E drept, în viaţa mea mai e destul de puţin loc pentru mine. Dar n-aş schimba nimic. Da, îmi doresc uneori - deseori - să fiu singur. Să pot face ce vreau. Să nu fac nimic, dacă nimic e ceea ce vreau să fac. Însă la sfîrşitul zilei ajung acasă unde fiul meu în vîrstă de 4 luni mă fixează minute în şir cu o privire nesăţioasă în care se contopesc curiozitatea, uimirea, surpriza şi o inocentă indiscreţie; efectiv mă devorează cu ochii lui mari şi de o culoare încă incertă. Remarc, de fiecare dată, în gînd sau cu glas tare, că nimeni, pînă acum, nu m-a privit cu atîta interes. Sînt măgulit, încîntat, fascinat de fascinaţia lui. Şi uite-aşa, dintr-o privire, se fac praf aspiraţiile mele către solitudine...

Update: Damian, fiul meu, tocmai a împlinit 7 ani. Şi are ochii verzi.

Dilema cetățeanului turmentat, ediția 2012

În zilele în care scandalul de la Oltchim era în plină desfășurare, mă gîndeam că acolo, la Rm Vîlcea, există oameni care-și pun cu toată sinceritatea speranța în Dan Diaconescu; oameni care chiar îl vedeau ca pe un salvator pe tînărul grizonant și cu dinţii stricaţi. Și faptul acesta mi se părea cumva suprerealist, ca în reclama aceea stupidă în care fructele iubesc Granini - iubesc, adică, storcatorul, așa cum mielul îl iubește pe lup sau, in extenso, cum victima și-ar iubi (sic!) călăul. 

Sîntem o țară tristă dacă Dan Diaconescu simbolizează speranța pentru cineva, indiferent cine, indiferent cît de amărît, naiv sau disperat e. Pe de altă parte, e un adevăr la fel de trist că disperarea nu are discernămînt. 

Cum rămîne atunci cu cei care nu sînt nici naivi, nici disperați, nici prea-prea, nici foarte-foarte? Noi în cine ne punem speranța? Eu cu cine votez? Și întreb asta nu ca un cetățean turmentat, ci ca unul responsabil (de fapt, trebuie să recunosc că sînt turmentat la figurat de ce se întîmplă prin politica noastră de vreo șase luni încoace). 

Acum vreo cîțiva ani îl vedeam pe Mihai Razavan Ungureanu drept tînără speranță. Pe atunci era neprihănit; era cult, ambițios, inteligent, curtenitor, fermecător în discurs. Îl asemănam cu Mircea Eliade, chiar și fizic mi se părea că semăna cu el. Trecut prin ciurul și dirmonul politicii, din MRU au mai rămas azi doar ambiția și discursul eliadesc la care s-a adăugat între timp apetitul crescut pentru oportunism.

Și Ponta e tînăr, dar pe el nu l-am privit niciodată că pe o tînără speranță, nici înainte să fie plagiator și prim-ministru, nici după. E ceva duplicitar în privirea lui. Ponta e doar dovada că în PSD selecția naturală se distrează teribil făcînd astfel încît, cu sau fără Mircea Geoană, cantitatea de prostănaci să rămînă constantă. 

Sigur, ar mai fi Crin. Dar cu o floare nu se face primăvară.

Ce-ar mai fi de spus, în final? Între mine și cetățeanul turmentat nu e nici o asemănare. Ne deosebim radical, nu doar fiindcă el era beat și eu sînt treaz, cît mai ales pentru că el avea de unde alege, pe cînd eu nu.

"În România, trebuie să mă zbat pentru ziua de mîine." Interviu cu Medeea Marinescu (II)

Spuneai undeva: "Prefer să mă chinui să-mi plătesc factura la telefon decât să fac compromisuri." Financiar vorbind, ești mulțumită?

În România trebuie să mă zbat pentru ziua de mâine. Nu am acea liniște financiară care să-mi permită un trai liniștit. Mă lupt să-mi ofer un minim confort material. Să pot mânca sănătos, să am căldură în casă, să pot ține legătura pe telefon cu străinătatea. E un cerc vicios: cu cât avansezi în profesie, ajungi să te duci la Paris, să mergi la premiere și, prin urmare, trebuie să te îmbraci într-un anumit fel. Lucrez într-o profesie în care contează foare mult cum arăți și acest lucru costă. Sigur că nu e decent să vorbești despre toate acestea într-o țară în care toți oamenii sunt la limita supraviețuirii. Statutul actorului e incert, dar așa e peste tot. Actorii mai tineri au nevoie să muncească, nu au un confort asigurat. Oamenii sunt foarte prost plătiți în teatru, nu numai actorii, ci și tehnicienii. De multe ori am avut senzația că ni se face un favor că existăm în profesia asta.

"Nu credeam că actoria e o profesie, ci un fel de a trăi frumos. Apoi mi-am dat seama că trebuie să trăiești din asta", declarai într-un interviu. S-a schimbat ceva între timp? Au apărut nuanțe?

"În România, trebuie să mă zbat pentru ziua de miine." Interviu cu Medeea Marinescu (I)

Altădată unul dintre cei mai faimoși copii din România, Medeea Marinescu este astăzi o actriță cu o cotă în ascensiune în Franța.

Cât de dificilă a fost tranziția de la copilărie la adolescență și apoi la maturitate pentru copilul-vedetă Medeea Marinescu?
Medeea Marinescu: A fost un moment în care am resimțit tranziția aceasta, dar șansa mea a fost să mă îndrept mai apoi spre o carieră muzicală și apoi să fac teatru. A existat o perioadă, după 1990, după ce am făcut "Domnișoara Christina", până la "Je vous trouve très beau" (regie Isabelle Mergault, n.r.), în care nu am făcut mare lucru în cinema. Adică tranziția a fost foarte lungă. E adevărat că, în 1990, cinematografia română făcea un film pe an. Eu am rezistat în teatru și televiziune. Nu pot să zic că n-am suferit, dar nu m-am lăsat, fiindcă mi-am găsit calea de a mă modela, de a exista într-un mod plăcut prin teatru. Teatrul a fost portița mea de scăpare. Dar am resimțit această tranziție. Poate că lumea se aștepta ca, fiind tânără, să fac mult mai mult. Dar lucrurile astea nu s-au întâmplat și nici nu știu dacă eu aveam puterea să le influențez. Sigur că industria americană de film e altceva și acolo vorbim de alte handicapuri; dacă tu nu ești foarte puternic construit interior, industria americană te înghite. La noi, lipsa acestei industrii duce la dizolvarea ta ca actor de film, la dispariția ta. Pentru Dakota Fanning s-au scris special roluri; ea rezistă și crește. La noi nu poate fi vorba despre așa ceva. Primul om care a scris pentru mine a fost Isabelle Mergault. Singurul. Acest rol a fost scris pentru actorii cu care voia să lucreze, Daniel Auteuil și cu mine. S-a întâmplat ceva. Revenirea mea s-a petrecut cu "Je vous trouve très beau", care a fost mai mult sau mai puțin o întâmplare.
Ai devenit vedetă cu filmul "Maria, Mirabela" (regie Ion Popescu Gopo, n.r.).
Da, acum 30 de ani.
Care erau avantajele celebrității pe vremea aceea? Sau dezavantajele – era celebritatea o povară?
Celebritatea resimțită de un copil nu e o povară. Pentru că egoul unui copil e mult mai mic decât al unui om matur. Celebritatea pentru mine era un prilej de a mă putea juca cu alți copii. Nu însemna câștiguri financiare mai mari sau posibilitatea de a câștiga pe viitor mai mult  – noțiunile acestea nu existau. Pentru mine aveau valoare lucrurile simple. Celebritate înseamnă că alți copii te recunosc și nu mai trebuie să duci muncă de lămurire cu ei ca să se joace cu tine. Vin ei singuri. Copiii nu au invidii. La mine în clasă toți erau fericiți că se joacă cu Mirabela.
Cum ai ajuns să faci film?
Părinții mei lucrează în cinema. La filmul lui Gopo, am dat probe. Avantajul meu a fost  că sunt un om extrovertit și comunic ușor și, pe de altă parte, știam foarte bine ce înseamnă aparat de filmat, proiectoare, platou, lume multă în jur. Practic, nu am avut trac. Și ca adult, când dai o probă, te crispezi pentru că ești în postura de a demonstra ceva. Eu acum m-am obișnit, dar e un prag care, pe undeva, mă modifică, pentru că nu sunt în situaţia de a fi, ci de a demonstra ceva. Eu și Maria eram foarte diferite. Eu eram mai băiețoasă, tunsă scurt, umblam în jeanși și tricou. Maria avea niște ochi albaștri, imenși, și părul blond, ușor ondulat. Era ca o păpușă. Eu m-am apropiat de ea fiindcă îmi plăcea tare mult părul ei. Era foarte frumoasă și delicată. Eram atrasă de frumusețea ei și îmi plăcea să mă joc cu ea. Era tot ce nu eram eu.
Ai jucat în "Doctor de mame". E un serial sau o telenovelă?
Era un serial, dar a fost prezentat ca telenovelă. E un serial care s-a oprit. Serialul înseamnă altceva decât o telenovelă. În primul rând, sunt mai puține episoade și se difuzează o dată pe săptămână. O telenovelă se difuzează seară de seară. Și atunci sunt mult mai multe povești și mult mai multe personaje, mai disipate în timp și spațiu. În serial, povestea este mult mai concentrată.
E telenovela un termen peiorativ?
La noi a devenit peiorativ. N-am auzit pe nimeni să condamne soap opera. E un gen. Și telenovela e un gen și trebuie respectat ca atare. Sub aspectul realizării, am dubii în privința dialogurilor. Scenariul nu funcționează întru totul. Sunt probleme la nivel artistic, actoricesc, sau sub aspectul imaginii. De multe ori am sesizat probleme de imagine. Nu am nimic cu telenovela ca gen, am probleme cu felul în care sunt executate anumite telenovele.
Am citit că ai refuzat să joci într-o telenovelă pentru că în distribuție erau și neprofesioniști.
Da, am refuzat pentru că mi s-a părut că acel context nu-mi era favorabil. Eu rămân convinsă de ideea că talentul nu e suficient. Dacă vrei ca arta ta să se șlefuiască și să devină o operă de calitate, indiferent că faci telenovelă sau film de autor, ai nevoie de școală. Nu mă refer neapărat la o diplomă, ci la esența a ceea ce ar trebui să-ți ofere școala. Eu m-am trezit în situația de a fi parteneră cu o persoană căreia îi
văzusem parcursul la televizor și, din punctul meu de vedere, era insuficient. Ca actor, nu faci profesia asta de unul singur, depinzi de partenerul de joc, depinzi de calitatea regizorului, de calitatea operatorului. Am considerat atunci că munca mea în raport cu acel partener era în pericol. Când directorul de casting m-a întrebat de ce refuz, i-am zis: "Noi nu râdem la aceleași glume."
Se poate spune că a fost o decizie curajoasă?
Cred că da. Nu aveam niciun alt angajament în momentul acela. Doar în teatru. A fost o decizie curajoasă, dar pe care nu o regret deloc. Ba din contră, văzând la un moment dat acel produs, mi-am dat seama că am făcut bine.
Un rol într-un serial de televiziune sau într-o telenovelă, în România, e mană cerească pentru un actor, ținând cont de cât de puține filme se fac la noi?
Plaja de opțiuni e atât de restrânsă, încât nu avem voie să refuzăm nimic sau, mă rog, în niște limite. Opțiunile te definesc. Televiziunea este mană cerească pentru foarte mulți artiști. Problema e cum te raportezi la această industrie care poate deveni un malaxor pentru cariera ta. Care te poate înghiți. Când imaginea ta devine emblematică pentru un anumit produs de televiziune, e foarte greu să ștergi memoria publicului și să revii cu o imagine nouă.

va urma

Interviu publicat în revista The ONE, noiembrie 2010

"Regizorii români trebuie sa-şi poarte numele." (III) Interviu cu Cristi Puiu

Cum e să fii tatăl a trei fete?
Păi, nu știu, că eu sunt un tată de două fete care s-a trezit acum că e tatăl a trei fete. Trebuie să mai crească Zoe ca să realizez... Însă cu distanța asta de vârstă dintre ele – Smaranda are 16, Ileana 11, Zoe câteva  luni –, probabil că o să fiu mai mult tată de două. Smaranda o să crească, o să se căsătorească, o să rămân cu Zoe și Ileana.

Smaranda e mai independentă?
Da. De fapt, noi le-am crescut pe toate așa, mi se pare că ăsta e lucrul cel mai important. S-ar putea să fie o chestie inconștientă, legată de spaima mea personală de despărțire, de separare, care este o constantă a trăirilor mele interioare, ca să zic așa. Angoasa asta a separării m-a făcut să le educ să fie independente, să stea pe picioarele lor. Cu toate acestea, nu le las în tabere –am o obsesie și cu asta, mi-e frică de accidente. Cred că e timp suficient pentru lucrurile acestea.

"Regizorii români trebuie să-şi poarte numele." (II) Interviu cu Cristi Puiu

Am citit că ai semnat acea petiție de susținere a regizorului Roman Polanski, lansată de filosoful francez Bernard-Henry Lévy.
Era obligatoriu s-o fac. Pentru simplul fapt că istoria s-a petrecut în felul în care ea s-a petrecut. Există acolo niște lămuriri privind modul în care au procedat judecătorul, procurorul – nu intru în detalii, dar nu a fost tocmai cușer felul în care au procedat ei. Dar asta e secundar. Faptul că victima și-a retras plângerea este important. Apoi, omul ăsta a trecut prin acest exil – n-aș vrea să trec prin așa ceva nici măcar în glumă. Mi se pare că 30 de ani de rătăcire înseamnă să plătești cu vârf și îndesat. Şi asta în situația în care victima și-a retras plângerea şi l-a iertat. Nu sunt în măsură să-l judec pe un om care, cu opt ani mai devreme, a trecut prin iadul acela provocat de Charles Manson – a fost o oroare, nu cred că aceste evenimente trec și nu lasă urme. Din toate aceste motive, nu sunt în poziția să-l judec pe Polanski. Dar motivul numărul unu este legat de faptul că victima și-a retras plângerea; dacă ea l-a iertat, eu cum să nu-l iert? Eu cine sunt? Dincolo de faptul că e o obligație a noastră să iertăm, dacă încercăm să fim cât de cât creștini. Vezi, eu am semnat și tu mă întrebi de ce. Au fost și alții întrebați și n-au semnat. E mult mai interesant răspunsul lor.

Prețuiești mai mult succesul de critică sau succesul de public?
Succes e un cuvânt inexact.

"Regizorii români trebuie să-și poarte numele." Interviu cu Cristi Puiu (I)

O conversație cu regizorul Cristi Puiu despre cel mai recent film al său, "Aurora" (în care debutează ca actor în rolul unui asasin), despre finalul momentului românesc de la Cannes și susținerea lui Roman Polanski, despre familie și felul în care un tată bântuit de angoase se descurcă cu trei fiice.

Foto Miruna Vasilescu

Când ai fost prezentat la Cannes, împreună cu echipa de la "Aurora", Thierry Frémaux, delegatul general al ediției de anul acesta a Festivalului, a spus așa: "Cred că la ei acasă (la cineaștii români, n.r.) filmele iau naștere și datorită generozității fiecăruia dintre ei. Cinematograful românilor este unul al prietenilor." Ești de acord?
Cristi Puiu: Este total inexact. Nu există așa ceva și nu are cum să existe. Iar Frémaux știe despre ce vorbește atunci când vorbește despre autori. Autorii n-au prieteni. Dacă sunt cu adevărat autori, înseamnă că au o viziune extrem de personală despre lume. Dacă e posibil un dialog, el se va fractura foarte curând deoarece creația artistică este și o căutare de sine. Or căutarea de sine nu poate să meargă mână-n mână cu un altul. În momentul în care  lucrezi în echipă este nevoie de solidaritate, e adevărat, iar cinema-ul este o artă care impune solidaritatea, chiar dacă ea nu se petrece de facto. De altfel, am ajuns să constat că numele ăsta definește un obiect inexistent: solidaritatea știm ce este, dar nu am văzut-o niciodată. Cinema-ul este o artă de echipă, cum spuneam, și atunci există niște impuneri. Dar eu nu lucrez în echipă cu ceilalți regizori români la care făcea referire, probabil, Thierry Frémaux. De la autor la autor, discuțiile legate de film sunt ca și inexistente. Aia n-a fost o chestie pe care Frémaux o crede cu adevărat... A fost un clin d’oeil...

Valurile vieţii. Interviu cu Francine Cousteau

Francine Cousteau (fostă Triplet) este cea de-a doua soţie şi văduva celebrului explorator Jacques-Yves Cousteau. În momentul în care s-au cunoscut, el avea 66 ani, ea 30, şi amândoi erau căsătoriţi. Jacques-Yves şi Francine au avut doi copii, pe Diane (născută în 1980) şi pe Pierre-Yves (născut în 1982). Din prima căsătorie, cu Simone Cousteau, Comandantul a avut doi copii, pe Jean-Michel şi Philippe. Simone a murit în 1990 de cancer, iar Comandantul s-a căsătorit cu Francine un an mai târziu. Jacques-Yves Cousteau a decedat la vârsta de 87 de ani, în 1997, în urma unui infarct.

Francine Cousteau şi Calypso

Moştenirea Comandantului Cousteau numără nu mai puţin de 150 de filme şi documentare (în 1956, a câştigat Palme d'Or la Festivalul de Film de la Cannes, cu "Lumea tăcută") care l-au făcut popular în special în SUA. Este interesant de remarcat că Jacques-Yves Cousteau a fost primit în Academia Americană de Ştiinţe (onoare care rareori se face unui străin) chiar înainte de a fi primit în Academia Franceză; de asemenea, a fost invitat la Casă Albă de preşedinţii Kennedy şi Reagan (ultimul l-a şi decorat), în schimb cu Charles de Gaulle a avut la un moment dat un schimb tăios de replici deoarece preşedintele francez nu voia să renunţe la experimentele nucleare.