Dilema Veche

Am scris o cronică de film pentru Dilema Veche de săptămîna aceasta. Filmul nu merită văzut neapărat, dar cronica merită citită. :)

Politeţea în parc

În week-end, Parcul Circului e mai aglomerat decît de obicei. Băncile sînt puţine comparativ cu numărul de bunici, părinţi şi bone care ar vrea să stea jos cît timp odraslele se dau pe topogan sau se joacă în nisip. De aceea, se practică metoda împărţirii băncii. Banca este share-uită, cum ar zice internauţii. Sau poştită, cum ar zice... Chiar, cine zice aşa? În fine, n-are importanţă. Oamenii răi, probabil. Deci, doi necunoscuţi pot împărţi o bancă. Se procedează cam aşa: te aşezi într-unul din capetele băncii, lăsînd restul liber, ca o invitaţie pentru cine ar mai vrea să se aşeze. În zilele aglomerate, oricît am încercat să mă destrăbălez singur pe o bancă, nu mi-a mers. Întotdeauna apărea o bătrînică cu o privire severă îndărătul ochelarilor şi cu un nepot de mînă căruia îi spunea "uite, eu stau aici, pe bancă, tu du-te să te joci." Cînd doamna spunea "pe bancă" se referea la banca mea. Doar că doamna nu mi se adresa mie, nu-mi cerea voie să se aşeze, ci îi spunea nepotului că ea va sta pe bancă şi că el mai bine s-ar duce să se joace, să nu vadă ce va face mamaie ca să-şi ocupe locul pe bancă. Cum s-ar zice, îmi reproşa indirect că m-am crăcănat pe toată banca - parcul e plin, băncile puţine, cu ce drept ocup eu singur o bancă întreagă? Normal că mi-am strîns picioarele şi m-am retras într-un colţ, încercînd să-mi citesc ziarul în timp ce mamaie îşi atenţiona nepotul la fiecare 30 de secunde.

Bere la bord

Am avut o vreme lipit pe maşină un sticker care zicea BEBE LA BORD. Azi am văzut o maşină de la Bergenbier pe care scria "Merg încet că face spumă". Mai bine scria BERE LA BORD.

Castanieri

Ana mă întreabă:
- Tati, ştii cum se numesc copacii care fac castane?
- Nu, zic. Tu ştii?
- Da. Castanieri.

Vremuri grele

Unul dintre actorii pe care îi admir foarte tare e Christian Bale. L-am remarcat încă de cînd era puşti şi a jucat în compania lui John Malkovich în Empire of the Sun (1987, regizat de Spielberg). Bale are un portofoliu impresionant, cu cîteva realizări notabile (vorbesc de ce am văzut eu) - Velvet Goldmine, Equilibrium, Shaft şi American Psycho. În ultimul, Bale este exemplar în pielea lui Patrick Bateman, un tînăr psihopat care torturează femei pe muzica celor de la Genesis. American Psycho este filmul care mi-a demonstrat că Chloe Sevigny poate fi actriţă, după cum Black and White a făcut acelaşi lucru în privinţa Claudiei Schiffer (am prins B&W pe HBO într-o noapte, nu l-am văzut de la început, dar cît am văzut m-a convins să dau oricînd banii pe un DVD original. Joacă Robert Downey Jr, Ben Stiller (excelenţi în roluri minore), Mike Tyson, Brooke Shields, Jared Leto şi nenumăraţi rapperi pe care fanii genului îi cunosc mai bine decît mine. Foarte tare scena în care blonda şi delicata Claudia şi-o trage în baie cu un negru mătăhălos).

Verne

Nu ştiu dacă aţi văzut filmul de animaţie Over the Hedge. Am scris despre el în revista ELLE, ediţia din octombrie. E unul dintre cel mai haioase filme de animaţie pe care le-am văzut. Un grup de animale (o veveriţă, doi porci spinoşi cu puii lor, un sconcs, doi oposumi şi o broască ţestoasă) îşi vede supravieţuirea ameninţată după ce, pe teritoriul pădurii care le asigura hrana, se construieşte un cartier de vile. Liderul grupului este Verne, o ţestoasă foarte înţeleaptă, aşa cum probabil sînt toate ţestoasele.
Într-una din serile în care ne îndreptam spre parc, o aud pe Ana, fiica mea, zicînd: "Uite-l pe Verne". Ana era pe bicicletă şi mergea pe stradă fiindcă trotuarele erau ocupate de maşini. Preocupat de siguranţa ei, n-am dat importanţă la ce mi-a zis. Ba chiar cred că am şi mormăit în barbă "Ai numai desene în cap, în loc să te uiţi pe unde mergi." În seara următoare mi l-a arătat din nou pe Verne, însă nu l-am văzut fiindcă tocmai îmi suna mobilul. Abia în cea de-a treia seară m-am prins: Ana îmi arăta o maşină aflată în faţa unui service improvizat: un VW 1300. Celebra Broscuţă. Micul automobil arăta destul de jalnic, n-avea faruri şi era încărcat din greu cu chit. Însă probabil bătrîneţea îi e mai uşoară acum că are un nume şi o prietenă care se bucură să-l vadă în fiecare seară.

Trafic 1

În Bucureşti, toţi şoferii se plîng de lipsa locurilor de parcare. Dar asta e problema oricărui oraş mare. Capitala noastră are, în plus, problema şoferilor. Aţi remarcat probabil, ca şi mine, că deplîngem lipsa locurilor de parcare, dar foarte des punem maşina de-a curmezişul, ocupînd două locuri. Unde e aglomeraţia mai mare, acolo vor fi şi cele mai multe maşini parcate aiurea: mergeţi în week-end la malluri sau la super- şi hiper-marketuri şi vă veţi convinge. Ca şi cum asta n-ar fi suficient, maşinile parcate anapoda sînt, de cele mai multe ori, din clasa mică - Tico, Matiz, Yaris, Polo etc. Nu vreau să spun cu asta că respectivele automobile ar aparţine neapărat unor femei - indolenţa în trafic nu are sex. Dar dacă fiecare şofer şi-ar respecta locul, probabil că am descoperi într-o zi că Bucureştiul are cu 25% mai multe locuri de parcare.

Cocking in Falun

Azi încercam şi eu, ca tot blogger-ul, să mă împrietenesc cu blog-ul. Printre altele, am vrut să văd cine-mi împărtăşeşte gusturile. Am văzut mai întîi cui îi plac filmele Hi Fidelity şi Almost Famous, apoi am vrut să văd cine mai ascultă trupa Marillion. Aşa am cunoscut-o pe Anna Karin din Suedia. Minunată femeie: îi place cocking şi stă în Falun.

Spatiu verde

Zilele trecute lucram la un articol despre ecologie/încălzire globală pentru revista Men's Health. Subiectul mă preocupă chiar dacă nu sînt un ecologist convins, dimpotrivă, fac parte din ciudata tagmă a celor care, deşi conştienţi că mediul suferă, nu fac mai nimic pentru a îmbunătăţi lucrurile. Dar asta e altă poveste, asupra căreia îmi propun să revin cît pot de des. Ce voiam să spun e că întîmplarea face să avem în sufragerie o canapea extensibilă, verde închis, pe care o folosim cînd vin oaspeţi care rămîn peste noapte la noi. Cum în respectivele zile trecute chiar aveam musafiri, seara, înainte de culcare, am întins canapeaua. Auzind click-clack-ul, Ana, fiica mea de 7 ani, şi-a făcut apariţia din camera ei şi, văzînd canapeaua întinsă, a exclamat: "Uau... Spaţiu verde."

Ceea ce înseamnă că, spre deosebire de cei care-şi pun gazon pe balcon sau în living ori îşi caută spaţiul verde prin Pipera, Voluntari, Ciolpani ori prin localităţi montane mai îndepărtate, eu rezolvasem deja această problemă şi nu ştiam. În plus, cei 200X140 cm ai canapelei ne oferă o suprafaţă verde doar cu puţin mai mică decît ceea ce edilii Capitalei consideră că e necesar şi suficient pentru cetăţeanul mediu. Nu mai spun că spaţiul nostru verde nu trebuie udat - chiar NU trebuie udat, i-am atras foarte serios atenţia fiului meu care încă mai poartă Pampers - şi nici tuns; trebuie doar curăţat din cînd în cînd. Şi atunci spaţiul verde (husa canapelei, adică) este ambalat într-o pungă suficient de încăpătoare şi dus la o curăţătorie. Ecologică, desigur - doar v-am zis că o să revin asupra subiectului. Iată că tocmai am făcut-o.