"În România, trebuie să mă zbat pentru ziua de mîine." Interviu cu Medeea Marinescu (II)

Spuneai undeva: "Prefer să mă chinui să-mi plătesc factura la telefon decât să fac compromisuri." Financiar vorbind, ești mulțumită?

În România trebuie să mă zbat pentru ziua de mâine. Nu am acea liniște financiară care să-mi permită un trai liniștit. Mă lupt să-mi ofer un minim confort material. Să pot mânca sănătos, să am căldură în casă, să pot ține legătura pe telefon cu străinătatea. E un cerc vicios: cu cât avansezi în profesie, ajungi să te duci la Paris, să mergi la premiere și, prin urmare, trebuie să te îmbraci într-un anumit fel. Lucrez într-o profesie în care contează foare mult cum arăți și acest lucru costă. Sigur că nu e decent să vorbești despre toate acestea într-o țară în care toți oamenii sunt la limita supraviețuirii. Statutul actorului e incert, dar așa e peste tot. Actorii mai tineri au nevoie să muncească, nu au un confort asigurat. Oamenii sunt foarte prost plătiți în teatru, nu numai actorii, ci și tehnicienii. De multe ori am avut senzația că ni se face un favor că existăm în profesia asta.

"Nu credeam că actoria e o profesie, ci un fel de a trăi frumos. Apoi mi-am dat seama că trebuie să trăiești din asta", declarai într-un interviu. S-a schimbat ceva între timp? Au apărut nuanțe?

"În România, trebuie să mă zbat pentru ziua de miine." Interviu cu Medeea Marinescu (I)

Altădată unul dintre cei mai faimoși copii din România, Medeea Marinescu este astăzi o actriță cu o cotă în ascensiune în Franța.

Cât de dificilă a fost tranziția de la copilărie la adolescență și apoi la maturitate pentru copilul-vedetă Medeea Marinescu?
Medeea Marinescu: A fost un moment în care am resimțit tranziția aceasta, dar șansa mea a fost să mă îndrept mai apoi spre o carieră muzicală și apoi să fac teatru. A existat o perioadă, după 1990, după ce am făcut "Domnișoara Christina", până la "Je vous trouve très beau" (regie Isabelle Mergault, n.r.), în care nu am făcut mare lucru în cinema. Adică tranziția a fost foarte lungă. E adevărat că, în 1990, cinematografia română făcea un film pe an. Eu am rezistat în teatru și televiziune. Nu pot să zic că n-am suferit, dar nu m-am lăsat, fiindcă mi-am găsit calea de a mă modela, de a exista într-un mod plăcut prin teatru. Teatrul a fost portița mea de scăpare. Dar am resimțit această tranziție. Poate că lumea se aștepta ca, fiind tânără, să fac mult mai mult. Dar lucrurile astea nu s-au întâmplat și nici nu știu dacă eu aveam puterea să le influențez. Sigur că industria americană de film e altceva și acolo vorbim de alte handicapuri; dacă tu nu ești foarte puternic construit interior, industria americană te înghite. La noi, lipsa acestei industrii duce la dizolvarea ta ca actor de film, la dispariția ta. Pentru Dakota Fanning s-au scris special roluri; ea rezistă și crește. La noi nu poate fi vorba despre așa ceva. Primul om care a scris pentru mine a fost Isabelle Mergault. Singurul. Acest rol a fost scris pentru actorii cu care voia să lucreze, Daniel Auteuil și cu mine. S-a întâmplat ceva. Revenirea mea s-a petrecut cu "Je vous trouve très beau", care a fost mai mult sau mai puțin o întâmplare.
Ai devenit vedetă cu filmul "Maria, Mirabela" (regie Ion Popescu Gopo, n.r.).
Da, acum 30 de ani.
Care erau avantajele celebrității pe vremea aceea? Sau dezavantajele – era celebritatea o povară?
Celebritatea resimțită de un copil nu e o povară. Pentru că egoul unui copil e mult mai mic decât al unui om matur. Celebritatea pentru mine era un prilej de a mă putea juca cu alți copii. Nu însemna câștiguri financiare mai mari sau posibilitatea de a câștiga pe viitor mai mult  – noțiunile acestea nu existau. Pentru mine aveau valoare lucrurile simple. Celebritate înseamnă că alți copii te recunosc și nu mai trebuie să duci muncă de lămurire cu ei ca să se joace cu tine. Vin ei singuri. Copiii nu au invidii. La mine în clasă toți erau fericiți că se joacă cu Mirabela.
Cum ai ajuns să faci film?
Părinții mei lucrează în cinema. La filmul lui Gopo, am dat probe. Avantajul meu a fost  că sunt un om extrovertit și comunic ușor și, pe de altă parte, știam foarte bine ce înseamnă aparat de filmat, proiectoare, platou, lume multă în jur. Practic, nu am avut trac. Și ca adult, când dai o probă, te crispezi pentru că ești în postura de a demonstra ceva. Eu acum m-am obișnit, dar e un prag care, pe undeva, mă modifică, pentru că nu sunt în situaţia de a fi, ci de a demonstra ceva. Eu și Maria eram foarte diferite. Eu eram mai băiețoasă, tunsă scurt, umblam în jeanși și tricou. Maria avea niște ochi albaștri, imenși, și părul blond, ușor ondulat. Era ca o păpușă. Eu m-am apropiat de ea fiindcă îmi plăcea tare mult părul ei. Era foarte frumoasă și delicată. Eram atrasă de frumusețea ei și îmi plăcea să mă joc cu ea. Era tot ce nu eram eu.
Ai jucat în "Doctor de mame". E un serial sau o telenovelă?
Era un serial, dar a fost prezentat ca telenovelă. E un serial care s-a oprit. Serialul înseamnă altceva decât o telenovelă. În primul rând, sunt mai puține episoade și se difuzează o dată pe săptămână. O telenovelă se difuzează seară de seară. Și atunci sunt mult mai multe povești și mult mai multe personaje, mai disipate în timp și spațiu. În serial, povestea este mult mai concentrată.
E telenovela un termen peiorativ?
La noi a devenit peiorativ. N-am auzit pe nimeni să condamne soap opera. E un gen. Și telenovela e un gen și trebuie respectat ca atare. Sub aspectul realizării, am dubii în privința dialogurilor. Scenariul nu funcționează întru totul. Sunt probleme la nivel artistic, actoricesc, sau sub aspectul imaginii. De multe ori am sesizat probleme de imagine. Nu am nimic cu telenovela ca gen, am probleme cu felul în care sunt executate anumite telenovele.
Am citit că ai refuzat să joci într-o telenovelă pentru că în distribuție erau și neprofesioniști.
Da, am refuzat pentru că mi s-a părut că acel context nu-mi era favorabil. Eu rămân convinsă de ideea că talentul nu e suficient. Dacă vrei ca arta ta să se șlefuiască și să devină o operă de calitate, indiferent că faci telenovelă sau film de autor, ai nevoie de școală. Nu mă refer neapărat la o diplomă, ci la esența a ceea ce ar trebui să-ți ofere școala. Eu m-am trezit în situația de a fi parteneră cu o persoană căreia îi
văzusem parcursul la televizor și, din punctul meu de vedere, era insuficient. Ca actor, nu faci profesia asta de unul singur, depinzi de partenerul de joc, depinzi de calitatea regizorului, de calitatea operatorului. Am considerat atunci că munca mea în raport cu acel partener era în pericol. Când directorul de casting m-a întrebat de ce refuz, i-am zis: "Noi nu râdem la aceleași glume."
Se poate spune că a fost o decizie curajoasă?
Cred că da. Nu aveam niciun alt angajament în momentul acela. Doar în teatru. A fost o decizie curajoasă, dar pe care nu o regret deloc. Ba din contră, văzând la un moment dat acel produs, mi-am dat seama că am făcut bine.
Un rol într-un serial de televiziune sau într-o telenovelă, în România, e mană cerească pentru un actor, ținând cont de cât de puține filme se fac la noi?
Plaja de opțiuni e atât de restrânsă, încât nu avem voie să refuzăm nimic sau, mă rog, în niște limite. Opțiunile te definesc. Televiziunea este mană cerească pentru foarte mulți artiști. Problema e cum te raportezi la această industrie care poate deveni un malaxor pentru cariera ta. Care te poate înghiți. Când imaginea ta devine emblematică pentru un anumit produs de televiziune, e foarte greu să ștergi memoria publicului și să revii cu o imagine nouă.

va urma

Interviu publicat în revista The ONE, noiembrie 2010

"Regizorii români trebuie sa-şi poarte numele." (III) Interviu cu Cristi Puiu

Cum e să fii tatăl a trei fete?
Păi, nu știu, că eu sunt un tată de două fete care s-a trezit acum că e tatăl a trei fete. Trebuie să mai crească Zoe ca să realizez... Însă cu distanța asta de vârstă dintre ele – Smaranda are 16, Ileana 11, Zoe câteva  luni –, probabil că o să fiu mai mult tată de două. Smaranda o să crească, o să se căsătorească, o să rămân cu Zoe și Ileana.

Smaranda e mai independentă?
Da. De fapt, noi le-am crescut pe toate așa, mi se pare că ăsta e lucrul cel mai important. S-ar putea să fie o chestie inconștientă, legată de spaima mea personală de despărțire, de separare, care este o constantă a trăirilor mele interioare, ca să zic așa. Angoasa asta a separării m-a făcut să le educ să fie independente, să stea pe picioarele lor. Cu toate acestea, nu le las în tabere –am o obsesie și cu asta, mi-e frică de accidente. Cred că e timp suficient pentru lucrurile acestea.

"Regizorii români trebuie să-şi poarte numele." (II) Interviu cu Cristi Puiu

Am citit că ai semnat acea petiție de susținere a regizorului Roman Polanski, lansată de filosoful francez Bernard-Henry Lévy.
Era obligatoriu s-o fac. Pentru simplul fapt că istoria s-a petrecut în felul în care ea s-a petrecut. Există acolo niște lămuriri privind modul în care au procedat judecătorul, procurorul – nu intru în detalii, dar nu a fost tocmai cușer felul în care au procedat ei. Dar asta e secundar. Faptul că victima și-a retras plângerea este important. Apoi, omul ăsta a trecut prin acest exil – n-aș vrea să trec prin așa ceva nici măcar în glumă. Mi se pare că 30 de ani de rătăcire înseamnă să plătești cu vârf și îndesat. Şi asta în situația în care victima și-a retras plângerea şi l-a iertat. Nu sunt în măsură să-l judec pe un om care, cu opt ani mai devreme, a trecut prin iadul acela provocat de Charles Manson – a fost o oroare, nu cred că aceste evenimente trec și nu lasă urme. Din toate aceste motive, nu sunt în poziția să-l judec pe Polanski. Dar motivul numărul unu este legat de faptul că victima și-a retras plângerea; dacă ea l-a iertat, eu cum să nu-l iert? Eu cine sunt? Dincolo de faptul că e o obligație a noastră să iertăm, dacă încercăm să fim cât de cât creștini. Vezi, eu am semnat și tu mă întrebi de ce. Au fost și alții întrebați și n-au semnat. E mult mai interesant răspunsul lor.

Prețuiești mai mult succesul de critică sau succesul de public?
Succes e un cuvânt inexact.

"Regizorii români trebuie să-și poarte numele." Interviu cu Cristi Puiu (I)

O conversație cu regizorul Cristi Puiu despre cel mai recent film al său, "Aurora" (în care debutează ca actor în rolul unui asasin), despre finalul momentului românesc de la Cannes și susținerea lui Roman Polanski, despre familie și felul în care un tată bântuit de angoase se descurcă cu trei fiice.

Foto Miruna Vasilescu

Când ai fost prezentat la Cannes, împreună cu echipa de la "Aurora", Thierry Frémaux, delegatul general al ediției de anul acesta a Festivalului, a spus așa: "Cred că la ei acasă (la cineaștii români, n.r.) filmele iau naștere și datorită generozității fiecăruia dintre ei. Cinematograful românilor este unul al prietenilor." Ești de acord?
Cristi Puiu: Este total inexact. Nu există așa ceva și nu are cum să existe. Iar Frémaux știe despre ce vorbește atunci când vorbește despre autori. Autorii n-au prieteni. Dacă sunt cu adevărat autori, înseamnă că au o viziune extrem de personală despre lume. Dacă e posibil un dialog, el se va fractura foarte curând deoarece creația artistică este și o căutare de sine. Or căutarea de sine nu poate să meargă mână-n mână cu un altul. În momentul în care  lucrezi în echipă este nevoie de solidaritate, e adevărat, iar cinema-ul este o artă care impune solidaritatea, chiar dacă ea nu se petrece de facto. De altfel, am ajuns să constat că numele ăsta definește un obiect inexistent: solidaritatea știm ce este, dar nu am văzut-o niciodată. Cinema-ul este o artă de echipă, cum spuneam, și atunci există niște impuneri. Dar eu nu lucrez în echipă cu ceilalți regizori români la care făcea referire, probabil, Thierry Frémaux. De la autor la autor, discuțiile legate de film sunt ca și inexistente. Aia n-a fost o chestie pe care Frémaux o crede cu adevărat... A fost un clin d’oeil...