Spuneai undeva: "Prefer să mă chinui să-mi plătesc factura la telefon decât să fac compromisuri." Financiar vorbind, ești mulțumită?
În România trebuie să mă zbat pentru ziua de mâine. Nu am acea liniște financiară care să-mi permită un trai liniștit. Mă lupt să-mi ofer un minim confort material. Să pot mânca sănătos, să am căldură în casă, să pot ține legătura pe telefon cu străinătatea. E un cerc vicios: cu cât avansezi în profesie, ajungi să te duci la Paris, să mergi la premiere și, prin urmare, trebuie să te îmbraci într-un anumit fel. Lucrez într-o profesie în care contează foare mult cum arăți și acest lucru costă. Sigur că nu e decent să vorbești despre toate acestea într-o țară în care toți oamenii sunt la limita supraviețuirii. Statutul actorului e incert, dar așa e peste tot. Actorii mai tineri au nevoie să muncească, nu au un confort asigurat. Oamenii sunt foarte prost plătiți în teatru, nu numai actorii, ci și tehnicienii. De multe ori am avut senzația că ni se face un favor că existăm în profesia asta.
"Nu credeam că actoria e o profesie, ci un fel de a trăi frumos. Apoi mi-am dat seama că trebuie să trăiești din asta", declarai într-un interviu. S-a schimbat ceva între timp? Au apărut nuanțe?
O mare problemă a noastră e faptul că am uitat să trăim frumos. Străbunicii mei trăiau frumos și câștigau puțin, pentru că străbunica mea nu lucra. Aveau doi copii, dintre care unul trebuia ținut la facultate, la București. Dar trăiau frumos: masa era masă, sărbătorile erau ținute frumos, cu miel, cu mâncăruri tradiționale. Acum, din cauza spaimei de sărăcie, am uitat să trăim frumos. Nu ne mai putem uita liniștiți la televizor, fiindcă televizorul este o sursă de neliniște. Oamenii au uitat să meargă la cinema sau să iasă în weekend la un mic restaurant. Meseria a devenit un stres. Nu știi dacă mai ai jobul sau nu, nu știi dacă merg autobuzele sau nu, dacă nu e ambuteiaj. Totul a devenit un stres. Și mă gândeam că eu am șansa, plăcându-mi foarte mult ceea ce fac, să-mi ofer încă această bucurie. Am bucuria să mă duc dimineața la repetiții, cu relaxare. Fac abstracție de suma cu care o să fiu plătită sau dacă e echitabil ori nu. Îmi place ceea ce fac. Mai pot trăi frumos, măcar pentru că am șansa să-mi fac meseria.
"Încă nu mi-am găsit locul în filmul românesc", ai declarat la un moment dat. Îl mai cauți, locul acesta, sau ai renunțat?
Tudor Caranfil, care mă știe de când eram mică, a scris așa: "Uitată de cineaștii noului val, Medeea se mulțumește cu discreție să-și croiască drum în altă parte."
Ce a schimbat copilul în cariera ta, în viața ta? Te simți mai vulnerabilă?
Nu, din contră. Mă simt mai împlinită. Mă simt mai responsabilă. În Franța m-au întrebat, la o emisiune, ce reprezintă timpul pentru mine. Și mi s-a părut interesant. Timpul poate fi ori un mare prieten, ori un mare dușman. Până acum, timpul mi-a fost prieten. Am făcut tot timpul ceva, m-am clădit pe mine. Doar că, la un moment dat, uitându-te în oglindă, îți dai seama ori că n-ai făcut destul, ori că timpul începe să treacă prea repede. Și atunci acest copil, pentru mine, este un fel de prelungire a prieteniei mele cu timpul. Îmbătrânim și simți în fiecare moment că nu mai ai disponibilitatea de a face atât de multe lucruri. La un moment dat, timpul îți devine inamic, dar prin copilul tău trăiești mult mai mult. E proiecția ta în timp.
Având un copil, îți mai permiți să-ți lași orgoliul să-și facă de cap?
În niciun caz. Dar orgoliul scade pentru că mă uit la copilul meu și mă întreb cum a apărut el? Din două celule? Nu poate să fie numai atât. E un miracol. Și atunci acest miracol este dincolo de mine și de egoul meu, de ceea ce reprezint eu. Din perspectiva asta, n-am voie să mai fiu orgolioasă. O prietenă de-a mea care s-a stins anul acesta mi-a spus o frază pe care n-am s-o uit niciodată. Era psiholog de meserie, cu doctorate în antropologie, o pianistă excepțională, un om de o cultură vastă. Un om care a trăit singur și a murit singur, asumându-și lucrul acesta. Când eram pe val și aveam succes, m-a întrebat: "Când te aduni în matca ta ca să faci un copil? După o viață trăită într-o vastă bibliotecă, după toate cărțile pe care le-am citit, după toate cunoștințele pe care le am și toate doctoratele, îmi dau seama că în fața unei femei analfabete, dar care a dat naștere unui prunc, eu sunt zero." Era cea mai mare dovadă de lipsă de orgoliu pe care mi-a putut-o oferi cineva. Toți avem de luptat cu orgoliul. Sunt orgolioasă și profesia îmi hrănește orgoliul, dar aici mă ajută copilul. El mă ajută să mă echilibrez în raport cu divinitatea. Fiindcă orgoliul e cel mai mare păcat.
-//-
Interviu publicat în revista The ONE, noiembrie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu