Marea doamna Mica. Interviu cu Mica Ertegun

Mica Ertegun la New York City Ballet's Spring Gala;
foto www.newyorksocialdiary.com

Mica Ertegun a plecat din Romania in 1948, cu trenul regal. Isi petrece vacantele de Craciun in compania lui Oscar de la Renta, in casa acestuia din Republica Dominicana; Bill Blas i-a fost prieten apropiat, iar Ahmet Ertegun, fondatorul casei de discuri Atlantic Records, i-a fost sot. Americanii sint mindri sa intre in cladirile decorate de ea, iar inalta societate new-yorkeza o considera un arbitru al elegantei. O prezenta obisnuita in paginile revistelor americane de stil inca din anii '60, Mica Ertegun a avut o viata care ar putea fi oricind subiectul unui film bun. A parasit Romania in 1948, insotind-o pe Regina Elisabeta, alaturi de care a ramas apoi, timp de un an si jumatate, in Elvetia. A plecat apoi in Canada, unde s-a ocupat de o ferma de pui si, in cele din urma, a ajuns in SUA, unde si-a gasit in sfirsit implinirea.

Am citit intr-un Vogue ca ati plecat din Romania cu trenul regal.

Mica Ertegun: Da, am plecat, in ianuarie 1948 parca, cu trenul Reginei Elisabeta. Erau doua trenuri, nu stiu daca stii, unul cu care au plecat surorile regelui si unul cu care a plecat regele.

Dar cum de ati reusit sa plecati cu trenul regal?

Eram maritata cu Stefan Greceanu...

Dansul fiind...

Dansul fiind mult mai in varsta decat mine, dar dintr-o familie romaneasca foarte buna.

La ce varsta v-ati casatorit?

La 16 ani.

De ce asa devreme? A fost un gest de fronda fata de parinti sau o dragoste nebuna?

Parintii mei erau impotriva, e adevarat, si a fost un gest de independenta... Poate era si acea insecuritate - era razboi, traiai de pe o zi pe alta, rusii intrasera in tara in 1945. Nu vazusera un ceas pina sa vina in Romania. Casa noastra avea un sistem care facea ca lumina sa nu ramina aprinsa pe scari, era un mecansim ca un ceas. Rusii apasau butonul si se uitau la mecanismul acela ca la o minune. Sotul meu fusese pilot in armata in timpul razboiului si lucra la Palatul Reginei Elisabeta. Am avut norocul sa ne numaram printre oamenii pe care regina a putut sa-i ia cu ea cind a plecat. Au mai plecat cu noi familiile Scanavi si Negroponte, care sint de origine greaca - ei se ocupau de afacerile reginei Elisabeta.

Cit de bine i-ati cunoscut pe membrii Casei Regale?

Am cunoscut-o pe Regina Elisabeta foarte bine. Mergeam la vinatoare impreuna. Pe urma, in Elvetia, am locuit in acelasi hotel timp de un an si jumatate, impreuna cu doamnele care o insoteau si cu familiile Scanavi si Negroponte. Apoi am plecat la Paris. Nu puteam pleca oriunde, fiindca erau restrictii pentru cei care nu aveau pasaport, macar unul temporar, de emigratie. Noua nu ni se dadea un pasaport romanesc in momentul acela, aveam doar un pasaport de tranzit, cu care puteam merge numai in anumite tari. La un moment dat era vorba sa plece tot anturajul reginei in Paraguay. Pe urma, cind am vazut fotografii cu saracia de acolo, am renuntat. In cele din urma, sotul meu si cu mine am emigrat in Canada.

Cine s-a ocupat de educatia dvs?

Tatal meu era doctor si chiar a fost ministru al Sanatatii la un moment dat, in guvernul Goga, iar mama mea era dintr-o familie de mosieri. Aveau o mosie foarte mare in Baragan, la Ciulnita. Acolo imi petrecem verile, sau mergeam la Sinaia pentru citeva saptamini. Prima data am avut o bona nemtoaica, asa era la timpul ala. Pe urma am avut o guvernanta englezoaica, apoi din nou o nemtoaica. Am mers apoi la Liceul Regina Maria, dupa care am inceput Facultatea de Sociologie, dar n-am terminat-o fiindca am plecat.

Cum ati luat decizia de a pleca din tara?

N-a fost o decizie. Cine putea pleca in momentul acela, pleca. Am avut prieteni care au trecut granita deghizati, altii au trecut Dunarea inot in Iugoslavia. Erau momente de groaza. Rusii ocupasera Bucurestiul. Casa noastra fusese rechizitionata de armata rusa si ni s-au dat citeva odai si o bucatarie. Nu puteai iesi noaptea pe strada, ca rusii iti luau ceasurile si bijuteriile. Cind au intrat rusii in Romania, noi eram la tara, si au venit oamenii si ne-au spus sa plecam prin cimp, cum putem, dar cit mai repede, ca rusii faceau numai nenorociri. Cum intrau intr-un conac omorau pe toata lumea si luau tot ce era de luat. Teribil, groaznic. De aceea spun ca oricine ar fi avut ocazia sa plece, ar fi plecat. Cind ni s-a facut aceasta propunere, aceasta binecuvintare, sa plecam cu trenul regal, am plecat fara un suspin. N-am putut sa ma intorc in tara pina in '62-'63, cu toate ca am plecat oficial, n-am fugit. Dar n-aveam acte. Pe urma a aparut o lege care spunea ca toti cei care plecasera se puteau intoarce, chiar si cei plecati ilegal. Atunci m-am intors si o vreme am venit cel putin o data pe an in tara, ca era mama mea acolo. Pot sa spun ca era mult mai bine atunci decit cind am revenit mai tirziu, pe timpul lui Ceausescu. Dupa ce am plecat la New York veneam in tara cam de doua ori pe an, sa-mi vad rudele - matusa, verisoarele, prietenii.

Si in Canada cum va descurcati? Ce faceati?

Niste prieteni ne-au imprumutat bani si am cumparat o ferma, pe care am transformat-o in ferma de pui. Aveam 20.000 de pui si ouale trebuiau adunate de trei ori pe zi. Ma ajutau niste oameni din sat. Am tinut ferma aceea din 1952 pina in 1961. Iernile erau foarte grele in Canada, astazi clima s-a mai schimbat si nu stiu daca mai e la fel, dar atunci iernile erau lungi, cu frig si cu zapezi. Dar ferma era foarte frumoasa, era pe marginea lacului Ontario si vara faceam schi nautic si ma ocupam de flori... In fine, a fost o perioada foarte agreabila... Stii, cind esti tinar e mult mai usor sa faci toate acestea. Ferma era la jumatatea drumului intre intre Montreal si Toronto. Aveam un grup de prieteni la Toronto si isi petreceau week-end-urile la noi. Si, cum ajungeau sa-si cumpere masina, veneau in fiecare vineri la noi. Era ca in Romania, gateam toti mincaruri romanesti, era o enclava romaneasca acolo. Aveam si prieteni din America, care veneau si stateau o saptamina. Era foarte agreabil. In lac puteai sa inoti, nu era poluat cum e acuma, puteai sa pescuiesti...

Stiu ca in perioada cit ati stat la Paris ati lucrat ca model.

Da, am fost model pentru casa Bruyere. A fost ceva temporar. Mie nu mi-a trecut nici un moment prin cap sa fac din asta o cariera. As fi facut orice atunci, si pe servitoarea. Faceai ce puteai, nu aveai de ales.

Deci se poate spune ca ati avut noroc.

Am avut noroc fiindca nu am asteptat niciodata sa mi se dea ceva de-a gata. Greseala pe care o fac multi romani care vin in America e ca isi inchipuie ca aici e totul de-a gata. Din contra, muncesti de zece ori mai mult decit in Romania. Eu sint putin revoltata de oamenii tineri care pleaca din Romania acum, cind lucrurile merg mult mai bine. Ar trebui sa se intoarca si sa incerce sa faca ceva in Romania, decit sa accepte sa fie a zecea mina in America. Sigur, unii reusesc, dar altii sint soferi, trag mita de coada si tot nu se intorc acasa, unde sint atitea ocazii acum, daca ai un spirit creativ. Eu am ajuns in SUA in 1961. Am divortat. Pe actualul meu sot l-am intilnit la New York. Aici locuiam la ambasadorul turc, care ne era prieten de familie. Cu ajutorul lui speram sa-l pot aduce pe tata in America, fiindca avea cancer la git. Fusese operat in Romania, dar voiam sa-l aduc in America fiindca spitalele de aici si medicamentele sint mai avansate decit cele romanesti. Dar ne-a fost imposibil sa-l scoatem din tara in momentul acela, in 1958.

Pe dl Ertegun cum l-ati cunoscut?

Ti-am spus, stateam la ambasadorul turc la ONU si l-am cunoscut acolo. Tatal lui Ahmet a fost ambasadorul Turciei la Berna, Paris, Londra si Washington, unde a si murit. I-au trimis trupul in Turcia cu crucisatorul Missouri, vasul pe care s-a semnat pacea cu Japonia in 1945. A fost cel mai longeviv ambasador in serviciu.

Ce a insemnat pentru dvs intilnirea cu Ahmet Ertegun?

Schimbarea din viata mea a fost categorica. Pentru mine era ceva complet nou, fiindca nu aveam nici o idee despre muzica americana. In Canada, cit curatam ouale, ascultam radio la un aparat pe care il aduceau fetele din sat venite sa ma ajute. Nu auzisem niciodata de Elvis Presley. Cind am ajuns la New York ma cam plictiseam. Am luat lectii de bridge si un an de zile n-am facut altceva decit sa joc bridge. Apoi mi-am dat seama ca e o idiotenie sa stai toata ziua cu cartile in mina si am decis sa ma inscriu la o scoala de design interior.

De ce design interior?

M-a amuzat intotdeauna chestia asta. Chiar in Canada, unde nu aveam bani deloc, zugraveam singura peretii, aranjam casa ca sa fie intotdeauna simpatic. Nu era luxos, dar era simpatic... Mi-a placut dintotdeauna sa decorez case. In America, intii am facut apartamentul meu, apoi m-am imprietenit cu Chessy Rainer, care fusese editoare la revista Vogue si avea un simt fantastic al culorilor, si ne-am facut propria companie de decoratiuni. Nu lucram ca sa facm bani, voiam sa invatam meseria si am inceput la o scara mica. Pe urma afacerea s-a dezvoltat. Acum avem 10 angajati permanenti si pentru proiectele mari angajam freelanceri.

Cind ati intilnit-o pe Chessy?

Am cunoscut-o intr-un mod bizar. Am mers cu totii, si cu barbatii nostri, sa vedem un meci de box la cinematograf. Pe urma ne-am dus la Chessy sa mincam ceva, ne-am revazut de citeva ori si ne-am imprietenit. Eu eram nou venita la New York si n-aveam prieteni. Ceea ce mi se pare important este ca nu am ramas intr-un cerc romanesc in New York. Asta e marea greseala pe care o fac multi oameni care se duc intr-o tara noua: traiesc intr-o enclava. Eu, din cauza sotului meu care cunostea o gramada de oameni si avea o viata sociala foarte activa, mi-am facut foarte multi prieteni in America si sint perfect adaptata. Imi place sa vin in Romania, Romania mi-e foarte draga si nu neg nici o clipa ca sint romanca, dar sint si americanca.

Sunteti o prezenta obisnuita in revista Vogue. Mai tineti minte cind ati aparut prima data in Vogue?

Era in anii '60, cred ca intr-o fotografie in care eram impreuna cu Bill Blass. Diana Vrieland era redactor-sef pe atunci.

Ati cunoscut-o destul de bine, din cite stiu.

Cum sa nu? Ea a condus apoi Institutul de Costume de la Metropolitan Museum. O femeie excentrica, cu un gust impecabil. Cind o vedeai prima oara te intimida, dar daca o cunosteai iti dadeai seama ca era o femeie extraordinara, foarte originala. Atunci toata moda era foarte originala, era perioada hippie. Toata America s-a schimbat in anii aceia, muzica, felul de a te imbraca... Au aparut drogurile, incepuse razboiul din Vietnam, era un moment foarte tulbure.

Cit de important este sa tii pasul cu moda?

Pentru mine nu e prima preocupare. Incerc sa fiu corect imbracata, ca timpul a trecut. Si, dupa 11 septembrie, America si-a pierdut mult din entuziasmul pentru cheltuieli, pentru extravaganta. Am invatat ca anumite valori, care poate nu sint atit de evidente, sint foarte importante. Si poate ar trebui sa fim mai realisti.

Ce inseamna moda pentru dvs?

Unul dintre designeri a spus ca in moda  se schimba numai trei lucruri: umerii, talia si lungimea. Dupa mine, ce e catastrofal e ca in ultimii ani toata lumea e in negru. Cred ca e momentul sa punem niste culori pe noi. Si purtam prea mult pantaloni. Sintem femei, ar trebui sa mai purtam si fuste.

Este moda o arta? Lagerfeld spunea ca nu e.

Nici eu nu cred ca e. Sint anumite persoane care au facut arta din moda, de exemplu madame Gres, cu rochiile acelea drapate, in stil grecesc. Trebuie sa spun ca astazi sint mai putini aceia care se duc la ceea ce se cheama couturieri, sa-si comande 2-3 rochii pentru iarna, cum se facea inainte. Preturile sint obscen de mari. Si nu mai e viata la fel. Inainte, cind mergeai seara la masa, puneai o rochie lunga. Acum nu-mi mai comand rochii lungi. Am in dulap tot ce imi trebuie, dar nu am unde sa le mai port.

Ce designeri apreciati? Stiu ca ati fost prietena foarte buna cu Bill Blass.

Foarte buna, foarte buna, si imi lipseste grozav (Bill Blass a decedat in 2002, n.r.). L-am cunoscut prin Chessy, cu care era foarte bun prieten. Impreuna cu ea i-am decorat casa de la Praga si apartamentul din New York, care acum se va vinde, dar care era splendid. Stilul lui era foarte american: simplu, sportiv si elegant. Totul de foarte buna calitate. Am inca paltoane si jachete de acum 10-15 ani, pe care inca le mai port. Eu mergeam des cu el la Paris si Londra sa cautam mobila. Are o colectie de piese de mobilier care a fost scoasa de Sotheby's la vinzare. Avea un ochi fantastic. Cind mergeai intr-o pravalie, nu pierdeai timp cu el. E plictisitor sa mergi la cumparaturi cu oameni care se tot uita si nu se decid. Dar ma intrebai de designeri. Imi plac Lagerfeld si Valentino, Oscar de la Renta; Michael Kors e foarte bun, si Carolina Herrera. Si Loulou de la Falaise, care lucra pentru YSL.

Si Oscar de la Renta va e prieten apropiat.

Sintem prieteni de douazeci si ceva de ani. Fiecare Craciun il petrecem impreuna in casa lui din Republica Dominicana. El e de origine dominicana si are o casa splendida. Noi avem odaia noastra acolo. E un tip foarte pozitiv, si-a facut viata singur, e foarte optimist si plin de sarm. A avut multe greutati, dar nu l-am auzit niciodata plingindu-se, e foarte amabil si dragut. Nu detest nimic mai mult decit oamenii care se pling intruna.

Ce va face sa spuneti despre o femeie ca are stil?

Felul in care poarta lucrurile, cum le alege si cum le asorteaza. E foarte usor sa intri intr-o pravalie si sa iei o pereche de pantofi, o rochie si o geanta. Dar cum le asortezi, asta tine de stil.

In Vogue spuneati la un moment dat ca ar trebui s-o lasam mai moale cu jeansii.

Si eu port foarte mult jeansi cind lucrez, dar e un fel foarte simplu de a rezolva multe lucruri. Daca mergi in avion in jeansi e foarte simplu, ca iesi tot atit de sifonat cum ai intrat. E o solutie la indemina. Si adevarul e ca unul dintre marile exporturi americane sint jeansii.

Sinteti o prezenta activa in viata mondena new-yorkeza.

Sa stii ca eram mai activa inainte. Ani si ani de zile am fost implicati in actiuni de binefacere, eram in board-ul New York City Ballet si faceam o data pe an un balet din care se stringea si un milion de dolari, de care beneficia baletul. Acum mi-am redus mult activitatea, mai colaborez cu World Monuments Fund. Si mai sint implicata, alaturi de sotul meu, in citeva initiative educative - de exemplu, am facut in Harlem o scoala pentru copiii care nu au bani. Inainte mergeam cel putin o data pe saptamina la cite o actiune de caritate, pentru ca, daca vrei sa ceri bani, trebuie sa si dai. Daca nu te duci, nici ei nu vin la tine. Inainte lumea iesea mai mult, dar dupa 11 septembrie totul s-a schimbat. Oamenii sint mai putin extravaganti si mult mai precauti. Insa in Romania lucrurile merg mult mai bine acum, nu-i asa? Ieri am citit un articol mare in Herald Tribune despre studiourile cinematografice din Romania, unde vin sa lucreze actori si regizori americani.

Care este cea mai importanta realizare a dvs?

Cel mai important cred ca este faptul ca am putut sa ma adaptez la orice situatie, cu entuziasm si cu foarte putin regret. A fost greu cind am plecat din tara. Dar trebuie sa vezi lucrurile intr-un mod pozitiv. Nu am copii, dar daca as fi avut copii ar fi fost mult mai greu sa fac ce am facut. Asta nu insemna ca nu-mi plac copiii. Cel mai bine e sa fii multumit cu ce ai in momentul de fata, sa nu te lasi coplesit de greutati si sa ai mereu ambitia de a face putin mai bine ceea ce ai de facut.

Interviu publicat in revista Elle, septembrie 2003.

www.elle.ro