Noaptea trista a muzeelor

M-am lecuit de Noaptea Muzeelor la precedenta editie. Atunci am stat la doua cozi imense ca sa vizitam Muzeul Tehnic si Muzeul de Geologie. La Muzeul Tehnic, din cauza aglomeratiei, procedura de acces era standardizata: intrai intr-un sir indian si mergeai cum te ducea sirul. Vedeai (sau nu) din mers ce era de vazut. Nu puteai sa faci stinga sau dreapta si nici nu avea sens sa incerci - ii incurcai pe cei care veneau din sens opus. Nu puteai nici sa zabovesti in fata vreunui exponat, ca te impingeau cei din spate.

Nu stiu ce am vazut, n-am retinut nimic in afara imbulzelii, galagiei, a chipurilor asudate, a parintilor stresati ca nu-si gasesc copiii. Ca sa nu ne dam batuti chiar atit de usor, am zis apoi ca ar fi mai bine sa mergem intr-un loc suficient de interesant, dar poate nu atit de vinat de amatorii de chilipiruri culturale. Muzeul de Geologie mi s-a parut a fi potrivit. Doar ca aici erau prezenti nu doar amatorii de chilipiruri culturale, ci toti amatorii de chilipiruri: in incinta muzeului se desfasura un soi de tirg de bijuterii confectionate din pietre mai mult sau mai putin pretioase. Haosul era de nedescris. Tineri care alergau in sus si-n jos pe scari, parinti strigindu-si copiii, citeva doamne indignate dintr-un motiv pe care nu am reusit sa-l identific, multimi calcindu-se pe picioare, rupindu-si hainele ca sa ajunga linga tarabele cu bijuuri si amenintind integritatea vitrinelor in care erau expuse rocile.

Mi-a ramas in minte imaginea unei distinse doamne muzeograf (cred), rezemata de un perete, martor mut si cu privirea impietrita al repetitiei pentru sfirsitul lumii care se desfasura chiar sub acoperisul institutiei in care lucra. Doamna aceea mi-a amintit de mama, care, la petrecerea mea de majorat, a asistat neputincioasa la o scena care o amuzase in filme, dar despre care nu-si inchipuia vreodata ca s-ar putea petrece pe viu in casa ei (si cu vesela ei...): invitatii au inceput sa se bata cu tortul si sa se improaste cu cafe frape-ul. Probabil ca o privire asemanatoare trebuie sa fi avut si Marie Antoinette cand a vazut gloata intrand in salon si incepand sa-i cotrobaie prin portelanuri.

Probabil ca ideea acestei intitiative, altfel nobile si generoase, e sa atraga lumea in muzee, sa provoace curiozitatea si sa-i faca pe oameni sa revina in muzeu, platind un bilet. Pina aici e perfect. Ce se intimpla in fapt e insa o contrazicere totala, o anulare a ideii de vizita la un muzeu, cel putin in ceea ce-mi inchipui eu ca ar trebui sa insemne asta: timp sa admiri fiecare exponat, eventual sa ai un ghid care sa-ti dea explicatii (si sa fie liniste ca sa-l poti auzi); o vizita la un muzeu ar trebui sa fie un moment de relaxare activa, nu un galop imbecil printre exponate. Sint curios citi dintre cei care au fost o data la Noaptea muzeelor au repetat experienta la editia urmatoare. Si citi s-au intors mai tirziu ca sa viziteze cu adevarat muzeele pe care le-au bifat in minunata Noapte.

Este uimitor ce impact are cuvintul gratis: un bilet la muzeu costa citiva lei, poate ceva mai multi daca muzeul are o expozitie sau un eveniment special. Biletul la muzeu costa putin tocmai pentru ca oricine sa si-l poata permite. Noaptea muzeelor arata ca a renunta la acesti putini bani nu e o idee fericita. Tot ce e gratis, ca si tot ce e excesiv de scump, e dubios. Si, in final, inutil.