Am citit că ai semnat acea petiție de susținere a regizorului Roman Polanski, lansată de filosoful francez Bernard-Henry Lévy.
Era obligatoriu s-o fac. Pentru simplul fapt că istoria s-a petrecut în felul în care ea s-a petrecut. Există acolo niște lămuriri privind modul în care au procedat judecătorul, procurorul – nu intru în detalii, dar nu a fost tocmai cușer felul în care au procedat ei. Dar asta e secundar. Faptul că victima și-a retras plângerea este important. Apoi, omul ăsta a trecut prin acest exil – n-aș vrea să trec prin așa ceva nici măcar în glumă. Mi se pare că 30 de ani de rătăcire înseamnă să plătești cu vârf și îndesat. Şi asta în situația în care victima și-a retras plângerea şi l-a iertat. Nu sunt în măsură să-l judec pe un om care, cu opt ani mai devreme, a trecut prin iadul acela provocat de Charles Manson – a fost o oroare, nu cred că aceste evenimente trec și nu lasă urme. Din toate aceste motive, nu sunt în poziția să-l judec pe Polanski. Dar motivul numărul unu este legat de faptul că victima și-a retras plângerea; dacă ea l-a iertat, eu cum să nu-l iert? Eu cine sunt? Dincolo de faptul că e o obligație a noastră să iertăm, dacă încercăm să fim cât de cât creștini. Vezi, eu am semnat și tu mă întrebi de ce. Au fost și alții întrebați și n-au semnat. E mult mai interesant răspunsul lor.
Era obligatoriu s-o fac. Pentru simplul fapt că istoria s-a petrecut în felul în care ea s-a petrecut. Există acolo niște lămuriri privind modul în care au procedat judecătorul, procurorul – nu intru în detalii, dar nu a fost tocmai cușer felul în care au procedat ei. Dar asta e secundar. Faptul că victima și-a retras plângerea este important. Apoi, omul ăsta a trecut prin acest exil – n-aș vrea să trec prin așa ceva nici măcar în glumă. Mi se pare că 30 de ani de rătăcire înseamnă să plătești cu vârf și îndesat. Şi asta în situația în care victima și-a retras plângerea şi l-a iertat. Nu sunt în măsură să-l judec pe un om care, cu opt ani mai devreme, a trecut prin iadul acela provocat de Charles Manson – a fost o oroare, nu cred că aceste evenimente trec și nu lasă urme. Din toate aceste motive, nu sunt în poziția să-l judec pe Polanski. Dar motivul numărul unu este legat de faptul că victima și-a retras plângerea; dacă ea l-a iertat, eu cum să nu-l iert? Eu cine sunt? Dincolo de faptul că e o obligație a noastră să iertăm, dacă încercăm să fim cât de cât creștini. Vezi, eu am semnat și tu mă întrebi de ce. Au fost și alții întrebați și n-au semnat. E mult mai interesant răspunsul lor.
Prețuiești mai mult succesul de critică sau succesul de public?
Succes e un cuvânt inexact.
Ceea ce mă interesează pe mine este ca filmul meu să ajungă la oamenii care îl așteaptă. Unii se află în rândul publicului, iar unii se află printre critici. Criticii și scriu, spectatorii nu scriu și este foarte dificil să-ți imaginezi ce gândesc, ce spun. Eu cred că există destinatar pentru fiecare produs cultural. Cât de numeroși, cât de importanți, câtă greutate au ei – asta e o altă discuție. Fiecare suntem unici în felul nostru, dar subscriu la opinia potrivit căreia avem mai multe lucruri în comun decât lucruri care ne separă, ne diferențiază. Prin urmare, nu oameni care gândesc ca mine, dar care sunt preocupați de aceleași lucruri ca și mine, sunt pe toată planeta. Oamenii aceștia vor vedea filmul și vor înțelege. Oamenii care nu sunt preocupați de aceleași lucruri ca mine vor spune că filmul este o prostie. Diferențele pot fi la fel de mari ca între un român care vine să vadă filmul lui Apichatpoong fără subtitrare (Apichatpoong Weerasethakul, regizor thailandez, deținătorul Palme d’Or 2010, n.r.) și un thailandez care merge să vadă același film. Ca să înțelegi filmul pe care eu tocmai l-am făcut – și nu e vorba aici de o inteligență defectuoasă, sau mediocră, de incapacitatea intelectului spectatorului de a pătrunde tainele și misterele unui film –, e nevoie pur și simplu de disponbilitate. Disponibilitatea către dialogul în care tu, spectator, intri cu filmul de pe ecran; disponibilitatea ta de a vedea ceva ce îți este străin.
Succes e un cuvânt inexact.
Ceea ce mă interesează pe mine este ca filmul meu să ajungă la oamenii care îl așteaptă. Unii se află în rândul publicului, iar unii se află printre critici. Criticii și scriu, spectatorii nu scriu și este foarte dificil să-ți imaginezi ce gândesc, ce spun. Eu cred că există destinatar pentru fiecare produs cultural. Cât de numeroși, cât de importanți, câtă greutate au ei – asta e o altă discuție. Fiecare suntem unici în felul nostru, dar subscriu la opinia potrivit căreia avem mai multe lucruri în comun decât lucruri care ne separă, ne diferențiază. Prin urmare, nu oameni care gândesc ca mine, dar care sunt preocupați de aceleași lucruri ca și mine, sunt pe toată planeta. Oamenii aceștia vor vedea filmul și vor înțelege. Oamenii care nu sunt preocupați de aceleași lucruri ca mine vor spune că filmul este o prostie. Diferențele pot fi la fel de mari ca între un român care vine să vadă filmul lui Apichatpoong fără subtitrare (Apichatpoong Weerasethakul, regizor thailandez, deținătorul Palme d’Or 2010, n.r.) și un thailandez care merge să vadă același film. Ca să înțelegi filmul pe care eu tocmai l-am făcut – și nu e vorba aici de o inteligență defectuoasă, sau mediocră, de incapacitatea intelectului spectatorului de a pătrunde tainele și misterele unui film –, e nevoie pur și simplu de disponbilitate. Disponibilitatea către dialogul în care tu, spectator, intri cu filmul de pe ecran; disponibilitatea ta de a vedea ceva ce îți este străin.
Într-un interviu din Adevărul îți exprimai preocuparea față de direcția diferită în care merge cinema-ul românesc față de cel unguresc, rusesc, ceh sau polonez. Românii sunt mai apreciați la Cannes decât ceilalți est-europeni?
Momentul românesc de la Cannes se va încheia, și asta e foarte bine. E important ca regizorii noștri să-și poarte numele. Trebuie ca ei să devină individualități. Să aibă viziuni distincte, personale, despre lume și despre cinema. Acest așa-zis nou val a apărut și funcționează pe de o parte în inerția filmelor "Marfa și banii" și "Moartea domnului Lăzărescu", și pe de altă parte în inerția școlii românești – și mă gândesc în special la filmele lui Porumboiu și Nae Caranfil. Cumva aceste două motoare au făcut posibil ceea ce criticii numesc noul val românesc. Asta s-a întâmplat și cu cehii, polonezii, ungurii, dar încetul cu încetul, vocile s-au separat și au apărut autorii. Și ar fi bine să se întâmple lucrul acesta și la noi pentru ca e neplăcut să citești articole în presă despre noul val românesc, despre filmul românesc... Băi, nene, autorii acestor filme au niște nume, care nu se amestecă. Se fac confuzii de genul "Filmul 4, 3, 2... al lui Cristian Mungiu (autorul filmului “Moartea domnului Lăzărescu”)..." Se cam amestecă lucrurile. Asta, într-o primă fază, este și amuzant și iritant... Dar dacă mă gândesc mai mult, cred că este disimulat în spate un soi de toleranță pentru o cultură mică precum a noastră, de la care nu se așteptau decât la sportivi. Și uite că românii fac și filme, ia te uită, maimuțele vorbește. Și dintr-o dată suntem ca echipa de greco-romane – nu contează cum îi cheamă pe fiecare, e echipa... valul românesc... Diferența pe care o sesizez între noi și vecinii noștri este dată de o formă foarte specifică de curaj. Meseria asta, ca orice meserie artistică, presupune curaj, n-o poți face bine dacă nu ai curajul să spui cât se poate de exact ce ești tu și în ce fel vezi tu lumea și cinema-ul. Cred că aceasta e diferența dintre noi și ei. Noi suntem într-o fază în care învățăm să avem curaj, în timp ce ei au pur și simplu curaj, n-au avut nevoie să-l învețe... Dar probabil că exagerez acuma. Știi cum e, ești mai exigent cu copiii tăi decât cu copiii altora.
Momentul românesc de la Cannes se va încheia, și asta e foarte bine. E important ca regizorii noștri să-și poarte numele. Trebuie ca ei să devină individualități. Să aibă viziuni distincte, personale, despre lume și despre cinema. Acest așa-zis nou val a apărut și funcționează pe de o parte în inerția filmelor "Marfa și banii" și "Moartea domnului Lăzărescu", și pe de altă parte în inerția școlii românești – și mă gândesc în special la filmele lui Porumboiu și Nae Caranfil. Cumva aceste două motoare au făcut posibil ceea ce criticii numesc noul val românesc. Asta s-a întâmplat și cu cehii, polonezii, ungurii, dar încetul cu încetul, vocile s-au separat și au apărut autorii. Și ar fi bine să se întâmple lucrul acesta și la noi pentru ca e neplăcut să citești articole în presă despre noul val românesc, despre filmul românesc... Băi, nene, autorii acestor filme au niște nume, care nu se amestecă. Se fac confuzii de genul "Filmul 4, 3, 2... al lui Cristian Mungiu (autorul filmului “Moartea domnului Lăzărescu”)..." Se cam amestecă lucrurile. Asta, într-o primă fază, este și amuzant și iritant... Dar dacă mă gândesc mai mult, cred că este disimulat în spate un soi de toleranță pentru o cultură mică precum a noastră, de la care nu se așteptau decât la sportivi. Și uite că românii fac și filme, ia te uită, maimuțele vorbește. Și dintr-o dată suntem ca echipa de greco-romane – nu contează cum îi cheamă pe fiecare, e echipa... valul românesc... Diferența pe care o sesizez între noi și vecinii noștri este dată de o formă foarte specifică de curaj. Meseria asta, ca orice meserie artistică, presupune curaj, n-o poți face bine dacă nu ai curajul să spui cât se poate de exact ce ești tu și în ce fel vezi tu lumea și cinema-ul. Cred că aceasta e diferența dintre noi și ei. Noi suntem într-o fază în care învățăm să avem curaj, în timp ce ei au pur și simplu curaj, n-au avut nevoie să-l învețe... Dar probabil că exagerez acuma. Știi cum e, ești mai exigent cu copiii tăi decât cu copiii altora.
(va urma)
Interviu publicat in revista The ONE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu