Rasturnarea de situatie in cazul Dominique Strauss-Kahn mi se pare amuzanta si ipocrita (anchetatorii au descoperit ca femeia care il acuza are probleme de credibilitate). Sa fim seriosi, toata tarasenia a mirosit, de la bun inceput, a facatura. Cum de il poate infunda o camerista pe seful FMI? Chiar daca fapta reprobabila exista, cum de nu a reusit Dominique sa cada la o intelegere cu femeia, cum de n-a acceptat aceasta sa fie platita ca sa taca? A fost doamna atit de ofensata incit a vrut dreptate cu orice pret, ori a fost platita de altcineva (evident, mai mult decit ar fi platit DSK in schimbul tacerii) ca sa-i faca pocinogul lui DSK? Ultima ipoteza ridica intrebarea legitima: de ce i-ar purta cineva simbetele lui DSK? Cine ii sint dusmanii?
Un film pe care l-am vazut recent, Inside Job, furnizeaza o ipoteza interesanta: FMI, prin vocea economistului sau sef si, mai voalat, prin vocea lui DSK insusi, a avertizat asupra haosului de pe piata financiara americana; a avertizat ca e posibil sa vina o criza; a sustinut nevoia de reglementare a practicilor financiare riscante, ca si a bonusurilor uriase primite de angajatii bancilor drept rasplata pentru ca minteau cu privire la calitatea unor actiuni sau se implicau in operatiuni riscante.
Ce i s-a intimplat lui DSK este o copie relativ fidela a scenariului care l-a dat jos din scaunul de guvernator al statului New York pe Eliot Spitzer, sustinator convins al reglementarii riscului in domeniul investitiilor financiare inca de cind era procuror general. Printre altele, Spitzer a condus investigatii care au vizat fraudele de la colosul AIG si un pachet compensatoriu obscen obtinut de Richard Grasso pe cind era presedintele bursei de valori din New York. In martie 2008, New York Times a scris ca Spitzer era clientul fidel al unei retele de prostitutie de lux si, in consecinta, Spitzer a demisionat.
Insa cei care l-au dat jos pe DSK de la conducerea FMI se pare ca nu au reusit sa-si duca planul pina la capat, adica sa puna in fruntea Fondului un om de-al lor, care sa fie in continuare de partea liberalizarii in industria financiara. Christine Lagarde a fost impotriva acestei practici inca de cind era ministru de finante in Franta; mai mult, de la inceputul crizei, a fost in avanposturile luptei pentru limitarea si reglementarea stricta a riscului in industria financiara, planul de masuri initiat de ea fiind in final adoptat de Parlamentul European, nu insa si de SUA, cu toate ca in 2008 presedintele Barack Obama a obtinut numeroase voturi cind a aratat cu degetul spre Wall Street si a spus ca de acolo vine criza.
Ramine de vazut daca d-na Lagarde va putea convinge intr-un final si SUA sa adopte proiectul ei. Daca ari fa ne luam dupa ce spune dl Ferguson, pare putin probabil, fiindca administratia Obama a esuat in a impune masurile care sa plaseze activitatea institutiilor financiare sub vreun control (de oricare fel ar fi el). Mai mult, cei care poarta vina colapsului financiar din 2008 pentru ca s-au opus reglementarilor de orice fel sint astazi in functii importante in administratia Obama: ministru de finante este Timothy Geithner, fost presedinte al Federal Reserve in timpul crizei; presedinte al Federal Reserve Bank este William Dudley, economist-sef la Goldman Sachs, una dintre bancile care au provocat criza; consilierul-sef pe probleme economice al presedintelui Obama este Larry Summers, de asemenea un adept infocat al liberalizarii activitatii financiare. Si nu in ultimul rind, Ben Bernanke a primit de la Obama confirmarea pentru un nou mandat in functia de presedinte al Federal Reserve, Bernanke fiind unul dintre artizanii salvarii bancilor americane amenintate de faliment in 2008: implicarea lui in salvarea AIG, ca si in cumpararea Merryll Lynch de catre Bank of America (operatiune ilegala) a provocat o apriga controversa in SUA.
Asadar, unii dintre cei care au provocat criza au fost promovati, altii si-au umplut buzunarele. Nici pe unii, nici pe ceilalti nu-i deranjeaza nimeni. Cine vorbeste de revenirea crizei are dreptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu