Tatăl meu

Acum câteva săptămâni mi-am vizitat părinții. Mi-au reproșat, discret, că nu îi sun mai des, că nu le scriu… E drept, cu mama vorbesc cam o dată pe săptămână la telefon. Dar cu tata, al cărui auz a fost răpus în copilărie de o meningită, nu pot vorbi la telefon. Nu comunicăm nici prin semne. Văzusem cândva doi hipoacuzici prinși într-o “discuție” aprinsă:  gesticulau ca două păpuși dezarticulate. M-a încercat un sentiment de infinită  compasiune. Dacă graiul articulat e cel mai distinctiv semn al umanității, absența lui nu poate fi decât dezumanizantă.

Copil fiind, nu-mi amintesc să fi pus prea multe întrebări legate de starea tatei. La urma-urmei, era tata, chiar dacă nu mă putea auzi, chiar dacă eu îl înțelegeam uneori cu greu – meningita îi alterase și capacitatea de a vorbi. Explicațiile le primeam fragmentat și întâmplător. Bunica îmi spusese că tata răcise după ce, într-o iarnă, se jucase în zăpadă cu alți copii. A urmat o boală cruntă, care a lăsat în urmă sechele grave. O bună bucată de veme, tata nu auzit și nu a vorbit deloc. Bunica se temea că, dacă îl va înscrie la o școală specială, tata nu va mai vorbi probabil niciodată. Cu eforturi supraomenești, a obținut o dispensă și a reușit să-l înscrie la o școală normală. Provocat de ceilalți copii, tata a reînceput să vorbească. Apoi a învățat să  citească de pe buze și încetul cu încetul a reușit să ducă o viață normală. 

Modul în care am acceptat și înțeles eu situația tatei îl pot descifra privind relația pe care o are tata cu Ana, fiica mea. Copiii acceptă mai ușor evidența, o situație dată, oricât de dificilă sau neobișnuită ar fi ea. Nu pun întrebări, cel mai adesea până nu sunt, la rândul lor, întrebați de alți copii, a căror curiozitate este, probabil, mânată de propriii lor părinți. Ana nu a pus prea multe întrebări despre bunu. Nu a întrebat de ce bunu nu aude sau de ce  vocea lui este mai mult o șoaptă răgușită. Bunu e bunu și-atât. L-a inclus în jocurile ei încă de când avea 2-3 ani. Bunu e cel care o însoțește la joacă în curte sau în temerarele expediții din podul uriaș al casei. Astă iarnă, tata a însoțit-o la săniuș, după ce cu o zi înainte mersesem eu cu ea pe un traseu destul de dificil. Sub zăpadă era gheață iar încălțările mele nu erau nici pe departe ceea ce ar fi trebuit să am în picioare pentru mersul la sanie. Am căzut de nenumărate ori și chiar dacă am revenit acasă epuizați, copila s-a distrat pe cinste. A doua zi a fost rândul tatei să parcurgă același traseu. Neștiind ce-l așteaptă, n-a  plecat nici el mai echipat decât mine. La cei 70 de ani ai lui, s-a întors cu haina ruptă, cu vânătăi în genunchi, dar nu era foarte supărat:  a mormăit ceva nemulțumit de traseul pe care l-a tîrît nepoata, și-atât.

Unii spun că e posibil ca Ana să pună întrebări mai târziu. Eu unul mă îndoiesc: fiind vorba de o situație cu care deja conviețuiește de atâta vreme, cred că deja a acceptat-o și s-a obișnuit cu ea.

Probabil același lucru mi s-a întâmplat și mie.  A fost o situație cu care m-am obișnuit repede. Nu l-am considerat niciodată pe tata o persoană anormală. Nu m-am întrebat foarte des nici dacă suferința lui era tratabilă sau nu. Am acceptat explicațiile rudelor, cum că nu se mai poate face nimic. În anii din urmă, de când au ajuns și la noi progresele medicinii, opțiunea unei operații a revenit, trecător, în actualitate. Tata a spus nu, probabil de mult împăcat cu situația sa.

Nu știu cât de ușor sau de anevoios i-a fost drumul spre această împăcare. De altfel, sunt multe lucruri pe care nu le știu despre el și probabil nu le voi afla niciodată. Nu e vorba de exces de discreție ori de lipsă de curiozitate; și nu e vorba nici de jenă, dar nici nu pot spune că comunicăm din priviri, ne simțim, intuim fiecare ce vrea celălalt. Am făcut zeci de interviuri de-a lungul carierei mele de jurnalist, am pus sute de întrebări – unele indiscrete, altele obraznice. Tatei i-am pus foarte puține întrebări, atât despre starea lui cât și despre celelalte nenumărate chestiuni pe care le discută un fiu cu tatăl lui. A fost mereu o prezență discretă și demnă în viața mea.

Tata e pasionat de tehnică, de mecanică, de lucrurile practice. E o adevărată comoară la casa omului. Repară orice, de la mașini la instalații electrice, centrale termice și, mai nou, jucării. E foarte solicitat de toți membrii familiei și, în consecință, foarte ocupat. După ce a muncit din greu toată viața și s-a trezit cu noaptea în cap, programul lui matinal e neschimbat: se trezește dimineața la cinci și merge cu cafeaua și țigara în atelierul lui, o încăpere neîncălzită, plină de scule și de diferite mașinării pe care le-a construit singur, reciclând motoare de mașină de spălat sau de aspirator.

Pasiunea lui sînt motoarele. Uneori mi se pare că pur și simplu nu suportă ca un motor care  a funcționat odată să moară. Dacă nu mai poate deservi scopul pentru care a fost menit, motorașul trebuie să pună în acțiune a altă mașinărie. De aici aerul vintage al atelierului tatei. Cu excepția aparatelor de măsură, toate celelalte sînt concepute și construite de tata: bormașina fixă, polizorul, strungul în miniatură (dar perfect funcțional), aparatul de sudură, transformatoarele și nenumărate alte chestii pe care, total atehnic fiind, nu știu la ce folosesc și nici cum se numesc. Tata construiește totul cu mâna lui, de la carcasă, butoane, contacte, sau reciclează diverse componente din aparate mai vechi. Din nou, trebuie să deplâng obișnuința: m-am obișnuit să-l văd pe tata făcând lucruri extraordinare – extraordinare nu doar pentru un om în condiția lui, ci pentru un om în deplinătatea puterilor – și tind să consider acest lucru ceva normal. Și nu e așa, ceea ce reușește să facă este absolut ieșit din comun – e vorba de cunoștințe solide de mecanică, electricitate și fizică; de îndemânare, imaginație și multă migală.

Nu cred că aveam mai mult de cinci ani când tata mi-a construit o macara electrică. O cabină pătrată cu gamuri de plexiglas, patru roți  dedesubt (reciclate de la cine știe ce jucării pe care le stricasem), de care era atașat, precum trompa unui elefant, un braț metalic lung. Brațul ăsta era lucrat exact ca acela al unei macarale adevărate și vopsit regulamentar în galben si negru. Jucăria avea un motoraș acționat de la un fel de joystick amplasat undeva pe o laterală a cabinei și putea ridica diverse greutăți. Nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat cu macaraua, știu doar că într-o duminică după-amiază am încercat să vedem cât poate ridica și probabil i-am ars motorul.

Când ai mei și-au luat mașină, tata tot încerca să mă învețe cum funcționează motorul. Nu mai știu ce vârstă aveam, dar motoarele nu mă prea interesau. Probabil l-am dezamăgit. Îmi plăceau mașinile – împreună cu vreo câțiva prieteni dădeam mereu târcoale pe lângă automobilele străine din parcarea hotelurilor, dar ne interesa mai mult decât orice kilometrajul. Ceea ce am învățat mai tarziu despre motorul de Dacie am învățat de nevoie – când am rămas cu mașina în drum. Și permisul de conducere mi l-am luat destul de târziu. Și mai târziu am învățat să mai fac și mici reparații pe la mașină, dar numai mărunțișuri – să suflu în jiglor, să schimb platinile și capacul de la delco, să reglez turația motorului. Mi se părea inutil să-mi bat capul cu așa ceva cât timp tata era acolo și putea repara orice, indiferent de cât de grav era.

Fiindcă preocupările mele au mai mult un fundament estetic, iar ale tatei unul eminamente practic, nu avem foarte multe în comun. Nu aș putea spune cât de interesat e tata de ceea ce fac – nu s-a manifestat niciodată, nici aprobator, nici dezaprobator. Nu știu dacă citește ce scriu – nici el nu mi-a spus, nici eu nu l-am întrebat. Ce știu cu siguranță e că împărtășim pasiunea pentru lectură și filme. Prin clasa a opta citeam numai cărți polițiste din colecția Enigma. Am devorat toți autorii francezi, englezi și americani. Nu mă interesa politica vremii, dar aveam o reținere față de scriitorii cehi sau ruși de proză polițistă. Cînd a văzut că noua mea pasiune se prelungește prea mult, tata a început să strâmbe nemulțumit din nas. Cred că pe undeva regreta că îmi recomandase “Compartimentul ucigașilor”, “Bruta”, “Ascensor spre eșafod”, “Totul se plătește”, “Ce le pasă damelor”, fiindcă aceste cărți m-au făcut să devorez literatură polițistă vreme de aproape doi ani, pînă cînd această pasiune a fost înlocuită probabil de cea pentru fete.

Deși nu petrecem foarte mult timp împreună, relația cu tatăl meu este specială tocmai fiindcă există nenumărate lucruri pe care nu le știm unul despre altul. Uneori am impresia că fiecare i-a oferit celuilalt, cândva demult, un cec în alb: orice ai face, orice ai spune, e bine. E o acceptare fără dubii, o iubire necondiționată, e, cred, ceva obișnuit într-o relație tată-fiu. De fapt, asta sîntem: doi oameni normali care au o relație obișnuită tată-fiu. 

Text publicat in revista Men's Health martie 2008, www.menshealth.ro