Unul dintre momentele de graţie din modesta mea carieră de jurnalist a fost întîlnirea cu Dennis Hopper. Se întîmpla prin 2003, cred, iar Dennis venise în România ca să filmeze la Out of Season, în Studiourile MediaPro. Ne-am întîlnit în holul hotelului Marriott, pentru o discuţie amicală la care a participat şi Philippe Martinez, preşedintele Bauer Martinez Studios, casă de producţie şi distribuţie de film care are în portofoliu proiecte precum Harsh Times (cu Christian Bale şi Eva Longoria), sau comedia Van Wilder (cu Ryan Reynolds). Preţ de aproximativ 10 minute am discutat cu cei doi despre România şi am fost surprins şi impresionat să descopăr cît de bine erau puşi la punct cu chestiuni de detaliu în privinţa politicii şi economiei noastre, ca şi cum timp de cîteva zile s-ar fi uitat la ştiri sau ar fi citit cap-coadă ziarele locale (lucru imposibil, fiindcă nici unul, nici celălalt nu vorbeau româneşte). Un alt aspect măgulitor a fost faptul că, deşi aveam în faţă o legendă a Hollywood-ului şi pe unul dintre cei mai influenţi oameni din industria filmului, am avut sentimentul că stau de vorbă la un trabuc (amîndoi pufăiau ca nişte locomotive), cu doi vechi amici. Oamenii Mari sînt relaxaţi şi siguri pe ei. Şi foarte curioşi.
M-a surprins să văd cîte ştii despre România. De unde această curiozitate?
Dennis Hopper: Ştiam cîteva lucruri despre România, am prieteni în SUA care sînt născuţi în România. Dar cele mai multe informaţii le obţin de la personalul hotelului sau din ghidurile turistice. E simplu. E drept că, atunci cînd mi s-a spus prima dată că voi merge în România să filmez, am avut îndoieli. Mă gîndeam la boli şi la tot soiul de alte chestii care îţi pot crea neplăceri. Dar nu a fost deloc aşa, am avut aici o extraordinară perioadă creativă. Pentru mine contează foarte mult munca mea şi cred că în Out of Season am făcut unul dintre cele mai bune roluri. Şi voi aveţi filme bune. Ţin minte că eram în juriu la Cannes cînd Dan Piţa a primit, pentru Hotel de lux, Leul de aur sau de argint, unul dintre lei în orice caz. Un film foarte tare, puternic.
Faci parte din aceeaşi generaţie de actori cu Natalie Wood, James Dean şi Anthony Perkins. Ce amintiri ai despre ei, despre acea perioadă?
Dacă nu dau vreun interviu, nu mă gîndesc prea mult la vremurile trecute. Am părăsit Los Angeles-ul la cîţiva ani după ce James Dean a murit... Cu Natalie Wood am fost foarte buni prieteni, şi iubiţi şi confidenţi... James Dean a murit cu două săptămîni înaintea terminării filmărilor la Giant, cel de-al doilea film al său. A fost o tragedie teribilă pentru toată lumea. Era extraordinar de talentat... Şi atît de tînăr, avea 25 de ani... A fost o pierdere cumplită. Şi Natalie Wood a murit într-un accident destul de bizar. S-a înecat într-un mod ciudat... Natalie, James Dean şi Nick Adams erau prietenii mei şi uneori, cînd conduc prin Los Angeles - care e un oraş dispersat pe mulţi kilometri şi uneori faci 45 de minute cu maşina dintr-un capăt în celălalt -, mă gîndesc că aşa mergeam cu Natalie cu maşina. Şi mi se pare că într-un fel mă întorc în timp... Dar probabil sînt singurele momente în care îmi amintesc de anii aceia. Eram convinşi că generaţia dinaintea noastră, Humphrey Bogart, Eroll Flynn şi toţi ceilalţi avuseseră o viaţă mult mai palpitantă decît a noastră, aşa că făceam tot soiul de nebunii ca să îi concurăm.
Criticii au spus că ai încercat să-l imiţi pe James Dean.
James Dean a apărut într-o vreme în care toţi producătorii de filme erau foarte bătrîni şi căutau să-şi perpetueze dinastia. Iar Dean nu asculta indicaţiile regizorilor, nu-şi citea replicile, improviza. Ceea ce am încercat eu să fac a fost să păstrez felul în care lucra, nu să-l imit pe el.
Încercai să fii mai creativ, adică?
Nu neapărat. Pur şi simplu voiam să fac lucrurile cum ar fi trebuit să fie făcute, dar nimeni nu le făcea aşa. Cu excepţia, poate, a lui Marlon Brando şi a altor cîţiva care trecuseră pe la şcoala lui Stanislavsky. Era ceva nou, o metodă care cerea să nu ai idei preconcepute despre felul în care urma să interpretezi un personaj. Regizorii, la vremea aceea, îţi spuneau cum să-ţi citeşti replicile sau cum să iei o ceaşcă, să mergi cu ea prin platou şi să te aşezi pe un scaun, timp în care rosteşti şi o replică. E ceva foarte restrictiv, creativitatea actorului nu are nici o libertate. Să nu ai idei preconcepute însemna să faci acel lucru ca şi cum l-ai face pentru prima dată. După ce l-am văzut pe Dean lucrînd, am vrut să lucrez şi eu ca el. Dar eu nu eram un star, am dat de necazuri şi m-au dat afară de pe platourile de filmare.
Mi s-a părut surprinzătoare o declaraţie de-a ta. Spuneai că nu ai avut parte de roluri mari şi că ţi-ai fi dorit să joci în Splendoare în iarbă.
Da, am vrut asta, acela a fost un punct de cotitură în viaţa mea... Am vrut să joc în Splendoare în iarbă pentru că acţiunea filmului se desfăşoară în Kansas şi eu sînt din Kansas. Şi îmi doream foarte mult să lucrez cu Elia Kazan, pentru că era un regizor care lucra excelent cu actorii.
Şi totuşi n-ai lucrat niciodată cu el.
Nu, n-am avut ocazia. Credeam că acela era momentul meu. Aveam 19 ani atunci. Dar n-am primit eu rolul, l-a primit Warren Beatty. Am fost foarte dezamăgit.
Dar e o mare deosebire între acel rol şi rolurile de bad guy în care ai fost distribuit mai tîrziu. Cît de mare e deosebirea între rolurile pe care le-ai jucat şi cele pe care ţi le-ai fi dorit să le joci de fapt?
E destul de mare. Ştii, în viaţa mea au existat mereu suişuri şi coborîşuri. Şi încă mai există. Cu siguranţă, nu cîştig banii pe care mulţi actori de vîrsta mea îi cîştigă (nu sînt nici măcar aproape de Anthony Hopkins sau Jack Nicholson sau Warren Beatty, nici în ceea ce priveşte banii şi nici în privinţa opţiunii asupra rolurilor). Din cauza conflictelor pe care le-am avut cu studiourile de-a lungul timpului, cele mai multe filme în care am jucat au fost producţii independente. Iar filmele independente, cel mai adesea, nici măcar nu sînt distribuite în cinematografe, apar direct pe videocasete. În plus, am lucrat cu o mulţime de regizori debutanţi. Uneori pot ieşi lucruri extraordinare de aici, cum e Blue Velvet, al lui David Lynch, sau American Friend. Una peste alta, de-a lungul anilor am făcut multe roluri bune, dar am făcut şi multe proaste; am făcut roluri bune în filme proaste şi roluri proaste în filme proaste. Şi asta nu fiindcă nu m-am străduit. Îmi iubesc munca şi am dat tot ce-am avut mai bun, dar uneori nu pot fi mai bun decît îmi permite scenariul sau circumstanţele în care se lucrează.
Dar cum de ai acceptat roluri în filme proaste?
Pentru că am patru copii şi munca mea trebuie să aibă continuitate. Nu sînt atît de bogat încît să-mi permit să nu muncesc, eu îmi cîştig banii din actorie.
Nu cred că Dennis Hopper din perioada Easy Rider mi-ar fi dat un astfel de răspuns.
Se poate. Atunci eram un hippie şi vremurile erau altele. Eram preocupaţi de războiul din Vietnam şi cum să facem să-l oprim. Oamenii lăsau totul baltă şi plecau să trăiască în comune, în munţi. Asta am făcut şi eu, cînd am filmat Easy Rider. În cele din urmă m-am mutat într-o comună în New Mexico şi am stat acolo 15 ani.
15 ani?
Da... Şi timp de 20 de ani nu am pus un strop de alcool în gură. Toate acestea îţi schimbă personalitatea, după ce bei cît am băut eu. Şi nici droguri n-am mai luat.
Cum ai reuşit să te laşi?
Ajunsesem la un punct unde ori muream, ori eram închis, ori înnebuneam. Ajunsesem atît de jos încît, cel puţin în ultimii 5 ani în care beam, beam jumătate de galon de rom, 28 de beri, şi luam 3 grame de cocaină doar că să pot sta treaz şi să continuu să beau. Şi am făcut asta timp de 5 ani.
Dar de ce beai? Din cauza conflictelor cu studiourile? Sau aveai alte dezamăgiri?
Ha, ha, ha.. de ce beam? Eram alcoolic. Adică nu era nici o tragedie grecească în viaţa mea, nu beam fiindcă pierdusem ceva... Îmi pierdusem doar minţile... Ha, ha, ha... Toţi oamenii pe care îi admiram găseau normal ce mi se întîmpla fiindcă eram actor, regizor, aşa era normal să fie. Şi cît timp viciile mele nu-mi afectau munca, totul era în regulă. Dar cei care îmi erau apropiaţi nu ştiau niciodată cine iese din rulotă. Eram un soi de Jekyll şi Hyde. Îmi făceam treaba, dar viaţa mea personală era un dezastru. Nu puteam avea o relaţie normală şi nici nu prea eram prea interesat de aşa ceva.
Conflictele tale cu studiourile au fost o consecinţă a acestei situaţii?
Da, poate a fost de vină şi atitudinea mea, cred că eram deja alcoolic în momentul acela. După Easy Rider am făcut The Last Movie. L-am prezentat la un festival de film şi mi-au zis că nu-l distribuie dacă nu-l reeditez. Eu le-am spus că sînt nebuni, că nu pot opri filmul şi m-am dus la televiziunea naţională şi le-am spus că United Pictures nu vrea să-mi distribuie filmul. Iar UP a făcut exact ce-a zis. Filmul a stat două săptămîni în cinematografele din New York şi Los Angeles şi trei zile în San Francisco. În Europa nu a fost difuzat deloc. Eu aveam 50% din film şi cam asta a fost cu cariera mea de regizor. N-am mai putut regiza un film vreme de zece ani.
Ai regretat mai tîrziu atitudinea aceea?
Chiar dacă am regretat, lucruile nu se schimbă. Asta a fost. Mă uit la Spielberg, şi la Lucas, şi la Coppola, toţi au venit după succesul meu cu Easy Rider, într-o perioadă în care mie nu mi s-a mai dat voie să regizez. Ei au folosit munca mea, încadraturi folosite de mine... În zece ani, să nu regizezi nici un film, apoi să faci un film care nu e distribuit, şi încă cinci în care iar nu poţi face nimic... Să încerci tot timpul să faci ceva, şi să nu reuşeşti e foarte dificil. Dar am o viaţă minunată, nu mă pot plînge. Trăiesc o viaţă de privilegiat. Din cînd în cînd, fac cîte un film bun, am patru copii şi o soţie minunată. Fiica mea cea mare a lucrat zece ani ca fashion director la ELLE USA. De la ea am prima mea nepoată, are 7 luni; mai am un fiu de 12 ani şi o fiică de 30 de ani şi una de 8 săptămîni.
Felicitări. Ai fost căsătorit de cinci ori. De ce ai „insistat”?
Sînt primul din familia mea care divorţează. Prima dată am fost căsătorit 8 ani şi jumătate. Din acea căsnicie o am pe fiica mea cea mare. Am divorţat de mama ei cînd am început să filmez Easy Rider. Apoi am întîlnit-o pe Daria Helpburn în Belgrad, la un festival de film la care venisem cu Easy Rider; ea juca în Zabryskie Point, regizat de Michelangelo Antonioni. Ne-am căsătorit şi am fost împreună patru ani şi jumătate. Am cu ea o fiică de 30 de ani. Apoi am divorţat din cauza problemelor mele cu băutura. Pe urmă m-am căsătorit cu Michelle Philipps de la Mamas and the Papas. Am fost împreună un an şi jumătate, dar căsătoriţi am fost doar 8 zile fiindcă Michelle l-a cunoscut pe Leonard Cohen şi a plecat cu el. Leonard avea nevoie de un back-up singer şi eu i-am spus că cred că îi pot recomanda pe cineva. A plecat cu el şi dusă a fost. Dar încă mai sîntem prieteni. Apoi au urmat problemele mele cu drogurile şi alcoolul. Cînd am terminat cu astea m-am căsătorit cu Victoria Duffy, cu care l-am făcut pe fiul meu. A fost o perioadă teribilă, un coşmar. Eram abstinent, dar prost. Ultimul divorţ m-a costat enorm, 2,5 milioane de dolari pentru un an şi jumătate, şi mi-a făcut o mulţime de probleme. Apoi am cunoscut-o pe actuala mea soţie. Sîntem împreună de 11 ani şi căsătoriţi de 7.
Ai fost nominalizat la Oscar de două ori.
Da, o dată pentru scenariul de la Easy Rider şi a doua oară pentru rolul din Hoosiers.
Cît de important e Oscarul pentru rebelul Dennis Hopper?
E întotdeauna foarte plăcut să vezi că oamenii îţi apreciază munca, nu-i aşa? E foarte important, fie că e vorba de Cannes, Globurile de Aur sau Oscaruri. Premiul criticii new-yorkeze mi se pare de asemenea important. Oscarul ţine mai mult de industria filmului. Eu am mers doar de două ori la ceremonie, atunci cînd am fost nominalizat. Sînt membru al Academiei şi am drept de vot, deci aş putea să mă duc, dar nu văd de ce să o fac. Ca să mă plimb pe covorul roşu? Pentru publicitate? M-aş simţi ca un idiot. Dar premiul în sine, ca şi simpla nominalizare, sînt foarte importante.
Eşti în Topul 100 al actorilor de film din toate timpurile.
Mai important mi se pare că Easy Rider e pe poziţia 47 în topul 100 al celor mai bune filme din istoria cinematografiei. Asta mi se pare o realizare, fiindcă actoria înseamnă să interpretezi ce a scris altcineva. Să creezi e altceva. E vorba de ceva care durează.
Una dintre pasiunile tale este arta.
Cînd eram tînăr pictam. Încă mai pictez şi acum... Prietenii mei mergeau la golf, la ski, sau pe plajă ori jucau tenis. Eu preferam să merg în galeriile de artă. Joc acum mai mult golf decît jucam atunci. Mi-am format ochiul şi gustul şi am intrat în contact cu ceea ce e extraordinar în artă, cum ar fi abstract-expresionismul. Eu pictez în stilul abstract-expresionist. Eu am cumpărat creaţii de-ale lui Andy Warhol cu 75 de dolari. Cînd am văzut creaţiile lui şi ale lui Roy Lichtenstein mi-am dat seama că era vorba de acea revenire la realitate de care vorbea toată lumea. Aşa că am început să colecţionez lucrurile astea. Am fost unul dintre primii colecţionari de acest gen de artă. Am cheltuit cam 28.000 de dolari. Apoi am divorţat de prima mea soţie şi ea a primit totul, aşa e în America. Dar la momentul divorţului, colecţia mea de artă valora cam 500.000 de dolari. Azi ar valora cam 80-90 milioane de dolari. Aveam Figures with Sunset al lui Roy Lichtenstein, multe creaţii Andy Warhol – cele mai multe sînt prin muzee acum, multe în Germania, nemţii sînt mari colecţionari de pop-art. Acum am altă colecţie, cu multe creaţii Julien Schnabel, este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei... El a regizat filmul Before Night Falls, despre Cuba. Am multe dintre tablourile lui, am David Salle, Richard Serra, Warhol. Multe dintre ele le am din galeriile în care expun şi eu. Nu cheltuiesc mulţi bani pe artă, fac schimburi. Si nu mă simt ca un proprietar, nu mă gîndesc că obiectele astea sînt ale mele, ci doar că am grijă de ele pînă ajung în custodia unui muzeu sau în altă parte. Şi de multe ori îmi doresc ca acele opere pe care le colecţionez să fi fost create de mine.
Eşti şi fotograf.
Înainte de Easy Rider a fost o perioadă creativă în viaţa mea în care nu puteam primi joburi ca actor sau ca regizor. Din 1961 pînă în 1967 am făcut fotografii spunîndu-mi că ele erau singurul meu act creativ. Dacă nu mi se întîmplă nimic altceva, atunci aceste fotografii vor fi importante. L-am însoţit pe Martin Luther King în sud, la marşul pentru drepturile civile, am făcut fotografii în San Francisco în timpul mişcării hippie... Şi am făcut portrete ale unor artişti precum Andy Warhol, Jesspe Janson, Rosenquist, Rushenberg - toţi cei care au fost fondatorii mişcării pop. Le-am făcut fotografii înainte ca unii dintre ei să fi avut expoziţii. Apoi m-am oprit şi am făcut Easy Rider. N-am mai făcut fotografii ani de zile, pînă cînd am fost în Japonia. Promovam un film în Kyoto şi am văzut un magazin Nike în vitrina căruia era un aparat foto. Am cumpărat aparatul şi am reînceput să fac poze. N-am făcut niciodată poze color, numai alb-negru. Am fotografiat pentru Vogue, pentru Harpers Bazaar în anii 70. Apoi cînd fiica mea era la ELLE, m-a rugat să fac un layout pentru ea. Am fost undeva în Mexic şi am făcut o fotografie cu un model german faimos, îmbrăcată în haute couture. Anul trecut, în septembrie, Vouge Franţa mi-au cerut să fac fotografii la show-urile de HC în Paris. Am 12 pagini cu Eva Herzigova, fotografiile le-am făcut în Paris, în gară, în staţiile de metrou, în Place Pigalle. Cînd eram tînăr, am stat vreo doi ani şi jumătate în Paris încercînd să obţin roluri în filme. N-am obţinut nimic. Am mai stat vreo doi ani şi în Mexico City şi n-am primit nici un rol.
Ce e azi cel mai important: cariera sau familia?
Cred că n-aş avea o familie fără o carieră. Trebuie să spun că încă îmi doresc să fac acel film pe care nu l-am făcut. Simt că mai pot face un film mare. Unul mai bun decît Easy Rider, doar că încă nu i-am găsit pe cei care să mă sprijine suficient pentru a-l face. Trebuie mai întîi să am timp să stau şi să-l scriu, şi n-am avut timpul ăsta. O să regizez un film pentru Philippe Martinez, în care probabil va juca Sean Penn. Încă iubesc actoria. Am făcut cîteva roluri bune anul acesta. În rest, am o familie minunată şi m-am simţit minunat în România. Poate mă voi întoarce aici să regizez ceva...
Dennis Hopper s-a stins pe 29 mai 2010. Avea 74 de ani.
Interviu publicat in revista ELLE, www.elle.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu