De cîţiva ani, mergem în vacanţă în Grecia. Anul trecut n-am făcut excepţie, deşi se vorbea despre criza de acolo la fel de mult ca acum. Probabil tot la greci ne-am fi dus şi anul acesta dacă n-aveam piciorul în ghips. Textul de mai jos e povestea vacanţei noastre de anul trecut.
Am stîrnit îngrijorare acasă cînd ne-am anunțat părinții că mergem în vacanță în Grecia. Inițial, mama a zis, simplu: "Poate vă mai gîndiți." Soacră-mea n-a zis nimic, dar i-am citit îngrijorarea pe față. Peste cîteva zile, mama ne-a întrebat serios: "Chiar vă duceți la greci? Cu copii cu tot? Nu vă uitați la televizor?" Știam că e agitație în Atena. Cu două zile înainte să plecăm, vedeam la televizor mașini incendiate și tineri protestatari aruncînd cu pietre în polițiști. "Grecia în colaps", anunța o știre la televizor. Însă ce era să facem? Dăduserăm avansul. Am plecat sperînd că doar Atena e în colaps. Iar noi n-aveam treabă la Atena.
Am decis să mergem în același loc unde am fost și anul trecut. Nikiti, o mică localitate situată în nordul peninsulei Halkidiki. E un loc retras, foarte puțin populat înainte de începerea sezonului. Plaja era aproape și, cel mai important, nu erau români. Anul trecut, am văzut multe mașini cu numere de România, am auzit des vorbindu-se românește în supermarketuri (am și luat cina în vreo două restaurante unde meniul era tradus inclusiv în română), dar nu am avut efectiv vecini români. Anul acesta a fost altfel: două familii de români, cu cîte doi copii, ne-au ținut companie în primele două zile. Apoi au plecat și le-am simțit lipsa: copiii noștri nu mai aveau tovarăși de joacă cu care să se poată înțelege și, bineînțeles, trăgeau de noi.Asta cînd nu erau ocupați cu cîinele așezămîntului, un maidanez negru, mare și blînd. Îl cheamă Biz Boy, mi-a spus fiica mea încă înainte să fi terminat de descărcat bagajele din mașină. De unde știi? De la ceilalți copii, zice. Nu m-am lămurit dacă ăsta era numele lui adevărat. Nu sînt sigur că se scrie așa. Sigur se pronunță ca și cum s-ar scrie așa.
Cîinele ne era tovarăș cît era ziua de lungă. Avea un loc la umbră, lîngă un tufiș de pe plajă, cu două vase, pentru apă și mîncare. Cînd nu zăcea lat, topit de căldură, pe sub copacii care străjuiau parcarea, încerca să se facă util: lătra și fugărea mașinile care treceau pe stradă. Nu pe toate însă. Îl enervează doar camionetele, i-am spus fiicei mele după cîteva zile în care, întins pe nisip, urmărisem distrat activitatea lui Biz Boy. În ziua următoare am îngustat plaja de interes a lui Biz Boy la camionetele noi. Mintea mea construia scenarii despre un astfel de vehicul care trebuie să-l fi lovit pe Biz Boy pe cînd era cățel sau, cine știe, mai recent, lăsîndu-l cu o ură neîmpăcată împotriva Toyotelor, Mitsubishi-urilor și Nissan-urilor fabricate după 2003-2004 – urma să mai studiez pînă să mă lămuresc pe deplin în privința datei exacte a fabricației. Oricum, n-aveam altceva de făcut.
Dimineața, pe la zece, vine brutarul, cu o dubiță albă pe care scrie ceva în grecește cu Baker în coadă. Oprește în fața porții și claxonează scurt. Șoferul are ochelari de aviator, șlapi și tricou cu dungi. Aduce pîine, plăcinte, gogoși. Dacă a venit brutarul, știu că am întîrziat deja la plajă. În schimb, vecinii mei, greci cu toții, abia după ce își cumpără pîine servesc micul dejun. Pe plajă ajung pe la 12.00, cînd noi ne întoarcem după runda de soare de dimineață. Fie că stau într-un șezlong, sub o umbrelă, sau în plin soare, grecii nu folosesc creme de plajă. Nici unul. Tineri, bătrîni, femei, bărbați, copii. Cît am stat acolo, n-am văzut nici un grec storcînd pe plajă vreun tub de cremă. Or fi știind ceva ce noi nu știm. Cremele cu SPF sînt o super-afacere și nu poți să nu te întrebi cît din fobia asta cu problemele cauzate de soare e realitate și cît o speculație de care companiile cosmetice profită ca să-ți mai scoată niște bani din buzunar.
În fiecare după-amiază, în jurul orei 16.00, un bătrîn în pantaloni scurți, pantofi și ciorapi negri își scoate la plimbare cîinele de dimensiunea unei pisici. Are cu el o nuia foarte lungă, cu care își protejează patrupedul de furia lui Biz Boy. Nu știu ce-l enervează mai tare pe Biz Boy: nuiaua moșului sau faptul că potaia pe care acesta o duce în lesă e o rușine pentru rasa cîinească.
Seară de seară, la ora 20.00, un grup de vîrstnici urmași ai lui Forrest Gump face mișcare. Nu aleargă, nu fac jogging, mărșăluiesc. Sînt 4-5 bărbați și 2-3 femei. La dus, grupul e compact; la întoarcere, primul e mereu un bătrîn înalt, cu păr alb, figură distinsă și alură sportivă. El își duce negreșit antrenamentul pînă la capăt. Femeile vin în urmă, sporovăind la pas.
În weekend, locul se animă. Numărul oaspeților se dublează. Nu se mai găsesc locuri de parcare și oamenii sînt nevoiți să pună mașinile la marginea plajei. Grecii, sîrbii, bulgarii, nemții nu intră cu mașina prea mult pe plaja îngustă: își aliniază mașinile exact cît să nu incomodeze traficul, dar nici să nu-i deranjeze pe cei care stau la soare. Excepție face, desigur, un român cu un Volvo uriaș, pe care îl trage pe plajă cu totul și apoi nu mai reușește să-l scoată. Mașina se afundă cu partea din față în nisip. Într-un final, vine un Lexus cu numere de Galați să-l remorcheze.
Turiștii mi s-au părut mai numeroși decît anul trecut, dar terasele și restaurantele erau la fel de goale. Pe de altă parte, sezonul plin începe la 1 iulie, data la care noi ne-am întors în țară. Mulți sîrbi. Unii vin de joi seara și pleacă luni după-amiază. Cei mai mulți stau doar sîmbătă și duminică. Alții vin fie și pentru cîteva ore. Într-o dimineață, a venit un tînăr tată cu puștiul lui. A lăsat mașina la marginea plajei, a scos un scaun pe care s-a așezat și a început să cînte la chitară în timp ce copilul se juca pe plajă sau făcea baie.
Peste cîteva zile Biz Boy îmi spulberă teoriile care-l vizau și care începeau să devină din ce în ce mai interesante. Aleargă după un camion care deservește construcția unui complex de vile care se ridică în vecinătate și agresează alte două automobile mici. Fiind o ființă atît de imprevizibilă, încep să mă îngrijorez: mă gîndesc să le spun copiilor să nu se mai apropie de el.
Iată și un semn de criză. La televizor, desigur. Canalul care transmitea meciurile de fotbal de la Campionatul Mondial din Africa de Sud pierdea des legătura cu comentatorii. Am urmărit cîteva meciuri fără comentariu, doar cu zgomotul de fond: suporterii, vuvuzelele, cînd și cînd un strigăt al antrenorilor sau sunetul înfundat al unui șut mai puternic tras de cîte un jucător din apropierea unui microfon ambiental.
La întoarcerea în țară, am mers pe alt traseu decît la venire. Am zis că scurtez distanța. Am scurtat-o, dar am lungit timpul, fiindcă am orbecăit cîteva ore bune prin munți, cu 60-70 km/h. În trafic, bulgarii sînt la fel de nesimțiți ca și noi. Din mașina care mergea în fața mea a fost
aruncat la un moment dat un ambalaj de croissant. "Sînt români", mi-am zis, mai ales că pe plăcuțele de înmatriculare mi se părea că disting literele CT. Cînd m-am apropiat, am văzut că am dreptate doar pe jumătate: mașina avea CT la număr, dar era de Bulgaria. Situația s-a repetat peste cîteva zeci de minute: șoferul unei dubițe a aruncat nonșalant pe geam un pachet de țigări. Tot bulgar. Tocmai traversam o zonă superbă, verde. Drumul șerpuia printre lacuri și pîlcuri de brazi uriași. Ploaia abia încetase și de pe apă se ridicau aburi. Bulgaria e frumoasă. Și are aceeași problemă ca și România: e locuită.Cît timp am mers prin munții Bulgariei, nu mi-am putut reprima o stare de neliniște. Îmi aminteam de toate știrile neplăcute pe care le citisem despre Bulgaria, cu polițiști tupeiști, mașini furate, români umiliți. Drumul era aproape pustiu. Era miezul zilei, dar copacii înalți țineau o umbră la adăpostul căreia mă gîndeam că se pot întîmpla tot soiul de nenorociri. Cîte o mașină abia trecea, cînd și cînd. Cel mai des am întîlnit o variantă rusească a TV-ului, un vehicul complet ciudat, o cutie pe roți. Ici-colo, cîte un grup de muncitori forestieri sau de pietrari. Am văzut chiar și o mașină de Poliție, o Lada Niva, jeep-ul rusesc, însă în alte culori decît ale poliției rutiere. Echipajul era compus din două fete: una supraveghea traficul, cealaltă oprea cutiile pe roți. Cînd, cîteva minute mai tîrziu, am trecut pe lîngă o rulotă singuratică, amplasată, e drept, într-un peisaj idilic, am exclamat: "Oamenii ăștia au curaj!"
Nu am reușit să-mi dau seama în ce măsură sînt grecii afectați de criză. Recunosc că nici nu mi-am prea bătut capul cu asta. În orice caz, nu i-am văzut înghesuindu-se să ia benzină de la bulgari, deși, de exemplu, prețul la Shell-ul din Kulata e cam cu 40% mai mic decît în cele mai ieftine benzinării grecești. N-am văzut Grecia zvîrcolindu-se în colaps. Însă m-am întors într-o Românie pe care dacă n-o îneacă apele o sufocă taxele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu