Lambada nu-i a lui J Lo, nu-i a Kaomei, e a inaintasilor lor

De cind am un picior in ghips merg mult mai des in cluburi, ocazie cu care am constatat ca noul single al lui  Jennifer Lopez, "On the Floor", se bucura de un mare succes. N-as fi crezut vreodata ca J Lo sau vreo melodie de-a ei imi va provoca nostalgii, dar uite ca se intimpla. 
"On the Floor" contine un sample din "Lambada", piesa trupei franceze Kaoma, un hit major al anilor 90, care se dansa pe rupte la petrecerile la care am fost in ultimul an de liceu. Recunosc ca pe atunci nu m-as fi gindit ca "Lambada" avea sa reziste trecerii timpului, darmite sa ajunga sa fie cintata de Jennifer Lopez.

Am obiceiul bizar si plicticos de a citi copertele de CD si genericele de final ale filmelor (asa am aflat de exemplu, ca regizorul Clint Eastwood este si compozitor; la fel si Nae Caranfil). Si tot asa am aflat - nu ca ar fi un lucru de importanta capitala - ca nici unul dintre membrii trupei Kaoma nu e autorul "Lambadei". Adevaratii autori sint fratii Gonzalo si Ulises Hermosa, nucleul celui mai popular grup de folk andin din Bolivia, Los Kjarkas. Melodia lor, cea dupa care Kaoma a facut coverul Chorando se foi (Lambada), se numeste „Llorando se fue”, a fost lansata in 1981, si a avut un succes notabil in tarile Americii latine - din 1983 pina in 1989, piesa a beneficiat de citeva coveruri in fiecare an. E drept, in 1989, cei de la Kaoma i-a adus Lambadei succesul planetar, insa versurile si melodia au fost folosite fara acordul autorilor, care s-au judecat cu producatorul francez si au cistigat.

Doua lucruri as vrea sa remarc aici: intii, ca e foarte simplu sa faci muzica astazi. Nu doar pentru ca nu trebuie sa stii sa cinti la vreun instrument sau sa ai voce, ci pentru ca nu e nevoie nici macar sa fii compozitor. „Compozitorul” nu mai sta azi in fata portativului gol, cu fruntea transpirata din cauza lipsei de inspiratie; „compozitorul” nu mai este un creator, e un simplu documentarist. Procesul lui de „creatie” presupune sa asculte discuri de acum 20 de ani si sa gaseasca o piesa cu un pasaj cantabil, usor de retinut, pe care s-o ambaleze, pe laptop, intr-o orchestratie actuala, si apoi s-o arunce in eter sau pe YouTube drept ultima noutate. Pina se trezesc autorii adevarati, pina incepe eventualul proces - si pina se termina - , „compozitorul”, cu putin noroc, va fi cistigat deja banii cu care sa plateasca cheltuielile de judecata si drepturile de autor.

Cind nu avem de-a face cu un act de piraterie, folosirea acestor extrase aduce creatorilor un beneficiu mai important decit banii: muzica lor reinvie, este adusa in actualitate. Daca fiica mea asculta azi Abba, trebuie sa-i multumesc Madonnei; nu stiu citi dintre adolescentii de la mijlocul anilor 90 ascultau Sting, dar cu siguranta foarte multi ascultau Puff Daddy; nu stiu citi pusti ascultau Aerosmith in 2002, dar cu siguranta foarte multi ascultau Eminem; la noi, nu stiu citi copii auzisera de George Nicolescu, dar cu siguranta au facut cunostinta cu el prin intermediul celor de la Unu si al lor „Cintec pentru sanatatea planetei.”

Nimic nu e mai dureros pentru un artist decit sa constate ca i-a cam trecut vremea si ca a fost uitat. De aceea indraznesc sa cred ca, dincolo de succesul facil si de banii cistigati usor, dincolo de faptul ca dau o lovitura – fiindca, nu-i asa, ce altceva e un „hit”? – scoaterea la lumina a celor care au avut succes ieri de catre cei care au succes azi e un gest care are in el o anumita noblete. Si ar trebui sa fie necesar, daca nu cumva obligatoriu.

Cu niste ani in urma mi-a atras atentia o declaratie radicala si destul de suficienta – culmea, nu am retinut cine e autorul; sa-mi fie cu iertare ca, iata, ma dau si eu dupa vremuri. Declaratia spunea cam asa: „Toata muzica a fost deja compusa.” Ar fi trist si descurajant sa fie asa. Ar fi sentinta care condamna specia creatorilor la disparitie.