- Foto HBO Romania, www.hbo.ro
Marcel Iureș: Da, pentru mine e prima oară. Îmi dau seama, făcându-l, că nu e așa de grav. Dincolo de faptul că eu sunt un om sperios și extrem de emotiv și timid, a juca în altă limbă decât a mea îmi dă încă o temă de viață. Se apropie de o performanță pe care n-o iubesc. Nu vreau să fiu un mare artist în altă limbă. Faptul că serialul s-a întâmplat în limba română mi-a dat siguranță. Limba îți dă un mare confort și putere. Limba ta. Cea în care te-ai născut, cea în care ai început să gândești. Și atunci m-am mai de-speriat, m-am mai relaxat. Agenții pe care îi am m-au împins în zona asta, fiindcă sunt mulți bani, sunt foarte mulți bani. Și dobândești o notorietate pe care filmul, dacă nu e de o anumită factură, nu ți-o dă. Sunt mulți care manifestă entuziasm. Ar face orice ca să intre în zona asta. Din câte am văzut, lumea e înnebunită să facă seriale, e o treaptă mare în sus. Eu nu judec în termenii ăștia. Eu judec în termeni de meserie, artistici, de încercare profesională pe care o vreau valabilă.
Din teatru vă încărcați sufletește și cu filmele faceți bani? Filmul e cu banul, teatrul e cu spiritul?
Meseria de actor presupune să fii bogat. Aşa că prilejul de a face filme înseamnă și să câștig un ban care să-mi permită să fiu relaxat în teatru și să trăiesc după voia inimii. E de preferat să fie așa. Dar asta cam și moleșește, într-un fel. Teatrul de stat, în tot blocul estic, e un paradox, cu toate că induce ideea de trufie a statului, de lux al societății în a întreține atât de mulți actori, atât de multe instituții teatrale. Culmea e că perioada profund neagră din cultura românească, din 1947 şi până mai acu’, n-a moleșit artiștii, dimpotrivă. E ciudat că avem o aplecare în a număra firele de nisip de pe podea în loc s-o curățăm. Suntem un popor nevrotic, cu o formă de depresie care s-a dovedit destul de creativă. Și asta, într-un fel, ne duce la ce trăim astăzi. Noi trăim profund schizofrenic din cauza faptului că ceea ce ne-am străduit să creăm, neavând decât un stomac gol și mâinile goale, nu mai este preţuit azi. Tentațiile sunt numai de tip financiar, notorietatea n-are istorie și se varsă mereu în conturi, în detrimentul foarte multor lucruri care au fost câștigate fără aceste tentații: respect pentru limba română, pentru arta spectacolului. Astea devin artefacte prin forța lucrurilor și din cauza nepăsării sau confuziei în care trăim. Dar asta nu înseamnă că ele nu sunt valabile și nu sunt vii.
La un moment dat, părea că intraserăți pe un anumit făgaș cu "Peacemaker", "Misiune imposibilă". În ultimii ani n-ați mai făcut filme de asemenea factură, dacă nu punem la socoteală apariția din "Pirații din Caraibe". Sunt 15-16 ani de când ați refuzat să plecați la Los Angeles. Cum priviți astăzi acea decizie? Regretați în vreun fel că, iată, ați rămas aici, unde trăim schizofrenic?
Nu, în niciun caz. Ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Eu nu cred în posteritatea actorului la nivelul acesta. Actorul e o particulă care trebuie să se dizolve ca să contribuie. Și atunci trebuie să asculte, să fie circumspectă particula asta. Să treacă prin apa aceea, nu s-o survoleze. Eu nu cred în internaționalism, cred în universalism. Orice lucru valabil făcut în propria cultură e universal. Nu e internațional. Internaționalismul e un câmp de bătălie în care se dau niște lupte pe care le pierd toți. Nu câștigă nimeni – sau ce se câștigă e mult mai puțin decât ce se pierde. În artă și în cultură nu există supremație.
Acea ofertă a venit când aveați peste 40 de ani. O vârstă la care ai sau n-ai chef, când mai greu te urnește chiar și o propunere de o asemenea anvergură. Dacă ar fi venit oferta aceasta când erați cu zece ani mai tânăr, ar fi fost altceva?
Mă invitați să judecăm o ficțiune. Era imposibil ca așa ceva să se fi întâmplat când aveam eu 25 de ani sau 35 de ani, fiindcă am trăit ce am trăit. Și nici nu cred că mi-aș fi dat seama, era mult prea fanstasmatică ideea sau propunerea, ca să reacționez adecvat. Dvs. presupuneți că eu aș fi avut instantaneu o înțelegere a ceea ce mi se propune și un entuziasm colosal. Nu cred că-l aveam. Era şi așa pe jumătate tenebroasă perspectiva asta, mai ales că eram cu totul prizonierul limbii române, al culturii române, al Europei. O propunere venită de la Hollywood, la vremea aceea, ar fi fost o năstrușnicie. Probabil că aș fi dat un răspuns de genul: "Băi, voi vreți să-mi luați calul."
Dar v-ați consultat cu familia înainte să dați un răspuns?
N-aș vrea să vorbesc despre asta. Să-mi mut destinul, dintr-o limbă și o cultură importantă și mare pentru mine, în alta, neavând alt argument decât banii, nu se poate. Nu-mi ajunge. Dar asta nu e o calitate a mea, n-o treceți la capitolul "virtuți". Probabil că am refuzat o formă tragică de existență, dar asta a fost limita mea. Probabil nu sunt capabil să încasez o propunere tragică din partea destinului. Pe de altă parte, nici nu vreau să pun la îndoială binele pe care îl simt în propria mea cultură. Eu sunt fericit în propria mea cultură. Mai ales că nu fac alte eforturi decât să citesc un scenariu, că e de televiziune, de mare film, de mare buget, sau fără buget și să discern între ele și, dacă-mi place vreunul, să mă urc în avion și să mă duc... Dar, mai nou, mi-e frică și de avion, prefer mașina sau trenul.
De ce?
Acum vreo câțiva ani mă sunaseră Gore Verbinski și Jerry Bruckheimer și m-au întrebat dacă vreau să apar în "Pirații din Caraibe". "Dom’le, știm că tu ești cu chestii serioase, dar ai chef să participi la o «jucărie»?" "Da dom’ le, ce-i acolo?" "E un jam session", a zis Gore. Era o secvență pe vapor. Mi-a plăcut. Și cum a vorbit, mi-a plăcut și că era ceva așa, băiețește, fără morgă... Când m-am întors, am traversat o furtună pe deasupra Cercului Polar. A fost sinistru. Sinistru. Și gata. Acum iau mâna de pe avion, cum o iei de pe o cană fierbinte.
Ați pomenit în câteva locuri despre entuziasm sau despre lipsa lui. Ce vă entuziasmează, totuși?
Asta e o mare problemă. Entuziasmul are niște resorturi naturale și, când aceste resorturi încetează să mai fie naturale, ele devin cauzale. Adică trebuie să ne motiveze cineva entuziasmul. Acolo e descumpănire mare. Eu am dubii când începe unul să-mi spună "Dom’le, fii entuziast! Uite, hai să facem un contract. Eu îți dau ție 10.000 de euro pe zi, dar tu trebuie să fii de un entuziasm devastator". Ei, cine semnează așa are o mare problemă pentru că entuziasmul ține... cât ține. E greu cu entuziasmul. Am avut la un moment dat impresia că sunt un fel de radiestezist cu nuielușa de alun care caută apa. Și am descoperit câteva izvoare de entuziasm și de asta am și coborât în pivnița asta de la Teatrul Act. Sunt circumspect, dacă e vorba de entuziasm. Există entuziasm care vine dintr-o revelație, dintr-o deschidere în interiorul minții. Adâncimea în cunoaștere poate produce un tip de entuziasm care nu se compară cu nimic. Nu mi-am dat seama cum s-a schimbat entuziasmul ăsta care vine din glande, din necunoaștere, din dorința de a risca, de a te afirma cu orice preț... Dar nu, n-a dispărut.
În ce relație sunteți cu cinema-ul românesc nou?
Excelentă.
Eu simt o distanță, o răceală între dvs. și regizorii noului val – Mungiu, Puiu, Muntean, Porumboiu. Cum de nu ați fost în niciunul dintre filmele care s-au făcut în ultimii ani?
Dar nu e nimic obligatoriu! Ce am avut de spus, am spus. Am încercat să spun cinstit ce am înțeles. Creatorul de film din România are o condiție dramatică, să nu zic tragică. Acest grup de creatori de film a dat dovadă de un eroism formidabil în a spune lucruri care erau de tip administrativ. Dacă vreți, e ca o glumă sinistră. S-au transformat în niște sanitari ai societății, folosindu-și inadecvat instrumentarul. Sunt convins că Puiu și Mungiu au proiecte și au propriile laboratoare, dar uitați-vă de ce sunt obligați să se ocupe: de sănătate, de avorturi, de ce ar fi trebuit să înțelegem din decretul lui Ceaușescu, de decreței... Astea nu sunt teme, după părerea mea, pe care să le poți transfigura ușor. Țin de un tip de administrare socială, politică, economică. Dacă ar fi fost o parabolă a acestor lucruri, dacă ar fi putut transfigura și rafina aceste momente de suferință ale românilor, că sunt în sănătate, în inginerie, în cercetare, atunci – da. Ei au făcut, cu efort personal, un serviciu enorm statului român și culturii române. În absența statului. Ei n-au primit ajutor, dar s-au descurcat și s-au exprimat. Şi sunt plini de premii și de glorie. Nici acum nu este chemat niciunul dintre ei să i se spună "domnule, ești important pentru cultura românească". Dar asta înseamnă un dialog, înseamnă să-ți pese, or toată lumea stă cu spatele și bolborosește în batistă.
Din câte știu, însuși Teatrul Act s-a născut exact din nemulțumirea dvs față de sistemul de stat.
El a rezultat ca o reacție la ce s-a întâmplat la Teatrul Odeon. Teatrul Odeon fiind, pe atunci, Alexandru Dabija, o forță – mă refer la forța minții și a sufletului. Atunci când trăiești o bucurie, vrei ca ea să continue. Când ne-am dat seama cât de mare e bucuria după ce am făcut Richard al III-lea, cât de hrănitor e ce am făcut noi la Odeon, am vrut să continuăm. Dar s-a intervenit cu brutalitate. A fost un angrenaj care a dat într-un om și s-a spart tot teatrul. Singura alternativă a grupului de acolo a fost onoarea. Și atunci eu am omorât acel spectacol, recunosc, și așa s-a născut Fundația Teatrul Act. Dar mă întorc la întrebarea cu Los Angeles: păi nu puteam să plec, aveam o treabă. Nu poți să te duci la un concurs de frumusețe dacă ai numai răni deschise.
Din câte știu, Tom Cruise se numără printre fondatorii Teatrului Act.
Da, a dat niște bani pentru crearea acestui spațiu. Filmam la Mission Impossible, după ce-l cunoscusem la Interviu cu un vampir. Și a fost foarte simplu. A fost de acord imediat. Nu sunt mulți pe planeta asta care să aibă un astfel de curaj. Să faci un teatru? Trebuie să fii nebun! De ce, dacă poți să te dai liniștit cu Rolls-ul și cu jet-ul?
V-ați gândit să scrieți?
Prefer să nu scriu, decât să scriu mediocru. Un chibrit care se trage pe o scăpărătoare nu se poate preocupa de lumina pe care o dă. Că atunci nu mai dă lumină.
Nu v-ar tenta nici să țineți un blog?
N-aș ține un blog. Am auzit că am pagină de facebook și dă cineva răspunsuri în locul meu, ca și cum aș fi eu. Și nu e în regulă, dar, mă rog, nu intervin în chestia asta, e o mașinărie în care îmi pot prinde degetele. Pentru mine e o enigmă, e misterios cum funcționează internetul. Internetul e o creatură care se hrănește cu tentațiile noastre. Am înțeles că există o bază de date colosală. Asta e ceva ce mă intimidează. Nu-mi dau seama ce aș putea căuta acolo și nu aș putea găsi. Eu sunt curios, nu mă mulțumesc cu ideea că pământul e acoperit de iarbă. De ce e iarbă? Şi atunci rămân în urmă. Sunt ca broasca țestoasă. Unii sunt iepuri și pot povesti ce au văzut cu 80 km/oră. Eu merg cu șase. Şi atunci sunt circumspect, nu mă iau la trântă cu ceva care merge ca gândul. Pentru că știu cum merge gândul meu.
-//-
Interviu publicat în revista The ONE Decembrie 2010.
www.onemagazine.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu