Întrucît cineva a considerat că jobul de Moș Crăciun pentru copiii proprii este o banală slujbă cu jumătate de normă, m-am trezit de pe o zi pe alta că sînt Secret Santa. Ana a fost Secret Santa pentru una dintre colegele ei, acum e rîndul lui Damian. Așadar, ieri dimineață, după ce mi-am livrat copila la liceu, m-am îndreptat sîrguincios către mall. Intenția mea era să evit să umblu prin urbe în mijlocul zilei, într-o perioadă cînd toată lumea servește la prînz și la cină shopping pe pîine. Zelul meu a fost însă ușor excesiv, astfel că am ajuns în parcarea mall-ului la 9.30. Era deschis doar la Billa și la o cafenea. Cum îmi băusem deja cafeaua, iar o plimbare prin supermarket nu era tocmai ideea mea de distracție matinală, am luat loc pe scările rulante. După cîteva ture sus-jos, jos-sus, m-am înființat la ușă la Noriel, împreună cu o tînără doamnă pe care o întîlnisem, o dată la urcare, o dată la coborîre, în periplul meu aventuros pe scările rulante - probabil că spiritul ludic ne cuprinde pe toți la prima oră în mall.
Înainte să se ridice oblonul semitransparent care ne despărțea de raiul jucăriilor, am remarcat că un tînăr dădea cu mopul printre rafturi. Cînd s-a deschis magazinul, tînărul ne-a privit sever de dindărătul ochelarilor: s-a uitat direct la picioarele noastre, ca și cum era surprins că intram încălțați în magazin. Cum nu putea să ne spună să ne descălțăm, ne-a indicat să intrăm pe culoarul din mijloc - acolo, am remarcat, podeaua de zvîntase. M-am conformat și m-am plimbat printre rafturi înainte și înapoi, dar eu aveam treabă cu Lego, nu cu Bob the Builder și Blîndul Ben. După vreo cîteva minute, scot capul pe interval, mă asigur că cerberul nu e în zonă și din doi pași ajung în apropierea raftului cu Lego de care mă mai desparte un teanc, înalt pînă la brîu, de cutii cu camioane și vehicule utilitare. Cerberul se înalță din spatele camioanelor și privirea i se oprește fix pe pantofii mei, situați în zona încă umedă. Însă pantofii se fac că plouă și continuă curajos deplasarea spre peretele Lego. Cerberul mă urmează sever, îi simt privirea nu în ceafă, ci în călcîie și ceva îmi spune că, dacă tipul n-ar purta ochelari, laserul din ochii lui m-ar fi lăsat de mult desculț de Zaharia Stancu. Omul se duce la casă și se plaseză în acea postură dîrză pe care trebuie s-o fi adoptat bunicii noștri cînd le-au zis nemților că pe-aici nu se trece. Eu îmi văd de treabă. Nu știu cum se face, dar găsesc un Lego superredus. I-l dau cerberului. Acesta scanează cu sete codul de bare după care se blochează: se uită lung la cutie, apoi la monitor. Mai scanează o dată și iar se uită lung. Se duce la raft, ia o cutie și se uită la ea. Mai ia una și încă una. Revine. Jovial pentru că sunt pe cale să fac o superafacere, caut să îl înveselesc. „Știi bancul cu femeia de serviciu?”, îl întreb. „Nu știu nici un banc cu nici o femeie de serviciu”, îmi răspunde ursuz, cu ochii în monitor. „Cică o femeie de serviciu a fost violată”, continui eu imperturbabil „Și polițistul care ancheta cazul o întreabă: De ce ai stat, de ce n-ai fugit? Păi n-aveam pe unde, zice femeia. În stînga perete, în dreapta perete, în spate de-abia spălasem...” Cerberul nu zîmbește. Nu știu de ce, dar nici nu mă așteptam. Probabil mă urăște că i-am călcat podeaua curățată cu trudă pentru o achiziție de cîteva zeci de lei. Și acum îl mai iau și peste picior.
Se pare că metehnele femeii de serviciu transcend vîrstele. Și sexele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu