În fiecare dimineață pedalez cam o oră în parc. După standardele clasice, bicicleta pe care o folosesc e de damă - n-are cadrul acela în formă de triunghi, iar pentru aceia care cred că acesta nu e un criteriu, precizez că bicla e roșie și are o splendidă și elegantă bandă albă pe cauciucuri. This is my life. Am fost dintotdeauna binecuvântat să am în preajmă femei minunate, începând cu bunica, mama, mătușile, soția mea, soacra, colegele de liceu și facultate, precum și cele din fiecare redacție prin care am avut șansa să poposesc. Nu mai vorbesc despre minunatele doamne pe care le-am intervievat în ultimii 20 de ani. Acestea fiind zise, se pare că și dacă mi-aș propune să fac ceva specific bărbătesc - sincer, nu am idee ce mai înseamnă asta în ziua de azi, în orice caz, mersul pe bicicletă nu mai e nici pe departe ceva masculin - probabil că într-un fel sau altul tot într-o oază de feminitate aș ajunge.
Bicicleta e a soacrei. Nu mai țin minte cum de a ajuns la noi, dar, după ce au bătut-o ploile, vântul și zăpada vreo doi ani pe balcon, mi-am zis că-i păcat să las asemenea bijuterie să ruginească și într-o bună zi am scos-o la plimbare. Bicicleta e de fabricație nemțească, are cel puțin 20 de ani și, ca orice lucru nemțesc, funcționează ireproșabil: cauciucurile cu bandă albă susură discret pe asfalt, schimbătorul tip Torpedo schimbă vitezele cu precizie de ceasornic și întreg ansamblul se deplasează impecabil, fără vreun zgomot sau scîrțîit. E atît de silențioasă încît cîinii care, la ora matinală la care ies eu la pedalat, încă nu s-au dezmeticit după o noapte grea, nu mă aud decît cînd sînt la 2-3 metri de ei; și-atunci tresar speriați și strănută de cîteva ori încercînd parcă să se scuze că simțurile lor ascuțite au fost umilite de ubertehnologia germană, și se prăbușesc cîțiva pași mai încolo, pe iarba uscată, răpuși de lenea începutului de zi.
În fiecare dimineață, în vreme ce ritmul pedalelor e susținut în căști de un playlist plin de plăcerile vinovate care mă însoțesc încă din liceu, mă întîlnesc în parc cu aceeași pereche de bătrîni. Sosesc la braț, căutînd probabil o gură de aer proaspăt după ce au dospit o noapte întreagă într-unul dintre acele cuptoare cu coacere lentă în care se transformă în nopțile de vară apartamentele capitalei. Ea poartă o rochie fără mîneci, închisă la culoare, cu un imprimeu indescriptibil; el are pălărie de pai, cămașă hawaiiană, pantaloni scurți și ciorapi bleumarin în șlapi. Se așază în fiecare dimineață pe aceeași bancă, scot din sacoșe ziare și reviste și se pun pe citit. Cred că într-o zi am zărit și un radio, dar e posibil să mi se fi părut. În orice caz, azi aveau cu ei o pernă gonflabilă cu care domnul s-a muncit ceva pînă a reușit s-o umfle. Cum traseul meu prin parc e circular, mă intersectez cu bătrînii cam de trei ori pînă ce ajung la banca lor favorită, apoi mai trec pe lîngă ei încă de cîteva ori - depinde cît mă țin picioarele.
Azi mi-au ieșit brusc în față în timp ce coboram în viteză o pantă. Am pus frînă și, nu știu de ce, i-am salutat: doamna mi-a zîmbit, iar domnul mi-a răspuns ridicîndu-și pălăria. La urma-urmei, suntem deja cunoștințe vechi: eu le știu pe dinafară conținutul sacoșelor și unde fac banking, ei știu despre mine că bat parcul în lung și-n lat la 7 dimineața, cu căștile pe urechi și călare pe o bicicletă de damă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu