Semafor

Printre nenumărate alte lucruri minunate care probabil s-au întîmplat în Piatra Neamț spre sfîrșitul anului 2015, trebuie consemnată la loc de cinste instalarea unui semafor la magazinul Unic. Am remarcat sus-numitul dispozitiv pentru că are un dichis: e un semafor cu buton. Dacă ești pieton, trebuie să apeși butonul ca să primești verde și să poți traversa. Altminteri semaforul e mereu verde (ceea ce vă doresc tuturor) pentru mașini. 
Pentru ca dichisul să fie complet, chiar dacă ai apăsat butonul nu te poți repezi să încaleci zebra. Butonul nu transformă instant roșul în verde, ci te pune să aștepți 90 de secunde (un preludiu altfel rezonabil pentru orice bărbat). Abia apoi semaforul se face verde pentru cele 18 secunde în care pietonii își pot face de cap cu zebra. 
Fiind instalat recent, semaforul cu buton n-a intrat în obișnuința trecătorilor, fie ei localnici sau turiști. O șoferiță, văzîndu-mă așteptînd la trecere în intervalul roșu de 90 de secunde, a oprit politicoasă mașina, așteptînd să trec. Eu i-am arătat semaforul pe care nu-l observase și care arăta verde pentru ea și roșu pentru mine. A zîmbit și a ridicat mîna de pe volan în semn de scuze: nu pentru mine, probabil, ci pentru mașinile din spatele ei, care tocmai începuseră să claxoneze insistent. 
Așadar, cum arată în seara de 1 ianuarie 2016 trecerea de pietoni semaforizată de la Unic? Roșu la pietoni, verde la mașini - dar nu trece nici una. În schimb, de o parte și de alta a zebrei stau cîțiva inși zgribuliți (sînt minus 12 grade). Nici unul n-a văzut butonul, așadar stau și probabil cugetă. Sînt multe lucruri la care te poți gîndi cînd stai un minut și jumătate la semafor, dar intervalul de gîndire poate fi nesfîrșit dacă nu te prinzi că trebuie să apeși un buton ca să treci strada. Cînd am ajuns la trecere și i-am văzut pe oamenii aceia atît de gînditori, m-a lovit și pe mine subit o dilemă: să apăs butonul sau să nu-l apăs? La urma urmei, ce-mi dă mie dreptul să întrerup meditația unor necunoscuți? Cine sunt eu ca să-mi permit să ridic un om căzut pe gînduri? 
Cum la momentul respectiv frigul era cel mai bun sfetnic, am apăsat butonul. Între timp se mai adunaseră 4-5 persoane de fiecare parte a străzii și am așteptat împreună, în liniște, scurgerea celor 90 de secunde roșii. Timp suficient ca să constat că sînt ușor nemulțumit că nimeni n-a observat că mie mi se datorează scurtarea așteptării. „Datorită mie, stimați concitadini, stați doar 90 de secunde la semafor, nu zăboviți acolo pînă dați în hipotermie.” Meditația la semafor, la temperaturi scăzute, zgîndără cultul personalității.
În fine, traversăm. Cum e 1 ianuarie și n-am ce face, după cîțiva pași privesc îndărăt, să văd ce mai e pe la semafor. E roșu iar și un cuplu în vîrstă așteaptă să traverseze. Evident, n-au sesizat că trebuie să apese butonul pentru a nu-și sfîrși zilele în fața semaforului. Mă întorc. Apăs butonul - de data asta nu mă mai încearcă nici o dilemă. Dimpotrivă, sînt mîndru că am început anul cu o faptă bună – la urma urmei, ceea ce tocmai am făcut e varianta din era digitală a ceea ce altă dată însemna să ajuți un bătrîn să treacă strada. Însă bătrînii trec strada în pas alert și nu zic nimic cînd trec pe lîngă mine; nu s-au prins că eu am fost binefăcătorul lor; nu i-a surprins nici faptul că, deși era verde, eu n-am traversat. Las la o parte faptul că luasem chiar o postură din care să le primesc cu detașare recunoștința. „E plăcerea mea. Da, e stupid semaforul acesta, nimeni nu observă că trebuie apăsat butonul… N-aveți de ce să-mi mulțumiți, eram absolut întîmplător acolo...” Cam asta le-aș fi spus dacă ar fi observat că eu le-am făcut posibilă traversarea... Mda, se pare că sînt în acel moment al vieții cînd am nevoie de recunoștința semenilor: vreau ca toate gesturile mele, mici, mărunte sau nesemnificative, să fie primite cu osanale. 
Convins că odată cu recunoștința va veni și gloria, rămîn „la butoane”, cum se zice - la buton, în modestul meu caz. În vreo 20 de minute, solicitudinea mea deloc dezinteresată ajută cîteva zeci de persoane să treacă mai repede strada. Deși aproape am înghețat, nu pot abandona postul cîtă vreme constat că, deși stau 20, 30 ba chiar și 40 de secunde la semaforul indiferent, nimeni nu observă butonul, după cum nimeni nu sesizează că eu îl apăs... Sunt un Caron invizibil care ajută sufletele rebegite de frig să treacă nu Styxul, ci o stradă oarecare într-un orășel de munte. Desigur, situația nu e la fel de dramatică precum în mitologie: de cealaltă parte a străzii nu e infernul, ci o patiserie (e drept, închisă la ora asta); luntrea mea e un buton (dar ăsta e meritul miniaturizării, lucrurile evoluează, sunt convins că Hades și-a pus lift între timp) și nu cer altă răsplată pentru gestul meu decît recunoștință, fie ea și temporară. 
Un grup gălăgios de tineri oprește lîngă mine, așteptînd să traverseze. De partea cealaltă poposesc o familie cu o fetiță și un tînăr care vorbește la telefon. De data asta aștept cam un minut. Nimic. Părinții au luat postura specifică meditației, tinerii de lîngă mine rîd în hohote, omul cu telefonul continuă să vorbească la telefon... Apăs butonul. Tinerii mută gălăgia pe trotuarul de vizavi în timp ce familia se îndreaptă spre mine. De la jumătatea străzii aud glasul limpede al fetiței întrebînd de ce au așteptat atît de mult. Mama îi răspunde că de vină e băiatul cu șapcă (adică eu), care n-a dat drumul la semafor mai repede, deși nu trecea nici o mașină. Ultimele cuvinte le spune cînd trece pe lîngă mine, privindu-mă nemulțumită. 
Nu, nu acest incident mă face să mă îndrept spre casă: nu mai pot înfrunta nici frigul, nici privirile din ce în ce mai bănuitoare ale taximetriștilor din zonă. Oricum, n-am de ce mă plînge: serviciul meu voluntar nu a primit gratitudinea așteptată, dar măcar a fost remarcat. Cam la fel se întîmplă și cu bunele intenții cînd sunt bune doar pe jumătate.