Sergiu Nicolaescu: „Am vrut să-l împușc pe Ceaușescu”

Cel mai prolific regizor român vorbește despre cei care-l contestă, despre Revoluția din 1989, despre relațiile cu Becali și Nicu Covaci, precum și despre intenția de a-l asasina pe Ceaușescu.

În 1962, aţi câştigat la Cannes premiul pentru film documentar, cu „Memoria Trandafirului.” Destul de curând mai apoi aţi renunţat să mergeţi la  festivaluri. Ce s-a întâmplat?

Sergiu Nicolaescu: În toată viaţa mea, eu am fost de trei ori la festivaluri. Există o lume a festivalurilor din care eu pur şi simplu nu aveam timp să fac parte. Eu nu sunt un vânător de festivaluri, dar nu e rău să fii vânător de festivaluri, e bine, pentru că aşa se afirmă o cinematografie. Eu am muncit, am muncit ca un zmeu, am făcut film după film – 64 de filme româneşti plus 28 străine. E imens, e o muncă imensă. Dacă nu intram în politică, în 18 ani de la Revoluţie în mod sigur făceam încă 18 filme. Or, n-am făcut decât șase. Am realizat „Oglinda”, un film politic, singurul film politic românesc în care i-am arătat pe Antonescu, pe Hitler, întâlnirile dintre ei şi adevărul despre 23 august şi despre cei care au trăit în acea perioadă. Un film foarte tare, pe care mi-am dorit dintotdeauna să-l fac şi l-am făcut.

Aţi spus la un moment dat că aţi fost în politică, dar n-aţi fost politician. Cum se poate?
În 1990, a fost o şedinţă, că se facea FSN-ul partid. La acea şedinţă, Brucan a zis: „Eu îmi ridic pălăria în faţa lui Nicolaescu ca revoluţionar, dar mi-o pun la loc când face pe politicianul.” De ce? Pentru că eu am spus, la acea şedinţă: „Nu uitaţi de Basarabia!”.

Ion Cristoiu scria într-un editorial din Jurnalul Naţional că „Sergiu Nicolaescu a regizat, printre alţii, Revoluţia din decembrie 1989.”
Să spună el ce înseamnă asta.

Că aţi fost în spatele a ceea ce s-a întâmplat atunci.
Să nu exagerăm, eu am acţionat în 21-22. Am scos uzinele în stradă, am fost în faţa la Griviţa Roşie şi am scos muncitorii de acolo şi i-am pus într-un tramvai să vină în centru. Eu am scos în stradă platformele 23 August şi Pipera şi am venit în fruntea oamenilor până în Piaţa Romană. Cristoiu ştie şi el nişte detalii, le ştiu şi eu, dar nu le voi spune niciodată.

De ce?
Pentru că acum nu sunt credibile şi cine le spune acum nu le poate dovedi. O să-ţi arăt nişte arme pe care le-am adus pe vremea lui Ceauşescu – arme cumpărate şi introduse pe şest în ţară, fără aprobare, fără nimic. Eram proprietarul a două arme de foc, una fiind o puşcă semiautomată cu amortizor. Toate luate în anii '70 şi ceva, eu gândindu-mă încă de pe atunci la 1989.

Cum adică?
Mă gândeam la o schimbare şi atunci m-am înarmat. Mă gândeam la un sacrificiu. E prima dată că vorbesc despre lucrurile acestea. Să fiu sincer, am şi martori, am şi armele, dar e prima dată când spun asta: eu şi cu Nicu Constantinescu planificasem să-l împuşcăm pe Ceauşescu. Erau gânduri prosteşti. Nu mă gândeam la revoluţie, n-am crezut niciodată că regimul Ceauşescu va cădea. Dar la dispariţia lui Ceauşescu m-am gândit.

Dar de ce să-l împuşcaţi pe Ceauşescu? Eraţi cel mai important regizor al vremii...
Nu la începutul lui 1970, atunci nu făcusem decât Mihai Viteazul. Cel mai mare film românesc, orice ar spune cineva de filmele mele, nu poate zice nimic de Mihai Viteazul – a fost cumpărat de Columbia, au dat pe el 200.000 de dolari.

Aţi colaborat multă vreme cu Titus Popovici şi la un moment dat aţi întrerupt relaţiile cu el.
Foarte multă vreme am colaborat. La un moment dat spuneam despre el că mi-e cel mai bun prieten. Dar în 22 decembrie, am intrat în cabinetul lui Ceauşescu şi am văzut pe un birou mare şi lung multe dosare. Şi acolo recunosc un dosar de-al meu – îl scot şi acolo era scenariul de la Mircea şi o scrisoare de 17 pagini prin care Titus se scuza lui Ceauşescu pentru ce nu filmasem eu sau pentru ce filmasem diferit.

Vă acuza în vreun fel?
Da, bineînţeles. Şi atunci m-am îndoit de Titus, pe moment chiar mai mult decât atât, dar pe urmă Titus a murit şi l-am iertat. Ceea ce a făcut el pentru mine – mi-a scris scenariile la „Dacii”, „Mihai Viteazul” şi atâtea altele – era mult mai important.

Sunt mulţi care vă contestă filmele şi anti-comunismul dumneavoastră, spunând că, totuşi, aţi făcut film, aţi mers în străinătate, pentru că eraţi regizorul favorit al regimului.
Nu-i adevărat, dovadă că mi s-au oprit filme. Mircea Drăgan a folosit politicul, a făcut lucruri care plăceau regimului. Când am venit eu, au văzut spectatorii cu totul altceva şi le-a plăcut mai mult. Şi eu ar fi trebuit să fac ca Drăgan, dar n-am făcut. Ce am avut de spus, am spus. Vezi filmele şi pe urmă trage concluziile. Şi mai vreau să spun un lucru: de ce eram iubit, de ce sunt iubit de spectatori? De ce mă iubeşte lumea?

Aţi ţinut loc de Spielberg şi Stallone, dacă ar fi să-l citez pe criticul Andrei Gorzo.
Eu am arătat istoria. Şi istoria aceea pe care eu am arătat-o e adevărată. Eu făceam filme care mergeau fiindcă erau filme patriotice. Cine vedea, îi plăcea, îi mergea  la suflet. Cei care mă contestă nu ştiu ce a însemnat filmul „Dacii” la vremea respectivă. Lumea se ridica în picioare şi aplauda. Eu strecuram în filmele mele adevăruri istorice, singurele adevăruri istorice... Spuneam în filme că, pe atunci, comuniştii au câştigat fiindcă au fost mulţi şi puternici. Şi asta o spun şi acum. Şi tot ei l-au răsturnat pe Ceauşescu. Cei care au făcut revoluţia au fost muncitorii, muncitorii s-au revoltat, nu intelectualii, nu studenţii. Uzinele au venit să-l dărâme pe Ceauşescu. Ei aveau ceva cu el, trăiau prost, aveam televizor două ore pe zi. Și nu numai ei...

Dar au venit la chemarea unor intelectuali.
Muncitorimea l-a dat jos pe Ceauşescu. Muncitorimea care  în ’46-’49 a pus mâna pe putere, cu ajutorul ruşilor, fireşte.

După revoluţie aţi propus amnistierea tuturor crimelor săvârşite în decembrie 1989, în cadrul Comisiei de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989. Aţi cerut inclusiv graţierea şefului Securităţii, a generalului Iulian Vlad.
Bineînţeles. Eu cu Vlad m-am văzut de multe ori.

Aceste iniţiative au fost vehement contestate de asociaţiile de revoluţionari.
N-aveau ce face. Ştii ce se întâmplă, eu n-am mulţi duşmani, am mai mult prieteni şi admiratori. Iar duşmanii mei nu sunt duşmani, sunt doar invidioşi.

Nicu Covaci de la Phoenix v-a dat în judecată pentru că aţi folosit muzica Phoenix pe coloana sonoră de la „Nemuritorii”. Cum s-a tranşat chestiunea?
Se judecă. Vreau să spun că legea spune aşa – muzică special scrisă pentru film. Or, melodiile lui erau deja puse pe disc, discul l-a adus Covaci la judecător. Dar discul e dinainte de a face eu filmul. Mai poţi spune că e muzică originală? Autor e muzicianul care scrie muzică specială de film, nu a cântat o melodie şi eu o iau şi o pun pe film.

Păi, aşa, puteţi lua oricare melodie a oricărui artist. Dar e vorba de drepturile de autor.
Păi el mi-a dat voie. Și a fost plătit, există un contract.

Covaci v-a dat voie?
Sigur că da, a vorbit și cu mine personal.

Atunci, în ’70?
Da, în ’72-’73.

Din ce ştiu eu, Covaci era atunci în Germania şi a spus că dumneavoastră i-aţi folosit muzica fără să-i cereţi acordul.
Nu, el a fugit după film. Şi a doua minciună pe care a spus-o e că nu l-am trecut pe generic. Să vadă filmul, scrie Nicu Covaci pe generic. E trecut și el, şi Tiberiu Olah. Nicu Covaci loveşte acum spunând prostii, două minciuni grave pentru care pot să-l dau oricând în judecată, fiindcă le-a spus public. Dar e jenant să ne judecăm noi, artiştii, între noi. Mie mi-ar fi ruşine să-i fac o acţiune de dare în judecată.

La un moment dat, Becali a folosit imagini din filmele dumneavoastră în clipurile electorale. Cum de l-aţi lăsat?

Nu mi-a ceut voie, dar nici nu l-am dat în judecată.

De ce? Vă e frică de Becali?

Frică de Becali? Dom’le, mie nu mi-e frică de nimeni. Nu mi-a fost frică de Ceauşescu, cum să-mi fie frică de Becali? Dar nici nu cred că omul a vrut să facă rău. Oana Pellea l-a ameninţat că-l dă în judecată şi până la urmă s-a împăcat cu el.

Dar nici n-aţi protestat.

Ba da, am protestat. Legal, am protestat.

L-aţi dat în judecată?

Nu, era o instituţie, ORDA parcă, la care am depus o plângere. Şi ei au zis: „Noi ce să facem? Daţi-l în judecată!”, „Eu? Nu-l dau, dom’le.” Sigur că nu-mi convine ca toată lumea să ia din film, dar n-au mai fost alţii.

Aţi fost căsătorit de două ori. Cum se vede căsnicia prin ochii unui om atât de ocupat?
Nu discut despre căsniciile mele. Eu am trăit pentru film şi nu am avut altceva în afară de film. Acum sunt căsătorit a treia oară. Sunt la a treia căsnicie şi probabil cu asta voi rămâne până la capăt.

Aţi făcut foarte multe filme. Credeţi că veţi rămâne în istoria cinematografiei româneşti ca un reper cantitativ sau calitativ?

Eu n-am urmărit cantitatea. M-am sacrificat ca să fac lucruri importante, să fac din fiecare film ceva important. Ce rămâne după mine, nu ştiu, trage dumneata concluziile!

-//-

Interviu publicat în revista The ONE, mai 2008