Gaddafi, garda și garderoba

După Mubarak și Saddam, Gaddafi este următorul șef de stat invitat să ia loc pe fărașul care îl duce în recycle bin-ul istoriei. Nu știu cum va fi el digerat de posteritate, nu știu ce loc va ocupa în amintirea supușilor săi, dar comunitatea fashion orientalo-africană sigur îi va regreta aparițiile flamboaiante.

Deși gradul de colonel îi legitimează apartenența la lumea cazonă, Gaddafi s-a deconspirat în timp drept un veritabil trend-setter al modei nord-africane a ultimilor 40 de ani. Revoluționarii care i-au năpădit palatele și au plonjat cu capul înainte în piscină ori și-au făcut, pentru locul de veci de pe facebook, o poză cu degetele rășchirate în livingul colonelului, n-au aruncat o privire și în dressing-ul longevivului conducător de jamahirie: ce paradis al culorilor, ce rai al texturilor, ce junglă amazoniană a imprimeurilor! Andre  Leon "Vuitton" de la Vogue trebuie că e invidios, mai ales că Gaddafi recurgea la total look sau monocromie doar cînd se întîlnea cu cîrcotașii fashioniști Berlusconi și Sarkozy; în rest, mixa culorile cu nonșalanța cu care amestecă ritmurile un DJ pastilat.

Printre persoanele publice există o regulă nescrisă, dar unanim și necondiționat respectată: să nu ieși în lume de două ori cu aceeași rochie. Gaddafi a respectat-o cu sfințenie. Nu se poate ca exuberanța vestimentară a liderului libian să nu te facă să te întrebi cine îi picura generos în ureche atîta inspirație, la pachet cu curajul nebun de a se înțoli potrivit acestei inspirații?

Orice s-ar zice, Gaddafi a fost un lider brav, curajos, neînfricat. Iți trebuie cel puțin o pereche de "bile" ca să pui pe tine perdelele pe care le purta el de obicei; apoi, îți mai trebuia una (încă o pereche) ca să pui un halat cu dungi peste cel cu picățele, și încă una ca să ieși așa afară din casă. 

Dar așa a fost Gaddafi, un nonconformist. A fost nonconformist și în privința femeilor. Nu avea bodyguarzi bărbați, ci femei. Era permanent și pretutindeni însoțit de un alai feminin pestriț. Pestriț fiindcă fiecare dintre fetele acestea avea propria uniformă, complet diferită de a celorlalte. Acesta e de fapt primul indiciu că fetele nu sînt cu adevărat bodyguarzi. Orice veteran, orice persoană cu pregătire militară ar fi acceptat o uniformă oarecare, oricît de anostă, numai să nu fie în fundul gol cînd se ivește ocazia să-și dea viața pentru prealuminatul stăpîn. Fetele astea însă n-au nimic de-a face cu armata. Au acceptat noțiunea de uniformă numai fiindcă le-a oferit o bună... acoperire împreună cu ocazia de a-și exprima propria declarație de stil. La o privire mai atentă, veți observa că fetele sînt rujate, rimelate și coafate; nu vreau să mă gîndesc de cîte ori o fi întîrziat Muammar prin aeroporturi fiindcă i-a uitat Allah bodyguardele în duty free, în timp ce vînau infidelii în paralel cu superofertele de la fardurile Lancôme. (textul continuă mai jos)

Si acum vine întrebarea: dacă fetele astea i-au fost consilieri vestimentari, de ce era nevoie de atît de multe? Pînă și Sarah Jessica Parker a avut nevoie de un singur sfetnic ca să treacă strada de la Kentucky Fried Chicken la Nobu. De ce lui Gaddafi nu i-ar fi fost de ajuns o singură consilieră? Păi, în primul rînd, el e (mă rog, a fost)  arab. Arabii nu se mulțumesc cu o singură nevastă, de ce s-ar mulțumi cu o singură consilieră?

Așa ajungem la o altă calitate a răposatului: știa să asculte femeile. Lucru foarte important pentru orice bărbat care vrea să aibă trecere la sexul opus. Ce femeie nu și-ar da viața pentru un bărbat care o ascultă, fie el și dictator? Dictator? Încercați să le convingeți pe fetele-bodyguard că Gaddafi a fost dictator! El, dovada vie (cît a fost viu) a pluralismului vestimentar: era suficient să-l vezi pe Muammar ca să-ți dai seama că le asculta pe toate femeile din jurul lui și-i făcea pe plac fiecăreia în parte. “Azi punem halatul cu dungi, tăicuțule”, îi zicea una. “Toca aurie”, spunea alta. “Patrafirul cu buline”, susura a treia. “Pantofii cu toc de 10”, zice a patra... Glumesc. Să nu fim răutăcioși, Gaddafi n-a purtat nicicînd tocuri mai mari de 5.

Garderoba lui Gaddafi spunea ceva nu doar despre el, ci și despre cum se poziționau în raport cu el ceilalți șefi de stat: pe prieteni îi întîmpina într-o ținută sobră, monocromă, chiar dacă e vorba de alb, de albastrul-violet al bolizilor care alergau în anii '70 la Le Mans, sau de mult mai șicul bej al deux-piece-urilor lui Coco Chanel; dacă îl întîmpină pe Berlusconi în uniformă, stilul e a la Michael Jackson, cu fireturi multe și fotografii care pot ține loc de decorații sau de broșă. Păcat că Muammar n-a trăit mai mult în minunata eră digitală, sigur l-am fi văzut într-o zi cu un LCD micuț în piept sau cu GPS la chipiu, iar pe bordura de la nelipsita-i tocă și-ar fi montat un display circular pe care să ruleze vorbele sale de duh, versete din Coran sau reclame, ca pe stadion.

Cît despre președintele american, i-o fi fost el adversar declarat, dar Gaddafi se simțea ca acasă în preajma lui, mai ales că Obama nu și-a renegat niciodată originile africane. La una dintre întîlniri, Gaddafi și-a propus să-i provoace acestuia nostalgii, îmbrăcînd hainele de duminică, acelea cu imprimeuri inspirate de desenele de pe mașinile tunate. Iar Obama, vedeți, se dă la o parte cu respect: trece (în neființă) vraciul vracilor...