Isabel Allende. “Politica externă a SUA e de multă vreme un dezastru"

Cea mai populară autoare chiliană vorbește  despre dictatura lui Pinochet și anii exilului, despre dragoste și familie, dar și despre feminism și politica externă a SUA.

Foto Lori Barra

"Dacă e să aleagă între a-și ofensa rudele și a spune o poveste, orice scriitor profesionist va alege prima variantă", spuneți în "Suma zilelor", cea mai recentă carte a dvs tradusă în românește. Este acesta un crez personal al dvs.?

Isabel Allende: Eu încerc să nu supăr pe nimeni cu ceea ce scriu. Și nu dezvălui lucruri din intimitatea altor persoane fără acordul acestora. În cazul cărților mele de memorii, "Paula" și "Suma zilelelor", în care vorbesc despre familia și prietenii mei, am dat fiecăruia să citească manuscrisul înainte să-l trimit la editură.

Și a fost cineva deranjat de ce a citit?

Da, fiul meu vitreg cel mic. S-a supărat după ce a citit "Suma zilelor", pentru că nu i-a plăcut cum l-am portretizat. Așa că l-am scos din carte.

Din câte înțeleg, considerați că "Paula" este cel mai important roman al dvs. "M-a salvat de la sinucidere, a salvat-o pe Paula din uitare", ați declarat într-un interviu. (Fiica lui Isabel Allende, Paula, a murit în 1992 de porfirie, n. red.) Poate un părinte să treacă peste durerea pierderii unui copil? Scrisul v-a ajutat, a fost o modalitate de alinare?
Cei mai mulți dintre părinți nu trec niciodată peste moartea unui copil, dar învață să trăiască cu pierderea. Unii nu supraviețuiesc durerii, iar alții, privilegiați, așa cum sunt eu, pot găsi alinare în comunicarea cu spiritul copilului. Tristețea rămâne, dar e suportabilă. Faptul că am scris "Paula" m-a ajutat să înțeleg ce se întâmplă cu fiica mea, să-i păstrez amintirea și să-i cinstesc viața. Cartea aceasta m-a pus în legătură cu milioane de cititori din întreaga lume. De asemenea, tot datorită acestei cărți, am pus pe picioare o fundație dedicată ajutorării femeilor și copiilor.

Ați declarat că primiți în continuare scrisori după moartea Paulei (de obicei, după ce cartea este tradusă într-o nouă limbă). Aceste scrisori v-au ajutat să depășiți durerea sau au păstrat rana deschisă?
Scrisorile acestea sunt o alinare. Unii oameni îmi povestesc despre pierderile lor, alții îmi spun că au plâns pentru mine. Am câteva scrisori de la cititori care au reintrat în legătură cu părinții lor după ce mi-au citit cartea. O femeie mi-a scris că nu mai vorbise cu mama ei de 18 ani și, după ce a citit "Paula", a căutat-o și a vizitat-o.

Relația pe care ați avut-o cu Paula a semănat în vreun fel cu cea pe care o aveți cu mama dvs?
Da, este foarte asemănătoare. Deși eu sunt foarte diferită de mama mea, iar Paula avea personalitatea ei, diferită de mine și de bunica ei. Când trăia, obișnuiam să scriem o scrisoare și să trimitem o copie celorlalte două, deci eram astfel trei femei părtașe la aceeași corespondență. Paula a fost cea mai bună confidentă a mea, profesoara mea. Am învățat foarte mult de la ea.

Foto Lori Barra

Mama dvs a fost prima care a recunoscut un roman în "Casa spiritelor". Povestiți-mi despre relația pe care o aveți cu ea.
Mama s-a născut în 1920 într-o familie catolică foarte conservatoare. A primit o educație umanistă solidă, dar nu era pregătită să muncească. S-a măritat cu cine nu trebuie, cu tatăl meu, care a părăsit-o cu trei copii. Mama a trebuit să se întoarcă să locuiască în casa părintească, pentru că nu-și putea întreține singură copiii. N-a fost niciodată independentă financiar, a fost mereu întreținută de tatăl ei, apoi de tatăl meu vitreg. A fost mai apoi soția unui diplomat  și a urât stilul acela de viață care o sufoca. Ea ar fi vrut să trăiască la o fermă, să picteze, să aibă grijă de căței și pisici – iubește animalele, ca și mine... Ce vreau să spun este că mama a avut o viață frustrantă. Eu, pe de altă parte, aparțin unei generații diferite. Am reușit să mă eschivez de la acel trai convențional pe care îl duceau cele mai multe femei în Chile pe atunci. Am reușit să mă întrețin singură și să trăiesc după cum îmi place. În pofida deosebirilor dintre noi, eu și mama ne iubim și ne respectăm. Avem încredere oarbă una în cealaltă, nu există ceva ce să nu putem să ne spunem, nicio experiență pe care să nu o putem împărtăși. Râdem mult când suntem împreună.

Cât de importantă a fost contribuția mamei la faptul că la un moment dat ați fost o jurnalistă feministă?
Am devenit feministă fiindcă am vrut să nu fiu sub comanda vreunui bărbat, să nu existe un bărbat care să-mi controleze viața, așa cum am văzut că au făcut bunicul și apoi tatăl meu vitreg cu mama. Mama s-a speriat când am început să-i vorbesc despre feminism, eu fiind pe atunci adolescentă; continua să creadă că aș fi mai în siguranță dacă aș avea un soț, deși soțul ei o părăsise. Mama nu mai auzise pe nimeni spunând lucrurile pe care i le spuneam eu; a văzut apoi reacțiile agresive pe care vorbele mele le provocau nu doar bărbaților, ci și femeilor conservatoare. Cu trecerea timpului, mama a înțeles că am ales bine și că trăiesc așa cum și-ar fi dorit și ea să trăiască.

Cu niște ani în urmă, ați renegat munca dvs. ca jurnalist cu vederi feministe. Ați spus despre ce scriați în acea perioadă că e "o scriere mediocră". Astăzi mai îmbrățișați principiile feminismului?
Ca tânără jurnalistă, nu eram foarte atentă cu limbajul pe care-l foloseam. Scrisul meu deborda de idei, dar aveam scăpări stilistice. Dar da, susțin în continuare aceleași principii feministe pe care le-am apărat când eram tânără. Feminismul a evoluat, s-a schimbat, chiar a dat înapoi, dar este cea mai importantă revoluție socială și culturală de mii de ani încoace. Femeile au realizat deja foarte multe, dar lupta lor nu trebuie să se încheie până când fiecare femeie din această lume nu va fi respectată și nu va putea beneficia de oportunități egale cu bărbații. Scopul ultim este să înlocuim patriarhatul cu o civilizație mai justă, în care bărbații și femeile se ocupă în mod echitabil de conducerea lumii.

Despre tatăl dvs. scrieți doar în treacăt. Știu că nu l-ați cunoscut prea bine pentru că mama dvs., dezamăgită de infidelitățile lui, i-a decupat chipul din fotografiile de familie.
Nu știu nimic despre tatăl meu. Pur și simplu nu știu nimic despre el. Îmi pare rău că nu pot răspunde la această întrebare.

În 1973, ați părăsit Chile după ce președintele Salvador Allende, cu care ați fost rudă apropiată, a fost dat jos de la putere în urma unei lovituri de stat pusă la cale de generalul Pinochet, cu concursul CIA. Pe cine ați acuzat pentru exilul dvs., pe Pinochet sau pe americani?
I-am acuzat și pe Pinochet și pe CIA, dar decizia de a pleca din Chile mi-a aparținut. Nu puteam trăi într-un stat al terorii. Nu voiam să-mi cresc copiii într-o dictatură.

Este deja de notorietate implicarea americanilor în schimbarea guvernelor și în asasinarea unor președinți din Ecuador, Guatemala, Venezuela, Columbia și alte țări din America Centrală și de Sud. Sunteți victima directă a unui astfel de complot, totuși astăzi trăiți în SUA și sunteți căsătorită cu un american. Se poate spune că aceasta e, pe undeva, ironia soartei? Ați avut vreodată sentimentul că i-ați trădat pe suporterii lui Salvador Allende?
Trăiesc în SUA fiindcă m-am îndrăgostit de un american și m-am măritat cu el. Trăiesc în țara asta de 24 de ani și am învățat s-o iubesc, deși sunt foarte critică în privința anumitor aspecte sociale. Nu cred că l-am trădat pe Salvador Allende sau pe suporterii lui. Sunt convinsă că nu le pasă ce fel de viață duc eu. Nu sunt atât de importantă. Cât privește politica externă a SUA, ea e de multă vreme un dezastru. SUA au un discurs democratic, dar au și o istorie marcată de agresiuni împotriva unor guverne democratice, pe de o parte, și de susținere a celor mai teribili dictatori de pe planetă, pe de altă parte; americanii vorbesc mereu despre drepturile omului, deși le violează în mod constant. Cu toate acestea, mulți dintre americani nu sunt nici măcar conștienți de ceea ce face guvernul, pe la spatele lor, cu banii din impozite; și, când în sfârșit află, sunt consternați. Responsabilitatea mea este vorbesc din propria   experiențe, să spun ce știu. SUA sunt o țară controversată și contradictorie, dar în același timp sunt un spațiu al oportunităților. E o țară tânără și dinamică, unde se nasc mereu idei noi, unde e loc pentru toată lumea și unde ai libertatea de a critica administrația. În această țară mi-am găsit locul, intimitatea, libertatea și mulți, mulți prieteni.

"Pentru femei, vorbele sunt cele mai bune afrodiziace. Femeile au punctul G în ureche", ați spus într-un interviu. Ce ne facem cu cei care cred că femeile se cuceresc mai ușor cu diamante?
Eu n-am fost niciodată prietenă cu diamantele, deci nu am capacitatea să înțeleg cum te poate cuceri cineva cu o piatră prețioasă încrustată pe un inel. Când văd un diamant, nu mă gândesc la romantism, văd în schimb condițiile oribile în care muncesc oamenii în minele de diamante. Dar, cu sau fără diamante, fata tot în ureche are punctul G.

Dar bărbații sunt la fel de sensibili la vorbe?
Nu. Ei răspund mai degrabă la imagini, de unde și plăcerea lor pentru pornografie și reviste sexy. Imaginile nu sunt atât de provocatoare pentru femei, dar pe ele le poți seduce cu o șoaptă.

Vi s-a întâmplat să se îndrăgostească cineva de dvs. datorită scrisului dvs.?
Soțul meu, Willie Gordon, a citit al doilea roman al meu, "Despre dragoste și umbră", și și-a dorit să mă cunoască, pentru că vedeam dragostea la fel ca el. Am ajuns în California într-un turneu de promovare a cărții și el a venit să mă asculte citind într-o librărie. Am simțit că suntem pe aceeași lungime de undă din primul moment. Ne-am îndrăgostit și în scurt timp ne-am căsătorit. Willie spune și azi că e îndrăgostit de felul în care scriu.

"Amanții latini sunt soți jalnici", a fost concluzia unui jurnalist după o discuție cu dvs. Dar își păstrează măcar reputația ca amanți?
Amanții latini sunt prin definiție nestatornici. Vor să seducă toate femeile pentru a-și demonstra masculinitatea. Fapt care este un serios impediment pentru o căsnicie. Cât privește reputația, și-o păstrează cât pot "performa" și arată bine. Pe urmă devin jalnici.

Ați declarat la un moment dat: "Sper ca pe 8 ianuarie să fiu așezată la un birou, cu o centură de castitate, scriind". De ce cu o centură de castitate?
Sincer nu-mi amintesc despre această declarație caraghioasă. Oi fi fost beată sau cine știe?... De ce să-mi fi dorit o centură de castitate? Oricine a văzut una într-un muzeu nu și-ar dori în veci să poarte așa ceva, pur și simplu e vorba de un instrument de tortură. E posibil să fi vrut să spun, la modul metaforic, că pe 8 ianuarie voi fi fost complet dedicată scrisului, fără niciun fel de distrageri. Oricum, m-am răzgândit: acum vreau doar să mă distrez.

Foto Lori Barra

ISABEL ALLENDE – Note biografice

Născută în 1942 în Lima, Peru; în 1945 se mută în Chile, împreună cu mama și cu cei doi frați.

1962 Se căsătorește cu Miguel Frías cu care are doi copii, Paula și Nicolas.

1973 În urma puciului militar organizat de Augusto Pinochet, pleacă din Chile în Venezuela.

1981 Pe 8 ianuarie, aflată încă în Venezuela, primește vestea că bunicul ei, în vârstă de 99 de ani, e pe moarte. Fiindcă nu-l poate vizita, îi scrie o scrisoare care avea să devină, un an mai târziu, romanul Casa Spiritelor.

8 ianuarie este de atunci ziua în care Isabel începe lucrul la o nouă carte.

1989 Se mută în America, după ce, cu un an mai devreme, în timpul unei vizite în California, îl cunoscuse pe avocatul Willie Gordon, cel care avea să-i devină al doilea soț.

1992 Fiica ei, Paula, moare de porfirie, după o îndelungată suferință.

1998 I se decernează Dorothy and Lilian Gish Prize (acordat celor care au contribuit la înfrumusețarea lumii).

2004  Devine memebru al Academiei Americane de Artă și Științe.

2010 Primește Premiul Național pentru Literatură din Chile.

Interviu publicat in revista The ONE