Cazul scriitorului Norman Manea este unic în lumea literară românească: a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, apoi i-a fost retras. Prin urmare, dl Manea a trebuit să se "consoleze" cu Premiul MacArthur primit în SUA și cu Prix Medicis Etrangers decernat în Franța, precum și cu faptul că, în anii din urmă, numele domniei sale a fost menționat printre posibilii candidați la Nobel. Plecat din România de peste 20 de ani, autorul unei opere literare traduse în mai mult de 20 de limbi, decorat cu Legiunea de Onoare și cu Ordinul Meritul Cultural, Norman Manea nu a renunțat nici până azi la cetățenia română și se mândrește cu faptul că scrie în românește.
 |
| Foto Polirom |
Ați plecat din România în America, în 1986. De ce America?
Norman Manea: Inițial am plecat cu o bursă în Berlinul Occidental, unde am rămas un an și ceva. Cum ulterior nu prea puteam să mă întorc, am căutat o amânare, adică o continuare a bursei. Aveam în țară părinții bătrâni și bolnavi și nu eram foarte decis să rămân.
Norman Manea: Inițial am plecat cu o bursă în Berlinul Occidental, unde am rămas un an și ceva. Cum ulterior nu prea puteam să mă întorc, am căutat o amânare, adică o continuare a bursei. Aveam în țară părinții bătrâni și bolnavi și nu eram foarte decis să rămân.
Deci ați fost mai degrabă forțat să plecați.
Da. Eram destul de confuz în lumea aceea nouă. Și mi s-a oferit o bursă în America, la Universitatea Catolică din Washington. Acela a fost începutul Americii. Credeam că plec pentru zece luni și, iată, au trecut peste 20 de ani.
Da. Eram destul de confuz în lumea aceea nouă. Și mi s-a oferit o bursă în America, la Universitatea Catolică din Washington. Acela a fost începutul Americii. Credeam că plec pentru zece luni și, iată, au trecut peste 20 de ani.
Cât de greu a fost acel început în America?
A fost foarte greu. Totuși eu eram oarecum privilegiat, nu eram pe stradă, aveam o bursă de zece luni, care s-a prelungit ulterior cu încă patru. Așadar, un an și ceva am fost în siguranță, ca să zic așa. Apoi, soția mea a găsit un serviciu la o galerie de restaurare de artă. Eu nu aveam încă nimic. Treptat, s-au mai deschis niște uși – la început s-au întredeschis, apoi s-au deschis de-a binelea și în 1989 am fost invitat pentru un an la Bard College, unde sunt și acum. Ei mi-au tot prelungit șederea, cu câte un an, iar în 1991 am primit Premiul MacArthur, care e un premiu foarte spectaculos în SUA, și din momentul acela m-au anunțat că, dacă vreau să rămân, pot rămâne permanent. Și n-am vrut să mai încerc alte aventuri.
Printre numeroasele premii pe care le-ați obținut se numără și Premiul Uniunii Scriitorilor din România, care ulterior v-a fost retras. Cum ați reacționat atunci?
Eram la Washington când mi s-a comunicat că premiul s-a anulat. Am trimis o scrisoare oarecum de protest președintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, pentru că era un caz fără precedent: în 40 de ani de comunism nu se retrăsese niciodată un premiu deja dat de Uniunea Scriitorilor, pentru că instituţia, așa cum era ea, cvasi-rebelă, nu era Uniunea Scriitorilor români din München sau din New York, era de aici, din România. Erau mulți scriitori în Comitetul Central, inclusiv D.R. Popescu, cu care am avut o relație foarte bună, trebuie s-o spun, până la urmă, până la plecare. Firește, nu mi-a răspuns la scrisoare, iar eu nu am aflat nici dacă a primit vreodată acea scrisoare. Eu i-am scris că eram foarte mirat, fiindcă nu se mai luase o asemenea decizie categorică împotriva unei cărți care fusese premiată, care apăruse în România și care trecuse de cenzură – pierduse deja vreo 50 de pagini în valțurile cenzurii.
Eram la Washington când mi s-a comunicat că premiul s-a anulat. Am trimis o scrisoare oarecum de protest președintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, pentru că era un caz fără precedent: în 40 de ani de comunism nu se retrăsese niciodată un premiu deja dat de Uniunea Scriitorilor, pentru că instituţia, așa cum era ea, cvasi-rebelă, nu era Uniunea Scriitorilor români din München sau din New York, era de aici, din România. Erau mulți scriitori în Comitetul Central, inclusiv D.R. Popescu, cu care am avut o relație foarte bună, trebuie s-o spun, până la urmă, până la plecare. Firește, nu mi-a răspuns la scrisoare, iar eu nu am aflat nici dacă a primit vreodată acea scrisoare. Eu i-am scris că eram foarte mirat, fiindcă nu se mai luase o asemenea decizie categorică împotriva unei cărți care fusese premiată, care apăruse în România și care trecuse de cenzură – pierduse deja vreo 50 de pagini în valțurile cenzurii.
Nici astăzi, din câte știu, nu aveți o relație amicală cu Uniunea Scriitorilor.
Da. Aș spune că atunci aveam o relație amicală cu Uniunea Scriitorilor, adică nu Uniunea era vinovată de această anulare, dimpotrivă, ei au încercat să facă tot ce se putea ca acest lucru să nu se întâmple. Dar decizia a venit de la Consiliul Culturii, de la Minister. Acum, nu am niciun fel de relație cu Uniunea. Așa a fost să fie, se pare. Nu sunt foarte agreat acolo, e o chestie, cred, personală a președintelui Nicolae Manolescu, care ia decizii ca și cum ar fi vorba de o proprietate personală a lui și nu de o uniune care îi cuprinde pe toți membrii.
Da. Aș spune că atunci aveam o relație amicală cu Uniunea Scriitorilor, adică nu Uniunea era vinovată de această anulare, dimpotrivă, ei au încercat să facă tot ce se putea ca acest lucru să nu se întâmple. Dar decizia a venit de la Consiliul Culturii, de la Minister. Acum, nu am niciun fel de relație cu Uniunea. Așa a fost să fie, se pare. Nu sunt foarte agreat acolo, e o chestie, cred, personală a președintelui Nicolae Manolescu, care ia decizii ca și cum ar fi vorba de o proprietate personală a lui și nu de o uniune care îi cuprinde pe toți membrii.
Dar dvs. v-ați dori să fiți membru al U.S., v-ar mai interesa acest lucru?
Eu am fost membru al U.S. Am și cetățenie română, nu am renunțat la ea. Scriu în limba română și ăsta este, după părerea mea, argumentul major. Nu e vorba aici de simpatii și antipatii, sunt un scriitor care scrie în limba română. U.S., astăzi, e mai mult un fel de sindicat, nu e Academia Română, unde ești ales pentru că ești strălucit. N-oi fi eu ultimul dintre repetenți, dar, independent de asta, era normal ca U.S. să onoreze prestigiul pe care l-am câștigat și chiar, într-un fel, să profite de el. E o situație bizară, cu atât mai bizară cu cât, în 2008, la o dezbatere de la Muzeul Literaturii, a venit romancierul Nicolae Breban, care este vicepreședinte al Uniunii, și acolo, în public, a spus că nu înțelege atitudinea Uniunii în privința mea și că deplânge această situație. Ce se întâmplă la Uniune nu e treaba mea, dar iată care e poziția unui om din interior – și e un vicepreședinte, nu e omul de serviciu.
Eu am fost membru al U.S. Am și cetățenie română, nu am renunțat la ea. Scriu în limba română și ăsta este, după părerea mea, argumentul major. Nu e vorba aici de simpatii și antipatii, sunt un scriitor care scrie în limba română. U.S., astăzi, e mai mult un fel de sindicat, nu e Academia Română, unde ești ales pentru că ești strălucit. N-oi fi eu ultimul dintre repetenți, dar, independent de asta, era normal ca U.S. să onoreze prestigiul pe care l-am câștigat și chiar, într-un fel, să profite de el. E o situație bizară, cu atât mai bizară cu cât, în 2008, la o dezbatere de la Muzeul Literaturii, a venit romancierul Nicolae Breban, care este vicepreședinte al Uniunii, și acolo, în public, a spus că nu înțelege atitudinea Uniunii în privința mea și că deplânge această situație. Ce se întâmplă la Uniune nu e treaba mea, dar iată care e poziția unui om din interior – și e un vicepreședinte, nu e omul de serviciu.
Ați început să scrieți destul de târziu.
Prima carte mi-a apărut la 33 de ani. Era oarecum târziu față de vârsta la care se debuta atunci în România. În mod absolut, nu mi se pare foarte târziu. Cum poate știți, eu am făcut studii de inginerie. Nu aveam timp de scris. Scriam duminica sau în orele libere.
Prima carte mi-a apărut la 33 de ani. Era oarecum târziu față de vârsta la care se debuta atunci în România. În mod absolut, nu mi se pare foarte târziu. Cum poate știți, eu am făcut studii de inginerie. Nu aveam timp de scris. Scriam duminica sau în orele libere.
E totuși o distanță mare de la inginerie la literatură.
Nu, distanța nu era mare, pentru că eu, de când eram elev, am fost preocupat de literatură. La mine a fost un caz de nepotrivire, o stare de nefericire chiar, pe care am dus-o mulți ani. Că așa era pe atunci sistemul, îți alegeai o profesie, cu aceea mergeai la cimitir, nu prea puteai să sari de pe bandă. Am lucrat mulți ani și pe șantier, și în cercetare și proiectare. Acesta ar fi un motiv, altul ar fi că eu am debutat în literatură în perioada așa-zisă a destinderii, adică prin '64-'65, când începuseră lucrurile să se mai aerisească – chit că după aceea s-au poluat din nou... Dar atunci a fost o perioadă de destindere, când au început să apară traduceri din literatura străină. Foarte mulți scriitori români pe care noi nu apucaserăm să-i învățăm în școală, pentru că erau scoși din programa didactică, au fost reabilitați. Categoric, n-aș fi putut debuta în perioada stalinistă, pentru că ceea ce scriam eu n-ar fi mers. Și așa am avut dificultăți, dar era totuși altceva. Se putea dialoga, se putea negocia.
Nu, distanța nu era mare, pentru că eu, de când eram elev, am fost preocupat de literatură. La mine a fost un caz de nepotrivire, o stare de nefericire chiar, pe care am dus-o mulți ani. Că așa era pe atunci sistemul, îți alegeai o profesie, cu aceea mergeai la cimitir, nu prea puteai să sari de pe bandă. Am lucrat mulți ani și pe șantier, și în cercetare și proiectare. Acesta ar fi un motiv, altul ar fi că eu am debutat în literatură în perioada așa-zisă a destinderii, adică prin '64-'65, când începuseră lucrurile să se mai aerisească – chit că după aceea s-au poluat din nou... Dar atunci a fost o perioadă de destindere, când au început să apară traduceri din literatura străină. Foarte mulți scriitori români pe care noi nu apucaserăm să-i învățăm în școală, pentru că erau scoși din programa didactică, au fost reabilitați. Categoric, n-aș fi putut debuta în perioada stalinistă, pentru că ceea ce scriam eu n-ar fi mers. Și așa am avut dificultăți, dar era totuși altceva. Se putea dialoga, se putea negocia.
Herta Müller a luat Nobelul pentru cărți în care vorbește despre drama sașilor din România deportați după 1945 în Rusia. Se poate spune că e un premiu luat pentru cealaltă față a medaliei, pentru reversul Holocaustului?
E și asta o față, nu cred că e chiar cealaltă față, pentru că una este să omori oameni care nu au altă vină decât că sunt de o anumită naționalitate, alta e să te răzbuni pe cei care au făcut ceva sau n-au făcut, dar le pui tu în cârcă că au făcut. Asta s-a întâmplat cu mulți nemți din România și cu mulți alții din alte țări socialiste. Firește că, după război, a existat o anumită furie anti-germană în toate țările din est, cu atât mai mult cu cât aceste țări deveniseră comuniste – fiindcă Germania declanșase un război împotriva Uniunii Sovietice, țara socialismului victorios, deci resentimentele erau puternice. Că s-au făcut enorm de multe nedreptăți, nu am nici o îndoială; la fel, că au suferit oameni nevinovați, cum se întâmplă întotdeauna: cazi la mijloc și istoria trece peste tine.
E și asta o față, nu cred că e chiar cealaltă față, pentru că una este să omori oameni care nu au altă vină decât că sunt de o anumită naționalitate, alta e să te răzbuni pe cei care au făcut ceva sau n-au făcut, dar le pui tu în cârcă că au făcut. Asta s-a întâmplat cu mulți nemți din România și cu mulți alții din alte țări socialiste. Firește că, după război, a existat o anumită furie anti-germană în toate țările din est, cu atât mai mult cu cât aceste țări deveniseră comuniste – fiindcă Germania declanșase un război împotriva Uniunii Sovietice, țara socialismului victorios, deci resentimentele erau puternice. Că s-au făcut enorm de multe nedreptăți, nu am nici o îndoială; la fel, că au suferit oameni nevinovați, cum se întâmplă întotdeauna: cazi la mijloc și istoria trece peste tine.
La noi s-a discutat foarte aprins referitor la destinația acestui Nobel: este un premiu al României sau al Germaniei. Ce părere aveți?
Acest premiu este un premiu individual. Nu se dă unei țări, ci unui om. Omul acela aparține unei țări, are o anumită identitate. Eu definesc identitatea scriitorului prin limbă. Adică ești scriitor român, dacă scrii în limba română. Nu contează că ești negru, catolic sau femeie, ești scriitor în limba aceea. Herta Müller este o scriitoare de limbă germană; e drept, cu o mare parte a vieții trăite în România. Dar a scris întotdeauna și scrie și acum în germană. Nu are și nu a avut niciun fel de participare la viața literară de aici. Deci premiul este al Hertei Müller, nu al României sau al Germaniei. Dar este mai curând al Germaniei decât al României.
Acest premiu este un premiu individual. Nu se dă unei țări, ci unui om. Omul acela aparține unei țări, are o anumită identitate. Eu definesc identitatea scriitorului prin limbă. Adică ești scriitor român, dacă scrii în limba română. Nu contează că ești negru, catolic sau femeie, ești scriitor în limba aceea. Herta Müller este o scriitoare de limbă germană; e drept, cu o mare parte a vieții trăite în România. Dar a scris întotdeauna și scrie și acum în germană. Nu are și nu a avut niciun fel de participare la viața literară de aici. Deci premiul este al Hertei Müller, nu al României sau al Germaniei. Dar este mai curând al Germaniei decât al României.
La rândul dvs., sunteți considerat un potențial candidat pentru Nobel. Scrieți în românește, locuiți în America. Unde e acasă?
Nicăieri. Nu mai este nicăieri. Când vin aici, totul îmi este familiar și mă simt bine, cu limba română, cu ciorba de văcuță, fiindcă asta a fost viața mea până la 50 de ani. Dar nu mai sunt aici și nu sunt nici de acolo. Am domiciliul în America de douăzeci și ceva de ani... Sigur că multe lucruri de acolo au intrat în mine și m-am adaptat cumva lor, dar...
Nicăieri. Nu mai este nicăieri. Când vin aici, totul îmi este familiar și mă simt bine, cu limba română, cu ciorba de văcuță, fiindcă asta a fost viața mea până la 50 de ani. Dar nu mai sunt aici și nu sunt nici de acolo. Am domiciliul în America de douăzeci și ceva de ani... Sigur că multe lucruri de acolo au intrat în mine și m-am adaptat cumva lor, dar...
...Ceva lipsește.
Ceva lipsește. Lipsește deja și aici, și nu mai poate fi pus la loc. Și lipsește cu siguranță acolo și va lipsi pentru totdeauna.
Ceva lipsește. Lipsește deja și aici, și nu mai poate fi pus la loc. Și lipsește cu siguranță acolo și va lipsi pentru totdeauna.
Ați trăit experiența deportării la vârsta de cinci ani. Prin ce percepe diferit un copil această experiență față de un adult?
E o întrebare grea. E diferit... Starea copilului smuls din viața lui obișnuită și aruncat în stepa Ucrainei e o stare de spaimă, de foame și de frig, de continuă nesiguranță. E legată mai mult de senzații fizice. La 50 de ani, pierzi altceva. Ești un om format, pleci – cum am plecat noi, fără o furculiță –, într-o lume complet necunoscută. Nici nu vorbeam engleza când am ajuns în SUA. Ești într-un neant, la o vârstă în care în țara ta, în locul tău, de bine de rău, ai dovedit deja, până la vârsta aceea, ce ești, cine ești; ai avut servicii, ai muncit, ai putut fi evaluat. Brusc, la 50 de ani, ești repus în starea unui tânăr care trebuie să dovedească ce știe și ce poate într-o altă cultură, cu altă limbă, cu alt tip de competiție, mult mai dură. A fost o traumă. Am numit această traumă o "traumă privilegiată", pentru că îți ia foarte mult, dar îți și dă foarte mult: îți cere să regândești o sumedenie de lucruri din propria ta viață, din propriile tale păreri și să iei din această lume nouă, dacă poți, ce poate ea oferi bun. Nu mă refer la partea materială, firește, mai prosperă, mă refer la viziunea asupra vieții, la felul cum se comportă oamenii. Şi am considerat acest lucru un mare câștig.
E o întrebare grea. E diferit... Starea copilului smuls din viața lui obișnuită și aruncat în stepa Ucrainei e o stare de spaimă, de foame și de frig, de continuă nesiguranță. E legată mai mult de senzații fizice. La 50 de ani, pierzi altceva. Ești un om format, pleci – cum am plecat noi, fără o furculiță –, într-o lume complet necunoscută. Nici nu vorbeam engleza când am ajuns în SUA. Ești într-un neant, la o vârstă în care în țara ta, în locul tău, de bine de rău, ai dovedit deja, până la vârsta aceea, ce ești, cine ești; ai avut servicii, ai muncit, ai putut fi evaluat. Brusc, la 50 de ani, ești repus în starea unui tânăr care trebuie să dovedească ce știe și ce poate într-o altă cultură, cu altă limbă, cu alt tip de competiție, mult mai dură. A fost o traumă. Am numit această traumă o "traumă privilegiată", pentru că îți ia foarte mult, dar îți și dă foarte mult: îți cere să regândești o sumedenie de lucruri din propria ta viață, din propriile tale păreri și să iei din această lume nouă, dacă poți, ce poate ea oferi bun. Nu mă refer la partea materială, firește, mai prosperă, mă refer la viziunea asupra vieții, la felul cum se comportă oamenii. Şi am considerat acest lucru un mare câștig.
_//_
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu