În căutarea adevărului. Interviu cu Kerry Kennedy

Dreptul fiecărui om de a-şi căuta fericirea este stipulat în declaraţia de independenţă a SUA şi a fost crezul politic al lui John F. Kennedy. Nepoata lui, Kerry Kennedy, a pornit în căutarea adevărului. Fostă jurnalistă, doamna Kennedy este una dintre cele mai active militante pentru drepturile omului.

Foto: architectsofpeace.org

Aţi venit în România pentru a lansa cartea "Spune adevărul puterii", apărută la Editura Curtea Veche. Cartea dvs. este ilustrată de fotografiile lui Eddie Adams, câştigător al Premiului Pulitzer. Eddie Adams a murit în 2004. Aţi avut ocazia să-l cunoaşteţi?
Kerry Kennedy: Da, îl ştiam pe Eddie de 15 ani deja când am început să vorbim despre realizarea acestei cărţi împreună. Lucram că editor la Gama Liaison, care este o agenţie de imagini. El era unul dintre fotografii care avea contract cu această agenţie.

Se spune că fotografia care i-a adus Premiul Pulitzer a marcat începutul sfârşitului Războiului din Vietnam.
Da, e adevărat. Americanii erau în favoarea războiului atunci. Dar acea fotografie ("Şeful Poliţiei din Saigon împuşcând un prizonier") le-a schimbat perspectiva: i-a făcut pe americani să se îndoiască de aliaţii noştri. Asasinul era Şeful Poliţiei din Saigon, deci era de partea noastră. Şi împuşca un prizonier, un prizonier care nu îl ameninţa în vreun fel, avea mâinile legate la spate. A fost o crimă cu sânge rece.

Totuşi, Eddie Adams a regretat mai târziu acea fotografie. A spus: "Şeful Poliţiei l-a omorât pe prizonier, eu l-am omorât pe Şeful Poliţiei cu aparatul meu de fotografiat."

Eddie era un tip foarte responsabil, era un om foarte milos. Toate imaginile pe care le vedeţi şi în cartea "Spune adevărul puterii" sunt pline de compasiune faţă de suferinţa umană. Sunt portrete care te impresionează, imagini vibrante, care te copleşesc, te emoţionează chiar dacă nu ai citit textul.

Într-un interviu îl citaţi pe Papa Benedict, care spunea: "Adevărul este unul dintre pilonii Bisericii Catolice." Astăzi, adevărul pare să aibă nenumărate faţete. Credeţi că noţiuni precum adevăr, libertate, credinţă, egalitate îşi mai păstrează forţa şi sensul?
Papa Benedict vorbea despre căutarea adevărului. Da, cred în forţa acestor cuvinte pentru că oamenii le caută şi le înţeleg instinctiv. Sunt sigură că ai auzit un copil de cinci ani spunând: "Dar nu e drept!" Adolescenţii pun sub semnul întrebării o mulţime de lucruri şi se revoltă: ei spun adevărul puterii. De aceea, munca noastră nu e deloc dificilă, tot ce trebuie să facem e să captăm aceste instincte şi să le ghidăm către chestiunile legate de drepturile omului.

Aş vrea să-mi permiteţi să vă pun câteva întrebări despre familia dvs. Aveaţi opt ani când tatăl dvs. a fost asasinat. Cum aţi reuşit să depăşiţi acel moment?
Pentru mine încă este o amintire dureroasă. Trecerea timpului nu a adus alinare. Mi-e dor de tatăl meu şi mi-aş dori să fie cu noi. Mi-aş dori ca nepoţii lui să-l cunoască. Dar trăim într-o lume unde atât de mulţi oameni au parte de suferinţe cumplite, de morţi oribile a€“ dacă ar fi să ne gândim la genocidul din Rwanda, la alte locuri unde comunităţi întregi au fost masacrate, în Cambodgia, în Congo.

Acum câţiva ani, aţi scris o altă carte, Being Catholic Now. Religia v-a ajutat să depăşiţi acele momente sau tragismul lor v-a făcut să vă îndoiţi de credinţa dvs.?
Categoric ne-a ajutat. Familia noastră este foarte-foarte credincioasă. Copil fiind, mi-am văzut unchii şi mătuşile refugiindu-se în credinţă. Ei s-au întors către Dumnezeu, iar pe mine m-au învăţat că Raiul este un loc foarte concret, că e undeva sus, înconjurat de nori, iar toţi cei pe care îi cunoscusem şi muriseră s-au dus acolo şi erau foarte fericiţi. Era o imagine mângâietoare pentru mine. De câte ori zburam cu avionul, mă tot uitam printre nori sperând să văd Raiul şi îngerii.

Aţi făcut şcoala primară la o şcoală de maici. V-aţi gândit vreodată să va călugăriţi?

Se spune că toate fetele care merg la şcoli de maici se gândesc la un moment dat să se călugărească. Nu a fost cazul meu. Ştiam că nu asta îmi este scris.

Se poate spune ca activismul este, pe undeva, religia dvs.? Poate fi comparat cu religia, e legat în vreun fel de ea?
Absolut. Există o legătură foarte puternică. Când eram copil, şi tata era procuror-general, casa noastră era plină de preoţi şi maici care lucrau în cele mai sărace zone din ţară, în rezervaţiile de indieni sau cu comunităţi defavorizate, asigurându-se că sunt respectaţi ca oameni. Am înţeles că a fi catolic înseamnă şi acest gen de implicare socială. Ca adult, mai târziu, când am început să mă ocup de respectarea drepturilor omului, am remarcat locul central pe care catolicismul l-a avut în mişcări sociale precum Sindicatul Solidaritatea, din Polonia, sau Mamele Dispăruţilor, din El Salvador sau, mai recent, în Liberia, în timpul războiului civil care a durat 14 ani. Singura voce care se opunea terorii era arhidioceza catolică. Singura presă liberă era radioul catolic. Am fost martoră la aceste lucruri. Dar ce îmi place cel mai mult la credinţa noastră şi la felul în care ne inspiră ea sunt vieţile sfinţilor. Fiindcă fiecare poveste despre vieţile sfinţilor nu vorbeşte despre altceva decât despre drepturile omului.

Astăzi banii par să fie noua religie.
Esenţa creştinătăţii e să crezi în existenţa unui Dumnezeu care te iubeşte. Sunt multe lucruri care îţi pot abate atenţia de la dragoste, fie că e vorba despre iubirea pentru Dumnezeu sau despre cea arătată oamenilor. Banii sunt unul dintre aceste lucruri. Dar te poate distrage şi căutarea frumuseţii sau căutarea cu orice preţ a dreptăţii. Adevărul este că astăzi e greu pentru noi toţi să ne păstrăm demnitatea şi capacitatea de a iubi necondiţionat, fie că e vorba despre copiii noştri, despre soţi sau despre comunitate.

Nu sunt o persoană foarte religioasă. Dar când îmi privesc copiii simt nevoia să fiu recunoscător, să mulţumesc cuiva. Dvs pentru ce vă rugaţi? Şi pentru ce sunteţi recunoscătoare?
Ca orice om, mă rog şi pentru pacea mondială, dar şi pentru un loc de parcare sau ca să găsesc cheile pe care le-am pierdut acum câteva minute. Mă rog tot timpul, pentru lucruri mari şi mici. Şi sunt recunoscătoare pentru această zi frumoasă, pentru mâncarea de pe masă, pentru această întâlnire cu tine. Însă pentru mine însemnătatea rugăciunii nu se trage din vorbele mele, nu vine atunci când vorbesc eu. Ci apare când intru într-o biserică sau în camera mea - sau în baie - şi preţ de câteva minute încerc pur şi simplu să ascult. Aşadar, nu e vorba despre ce vreau eu să spun, ci despre ceea ce vrea Dumnezeu să-mi spună.

Care consideraţi că e cea mai importantă moştenire lăsată de Robert Kennedy?

Sunt două lucruri. Unul a fost spus în campania lui din 1968: pace, dreptate şi compasiune pentru cei care suferă. Pentru asta cred că ar trebui să militeze SUA astăzi. E o descriere foarte succintă şi exactă a valorilor în care credea. Un alt lucru pe care l-a spus a fost că o persoană poate schimba lumea şi că fiecare dintre noi are obligaţia să încerce. Fiecare om trebuie să aibă credinţa şi capacitatea de a face ceva, de a produce schimbarea, dar are şi datoria de a face asta.

Care este cea mai preţioasă amintire pe care o aveţi despre tatăl dvs.?

Sunt foarte multe. Dar am să-ţi povestesc o întâmplare. Am trei surori şi şapte fraţi şi, la un moment dat, mă jucam de-a cel de-al Doilea Război Mondial cu unul dintre fraţii mei, în copacul din curtea casei. El era cu americanii, fiindcă era mai mare şi mai puternic, eu eram cu germanii. Aveam două case în copac, şi fratele meu lua bulbi de magnolii - care semănau cu grenadele de mână ale nemţilor -“ şi mă bombarda cu ele. De obicei ne distram, dar odată mi-a aruncat prea multe “grenade” în cap şi m-am supărat. M-am dus la tata care lucra în birou. M-a luat în braţe, mi-a şters lacrimile şi mi-a spus că mă iubeşte şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. După ce i-am spus, m-a trimis să-l aduc pe fratele meu. Deja jubilam gândindu-mă că se va face dreptate. Dar, după ce l-am adus pe fratele meu, tata a spus că vrea să audă şi versiunea lui, lucru care mi s-a părut foarte deranjant. Tata ne-a ascultat pe amândoi şi a decis că nici unul nu avea întru totul dreptate. Ne-a pus să facem pace, să ne îmbrăţişăm, apoi ne-a trimis în camerele noastre să citim timp de o oră. Cred că mesajul lui pentru noi a fost că trebuie să înveţi să asculţi şi părerea celuilalt, chiar când acesta îţi este adversar sau inamic; să ai capacitatea de a-ţi asuma propriile greşeli; şi trebuie să faci eforturi pentru împăcare. Iar pacea nu este doar un concept pentru care să te rogi duminica la biserică, este ceva de care suntem cu toţii responsabili.

-//-

Interviu publicat în revista The ONE