Sacoșele de la Palatul Regal

Vineri noaptea (sau sîmbătă spre dimineață, cred că era trecut de miezul nopții), în coada de la Palatul Regal, o doamnă le atrage atenția fiicei mele și prietenei ei că sunt prea gălăgioase. E adevărat, fetele vorbeau și rîdeau tare, mult prea tare pentru momentul și locul unde se aflau. Dar se aflau acolo de la ora 16.00, adică de peste opt ore, timp suficient, cred, ca să uiți de foame, de sete, de oboseală, frig, decență ori solemnitate. Uiți de toate astea adult fiind, darmite copil. Cu două ceasuri înainte, în parcarea din fața Sălii Palatului, un grup de copii juca v-ați ascunselea; rîdeau și alergau în timp ce părinții lor așteptau să-i aducă Regelui un ultim omagiu. Nu e vorba de lipsă de respect sau de lipsă de educație. Copiii aceia erau acolo, nu în altă parte, și aveau să simtă solemnitatea clipei cînd se vor fi aflat în Sala Tronului, în fața catafalcului.
N-aș fi scris rîndurile acestea dacă doamna în cauză nu s-ar fi așezat la coadă cu doar 10-15 minute înainte să fie deranjată de fete. Cineva i-a ținut rîndul. Cineva a acceptat să-i fie „sacoșă” și să îndure orele lungi de așteptare în locul ei. De fapt, fenomenul „sacoșa” s-a manifestat la coada de la Palatul Regal imediat ce eu și Ana ne-am așezat la rînd, în fața intrării în Sala Palatului: o doamnă a intrat în vorbă cu noi și, după un scurt dialog de politețe, ne-a întrebat dacă ne deranjează că mai tîrziu vor veni și prietenele ei să stea la coadă. Sigur că nu ne deranjează, deja conversația pe care am purtat-o ne-a transformat în cunoștințe, și nu poți refuza abrupt o cunoștință, fie ea și recentă, care-ți cere o dată, prima dată, ceva. E nepoliticos și, în cazul meu, necavaleresc.
Pe vremea lui Ceaușescu, oamenii lăsau, cu noaptea în cap, sacoșele cu sticle pentru lapte în fața alimentarei; dimineața, cînd se deschidea magazinul și venea laptele, formau coada în ordinea dictată de sacoșe. În coada de la Palatul Regal, oamenii au luat locul sacoșelor. Veți zice poate că unii dintre aceia care s-au folosit de „sacoșe” aveau motive întemeiate s-o facă: probleme de sănătate, vîrsta și așa mai departe. Poate. Dar alții, poate la fel de vîrstnici și de bolnavi, au luat coada de la capăt și au îndurat cu stoicism efortul de a sta ore multe în picioare.
Adevărul e că am vrea să facem ceva, dar cu un efort minim. Am vrea să simțim ceva, dar dacă se poate cu sufletul altcuiva. Fiindcă poate simțim ceva și acel ceva e durere. Și ne temem de durere, de suferință, așadar, ne trebuie o clonă, un avatar, un interpus care să simtă în locul nostru. Dacă ne administrăm prin interpuși banii furați și ne creăm false identități pe Internet, de ce nu am putea să ne exprimăm sentimentele tot prin intermediari? 
Pare greu de crezut, dar pînă și părerea de rău poate fi infestată de ipocrizie. Și, în general, există o doză de egoism în despărțirea de o persoană care părăsește lumea aceasta: spunem tuturor cum ne afectează pe noi respectivul deces; ce a însemnat cel plecat pentru noi, ce gol lasă în sufletul nostru și al celor care l-au iubit. Ce tare ne doare pe NOI, ce mult suferim NOI, cîte lacrimi am vărsat NOI. Ce tare ne-am speriat cînd biata fată a fost împinsă în fața metroului, era lîngă noi, puteam fi eu sau tu. Nu ne întrebăm cine a fost copila aceea, care era viața ei, ce-și dorea, ce visa sau ce o durea, încotro se ducea sau de unde venea? Ce a fost în sufletul ei în acele ultime clipe teribile? Ce destin a fost curmat? 
În virtutea acestui egoism, moartea Regelui este o problemă pentru noi, cei rămași. Prea des am auzit zilele astea regretul verbalizat prin expresia „cui ne lași, Maiestate”? Ce se întîmplă cu justiția, cu democrația, cu salariile și pensiile, cu inflația? Ce se va întîmpla cu noi? Ne întrebăm cui ne lași, Maiestate, uitînd că noi am fost cei lași, și nu o dată, ci în repetate rînduri; noi am fost cei care te-au lăsat în voia soartei, indiferent că soarta s-a numit Churchill, Stalin, Groza, Pauker, Dej, Iliescu, Roman, Năstase, Dragnea ori Tăriceanu. Pare aberant, dar am mai găsit o explicație pentru pasivitatea noastră: Regele fără puteri trebuia să ne salveze și, în loc să facă asta, a murit. Acum chiar nu mai avem ce face, suntem condamnați la pasivitate. Sigur, Îl regretăm, Îl plîngem, după care deschidem o bere și ne așezăm la loc pe canapea, că începe Las Fierbinți. 
Nu am fost și nu sunt un regalist. M-am dus vineri seară la Palatul Regal pentru a-mi cere iertare că acum aproape 30 de ani n-am înțeles ce se întîmplă și n-am încercat să fac ceva cînd se putea, atît cît se putea; că m-am revoltat doar în sufrageria mea, în fața televizorului, că Regele a fost izgonit din nou. Din nou. Că a fost umilit din nou, El, simbolul generozității, decenței și nobleței. 
Dacă în 1947 ne-a paralizat frica, din 1990 încoace ne paralizează comoditatea. Norocul nostru e că printre noi mai există, bine camuflate, suficiente sacoșe.