Sacoșele de la Palatul Regal

Vineri noaptea (sau sîmbătă spre dimineață, cred că era trecut de miezul nopții), în coada de la Palatul Regal, o doamnă le atrage atenția fiicei mele și prietenei ei că sunt prea gălăgioase. E adevărat, fetele vorbeau și rîdeau tare, mult prea tare pentru momentul și locul unde se aflau. Dar se aflau acolo de la ora 16.00, adică de peste opt ore, timp suficient, cred, ca să uiți de foame, de sete, de oboseală, frig, decență ori solemnitate. Uiți de toate astea adult fiind, darmite copil. Cu două ceasuri înainte, în parcarea din fața Sălii Palatului, un grup de copii juca v-ați ascunselea; rîdeau și alergau în timp ce părinții lor așteptau să-i aducă Regelui un ultim omagiu. Nu e vorba de lipsă de respect sau de lipsă de educație. Copiii aceia erau acolo, nu în altă parte, și aveau să simtă solemnitatea clipei cînd se vor fi aflat în Sala Tronului, în fața catafalcului.
N-aș fi scris rîndurile acestea dacă doamna în cauză nu s-ar fi așezat la coadă cu doar 10-15 minute înainte să fie deranjată de fete. Cineva i-a ținut rîndul. Cineva a acceptat să-i fie „sacoșă” și să îndure orele lungi de așteptare în locul ei. De fapt, fenomenul „sacoșa” s-a manifestat la coada de la Palatul Regal imediat ce eu și Ana ne-am așezat la rînd, în fața intrării în Sala Palatului: o doamnă a intrat în vorbă cu noi și, după un scurt dialog de politețe, ne-a întrebat dacă ne deranjează că mai tîrziu vor veni și prietenele ei să stea la coadă. Sigur că nu ne deranjează, deja conversația pe care am purtat-o ne-a transformat în cunoștințe, și nu poți refuza abrupt o cunoștință, fie ea și recentă, care-ți cere o dată, prima dată, ceva. E nepoliticos și, în cazul meu, necavaleresc.
Pe vremea lui Ceaușescu, oamenii lăsau, cu noaptea în cap, sacoșele cu sticle pentru lapte în fața alimentarei; dimineața, cînd se deschidea magazinul și venea laptele, formau coada în ordinea dictată de sacoșe. În coada de la Palatul Regal, oamenii au luat locul sacoșelor. Veți zice poate că unii dintre aceia care s-au folosit de „sacoșe” aveau motive întemeiate s-o facă: probleme de sănătate, vîrsta și așa mai departe. Poate. Dar alții, poate la fel de vîrstnici și de bolnavi, au luat coada de la capăt și au îndurat cu stoicism efortul de a sta ore multe în picioare.
Adevărul e că am vrea să facem ceva, dar cu un efort minim. Am vrea să simțim ceva, dar dacă se poate cu sufletul altcuiva. Fiindcă poate simțim ceva și acel ceva e durere. Și ne temem de durere, de suferință, așadar, ne trebuie o clonă, un avatar, un interpus care să simtă în locul nostru. Dacă ne administrăm prin interpuși banii furați și ne creăm false identități pe Internet, de ce nu am putea să ne exprimăm sentimentele tot prin intermediari? 
Pare greu de crezut, dar pînă și părerea de rău poate fi infestată de ipocrizie. Și, în general, există o doză de egoism în despărțirea de o persoană care părăsește lumea aceasta: spunem tuturor cum ne afectează pe noi respectivul deces; ce a însemnat cel plecat pentru noi, ce gol lasă în sufletul nostru și al celor care l-au iubit. Ce tare ne doare pe NOI, ce mult suferim NOI, cîte lacrimi am vărsat NOI. Ce tare ne-am speriat cînd biata fată a fost împinsă în fața metroului, era lîngă noi, puteam fi eu sau tu. Nu ne întrebăm cine a fost copila aceea, care era viața ei, ce-și dorea, ce visa sau ce o durea, încotro se ducea sau de unde venea? Ce a fost în sufletul ei în acele ultime clipe teribile? Ce destin a fost curmat? 
În virtutea acestui egoism, moartea Regelui este o problemă pentru noi, cei rămași. Prea des am auzit zilele astea regretul verbalizat prin expresia „cui ne lași, Maiestate”? Ce se întîmplă cu justiția, cu democrația, cu salariile și pensiile, cu inflația? Ce se va întîmpla cu noi? Ne întrebăm cui ne lași, Maiestate, uitînd că noi am fost cei lași, și nu o dată, ci în repetate rînduri; noi am fost cei care te-au lăsat în voia soartei, indiferent că soarta s-a numit Churchill, Stalin, Groza, Pauker, Dej, Iliescu, Roman, Năstase, Dragnea ori Tăriceanu. Pare aberant, dar am mai găsit o explicație pentru pasivitatea noastră: Regele fără puteri trebuia să ne salveze și, în loc să facă asta, a murit. Acum chiar nu mai avem ce face, suntem condamnați la pasivitate. Sigur, Îl regretăm, Îl plîngem, după care deschidem o bere și ne așezăm la loc pe canapea, că începe Las Fierbinți. 
Nu am fost și nu sunt un regalist. M-am dus vineri seară la Palatul Regal pentru a-mi cere iertare că acum aproape 30 de ani n-am înțeles ce se întîmplă și n-am încercat să fac ceva cînd se putea, atît cît se putea; că m-am revoltat doar în sufrageria mea, în fața televizorului, că Regele a fost izgonit din nou. Din nou. Că a fost umilit din nou, El, simbolul generozității, decenței și nobleței. 
Dacă în 1947 ne-a paralizat frica, din 1990 încoace ne paralizează comoditatea. Norocul nostru e că printre noi mai există, bine camuflate, suficiente sacoșe.

Three Billboards

După ce am văzut „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”, am aflat că filmul regizat de Martin McDonagh (Oscar pentru scurt-metraj și nominalizare pentru scenariu la „In Bruges”) e nominalizat la șase Globuri de Aur, la categorii grele - cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu, actor în rol secundar și actriță în rol principal. Actrița în cauză este Frances McDormand, pe care am adorat-o în „Almost Famous” regizat de Cameron Crowe și „Burn After Reading” al fraților Coen. Fiindcă am ajuns la frații Coen, trebuie să remarc că „Three Billboards...” are ceva din stilul lor, începînd cu calitatea scenariului, continuînd cu ironia elegantă care nu le dă pace nici cînd povestea e tragică de-a dreptul, și încheind cu faptul că Frances e căsătorită din 1984 cu Joel Coen (deținător a 4 Oscaruri). Sigur, ultimul argument nu stă în picioare, îmi place mie să-mi închipui că Frances e conexiunea lui McDonagh cu stilul Coen.
„Three Billboards...” e un candidat serios la Globuri și la Oscaruri - sper ca unul să poposească pe etajera excepționalului Sam Rockwell.

https://youtu.be/Jit3YhGx5pU

Oscar for Margot Robbie?

Felul în care se dau Oscarurile ține de interesele dar și de capriciile Hollywood-ului. Pentru actori, frumusețea e una dintre condițiile nedeclarate - dar, cumva, de la sine înțelese pentru a avea succes în film -, totuși, cînd vine vorba de Oscaruri, pare a fi un dezavantaj. Nicole Kidman a trebuit să se pocească în The Others pentru a obține premiul, Charlize Theron să se transforme într-un monstru (Monster, 2003), iar DiCaprio să se tăvălească (la propriu) în The Revenant. Brad Pitt n-a luat Oscarul, deși îl merita pentru Twelve Monkeys, Fight Club și The Assassination of Jesse James, sau măcar pentru cît l-au sluțit în The Curious Case of Benjamin Button. La fel, Tom Cruise are cel puțin trei roluri de Oscar - Jerry Maguire, Născut pe 4 iulie, Magnolia.
Și așa ajungem la Oscarurile de anul acesta, mai exact la frumoasa Margot Robbie și rolul excepțional pe care îl face în „I,Tonya”, povestea patinatoarei Tonya Harding. În 1994, Tonya a fost implicată într-un incident care a scos-o pe rivala ei, Nancy Kerrigan, din cursa pentru un loc în echipa olimpică de patinaj a SUA.
Margot are în film două scene de Oscar - părerea mea: în prima e în fața oglinzii și nu spune nimic, se machiază și plînge, zîmbește și plînge din nou; a doua e la tribunal, la aflarea verdictului care îi interzice Tonyei să mai patineze vreodată.
La o primă vedere, filmul - și viața Tonyei, de fapt - e o tristă ilustrare a zicalei „la omul sărac nici boii nu trag” (interesant cît de mult seamănă povestea Tonyei cu cea a personajului jucat de Frances McDormand în Three Billboards).
Dar asta e doar o privire superficială: avînd origini mai mult decît modeste, Tonya a fost nevoită să lupte încontinuu pentru orice, fie că era vorba de un lucru mare sau mic, important sau nu, fie că a fost vorba despre dragostea mamei, de propria căsnicie sau de notele pe care le primea la concursuri.
Tonya a fost și a rămas un outsider în lumea patinajului chiar și după ce a reușit un triplu Axel. Ce e cu adevărat trist e că fata asta a luptat singură împotriva tuturor, inclusiv a propriei familii. Și a pierdut fiindcă nu lupta în sine te epuizează, ci singurătatea.
Cît despre Margot Robbie, she succeeds admirably in looking unatractive, ca să parafrazez o replică a lui Annette Bening în American Beauty. Probabil însă insuficient pentru academicieni, deși rolul pe care îl face e absolut impresionant, pur și simplu copleșitor. Și nu e singura, mai sunt două partituri secundare care fac ca „I, Tonya” să fie unul dintre filmele mari ale anului trecut: Alison Janney (în rolul mamei abuzive și veșnic nemulțumite) - citesc acum că tocmai a luat Globul de Aur!!!) - și Paul Walter Hauser în rolul bodyguard-ului închipuit.
Definitely a must see.

https://youtu.be/KuDQOMICfr0

Șturlubaticul Stuhlbarg

După ce am văzut cîteva dintre filmele premiate cu Globul de Aur și potențiale candidate la Oscar, nu pot să nu remarc prezența lui Michael Stuhlbarg în nu mai puțin de trei dintre aceste pelicule. Să tot fie cîțiva ani de cînd Michael muncește cu sîrg, în roluri secundare din filme importante. După ce l-am remarcat în Men In Black 3 și Trumbo, l-am regăsit și în Doctor Strange, Miss Sloane (sic!), Steve Jobs și Arrival.
2017 a fost categoric apogeul carierei lui Michael Stuhlbarg (deși îi doresc cu toată sinceritatea mai mult, fiindcă merită): joacă în Shape of Water, The Post și Call Me By Your Name, toate aflate în cărți pentru Oscarurile de anul acesta. Nu știu care îi e secretul, poate versatilitatea, poate faptul că e foarte natural în orice partitură i se încredințează. Aproape că ești tentat să-l treci cu vederea, și apoi îți dai seama că ăsta e rolul lui, să te facă să-l treci cu vederea, ca și cum ar fi un detaliu neimportant, cînd el de fapt este esențial în logica poveștii. Am în vedere aici în special rolul pe care îl face în Call Me By Your Name, unde este personajul care deține cheia unui film care, pînă în ultimele cinci minute, pare să nu aibă nimic de ascuns, nefiind altceva decît o poveste vinovată de dragoste din anii 80, la o fermă din pitoreasca Italie rurală.
Fiindcă am ajuns la Call Me..., trebuie să precizez că filmul îi aparține în întregime lui Timothee Chalamet, care izbutește un rol excepțional în postura puștiului sensibil și dulce de 17 ani - absolut, absolut, absolut remarcabil. 
Din ce am văzut pînă acum Chalamet este cel mai puternic candidat la Oscarul pentru rol principal masculin.

(În poză sunt băieții din Call Me By Your Name: Timothee Chalamet, Armie Hammer și Michael Stuhlbarg. Pare ciudat că îl cheamă Timothee - versiunea feminină de la Timothy sau Timothe -, dar, de fapt, nimic nu e întîmplător...).