"Problema suedezilor e rasismul". Interviu cu Gabriela Melinescu

Scriitoarea Gabriela Melinescu a iubit doi bărbați: pe poetul Nichita Stănescu și pe soțul ei, editorul suedez Rene Coeckelberghs. A primit cele mai prestigioase premii pentru poezie, dar și pentru proză. Scrie în română și în suedeză. Academiile ambelor țări i-au apreciat meritele pentru promovarea în străinătate atât a literaturii române, cât și a celei sudeze. O conversație despre dragoste și credință, despre rostul vieții și izbăvirea din moarte.

Gabriela Melinescu. Foto ICR

CARTE DE VIZITĂ

Născută în 1942, în București; poetă, prozatoare, traducătoare; absolventă a Facultății de Filologie a Universității București. A lucrat ca redactor la revistele "Femeia" și "Luceafărul".

1972. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezie "Jurământul de sărăcie, castitate și supunere".

1975. Pleacă în Suedia, unde publică cinci volume de poezie și nouă volume de proză.

1991 și 2003. Academia Suedeză îi acordă Premiul de Nio pentru romanele "Omul pasăre" și "Acasă printre străini".

1997. Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul "Regina străzii".

2001. Academia Română îi acordă Premiul "Nichita Stănescu" pentru poezie.

2002. Premiul "Albert Bonniers" pentru "opera omnia".

2005. Academia Suedeză îi decernează Premiul pentru introducerea literaturii suedeze în străinătate.

2005. Primește Premiul "Mihai Eminescu" pentru "opera omnia".

Nichita Stănescu şi Gabriela Melinescu

În jurnalul dvs. scrieți că, pe vremea lui Ceaușescu, scriitorii plecau destul de des din țară, dar dvs. vă erau refuzate deplasările în Occident. De ce?
Gabriela Melinescu: Am mai plecat și eu. Am călătorit în aproape toate republicile exsovietice, în Țările Baltice, în Armenia, în Georgia. Erau treizeci și ceva de republici pe atunci și pot spune că am văzut o lume extraordinară. Am și câștigat un premiu literar în ruble – pe vremea aceea erau foarte mulți bani – cu un reportaj despre Georgia. Însă pe mine nu nevoia de a călători m-a făcut să părăsesc țara, ci faptul că m-am îndrăgostit de un om. Nu am plecat pentru Suedia sau ca să scap de vreun tiran. Mă simțeam foarte bine în România cu colegii mei, lucram la "Luceafărul" și aveam prietenii pe care îi am și astăzi.

Ați plecat în Suedia pentru bărbatul pe care l-ați iubit, soțul dvs., editorul Rene Coeckelberghs. Cum l-ați cunoscut?
El i-a publicat în Suedia câteva romane lui Zaharia Stancu. Le citise în franceză și cel mai mult îi plăcuse ce a scris Zaharia Stancu despre mama lui, "Ce mult te-am iubit". Și a venit la București ca să-l vadă pe Stancu și să-i cunoască pe tinerii scriitori români. Stancu a fost foarte generos organizând, la Uniunea Scriitorilor, o recepție unde Rene să se întâlnească și cu alți scriitori români, nu numai cu el. Acolo ne-am cunoscut. Eu i l-am prezentat lui Rene pe Nichita și ne-am împrietenit. Dar Rene abia mai apoi s-a îndrăgostit de mine, după ce a primit niște fotografii ale tinerilor scriitori români făcute pentru Biblioteca Nobel. Rene a fost foarte încântat când a văzut aceste fotografii. Generația noastă i se părea foarte interesantă și din punct de vedere vizual. Așa făceau și turcii. Turcii voiau să cucerească Europa și nu aveau timp să curteze femeile ca să se căsătorească. Și atunci primeau portretele unor tinere frumoase și se îndrăgosteau de acele portrete. După ce Rene a primit pozele, s-a dus la părinții lui, în Belgia, și le-a arătat fotografia mea, cu toate că era însurat și avea doi copii.

Pare complicat să te îndrăgostești de un om căsătorit, cu doi copii, și să pleci într-o țară a cărei limbă n-o cunoști...
Iubirea e absurdă. Nu urmează regulile, e ca o boală contagioasă. Scriitorii au scris mari opere despre asta. Ați citit, poate, Goethe. El a scris despre dragostea lui și că a vrut să-și ia viața. Iubirea depășește rațiunea. Toți oamenii înțelepți se roagă la Dumnezeu să nu le dea mari iubiri.

Cum l-ați întâlnit pe Nichita Stănescu?

Doi români iluştri care au încredere în justiţia noastră

Ce legătură e între Adrian Năstase şi Sile Cămătaru? Aparent nici una. Însa faptul că primul a fost achitat  în dosarul "mătuşa Tamara", iar celălalt tocmai a fost eliberat pentru bună purtare, cred că îi face să fie singurii români care au încredere în justiţia noastră.

“Nobelul Hertei Müller e mai mult al Germaniei decât al României”. Interviu cu Norman Manea

Cazul scriitorului Norman Manea este unic în lumea literară românească: a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, apoi  i-a fost retras. Prin urmare, dl Manea a trebuit să se "consoleze" cu Premiul MacArthur primit în SUA și cu Prix Medicis Etrangers decernat în Franța, precum și cu faptul că, în anii din urmă, numele domniei sale a fost menționat printre posibilii candidați la Nobel. Plecat din România de peste 20 de ani, autorul unei opere literare traduse în mai mult de 20 de limbi, decorat cu Legiunea de Onoare și cu Ordinul Meritul Cultural, Norman Manea nu a renunțat nici până azi la cetățenia română și se mândrește cu faptul că scrie în românește.

Foto Polirom

Ați plecat din România în America, în 1986. De ce America?
Norman Manea: Inițial am plecat cu o bursă în Berlinul Occidental, unde am rămas un an și ceva. Cum ulterior nu prea puteam să mă întorc, am căutat o amânare, adică o continuare a bursei. Aveam în țară părinții bătrâni și bolnavi și nu eram foarte decis să rămân.

Deci ați fost mai degrabă forțat să plecați.
Da. Eram destul de confuz în lumea aceea nouă. Și mi s-a oferit o bursă în America, la Universitatea Catolică din Washington. Acela a fost începutul Americii. Credeam că plec pentru zece luni și, iată, au trecut peste 20 de ani.

Viaţa începe la 50 de ani. Interviu cu Mircea Cărtărescu

O conversație cu adolescentul întârziat, familistul convins și poetul solitar Mircea Cărtărescu.

Foto Cosmin Bumbuţ

Într-un interviu pe care l-ai dat în perioada în care încă te luptai cu "Orbitor", frustrat probabil de faptul că nu-l terminaseși încă,  spuneai așa: "Aveam sentimentul că mi-au luat-o toți înainte." Este literatura o competiție? Ești un tip ambițios?
Mircea Cărtărescu: Am spus-o întotdeauna, sunt un om ambițios, altfel nu aș fi făcut nimic, niciodată. Dar lupta mea este cu mine însumi. Ambiția mea a fost întotdeauna fie să fac ceva mai bun, fie să fac altceva decât am făcut înainte, și, dacă se poate, ambele deodată. Niciodată nu m-am comparat cu alți scriitori. Mă compar cu mine însumi din cele mai bune momente ale mele și mă simt umilit că nu-i pot fi egal. De fapt, întotdeauna, scriind, am avut în minte imaginea mea de adolescent, când scriam cu o ambiție pe care nu cred că a mai avut-o cineva vreodată. Între timp m-am înțelepțit, mi-am dat seama că literatura nu este totul în viață, așa cum am crezut timp de treizeci de ani. De fapt, abia după ce am împlinit cincizeci, am început să prețuiesc cu adevărat viața, să simt bucuria de a trăi. E pentru mine un lucru nou și ciudat, pentru că până acum viața mea a fost literatura, cea citită și cea scrisă de mine. Nu exista o mai mare satisfacție decât să scriu o pagină bună. Acum mă bucur la fel de mult de cireșul pe care îl am în curte și care tocmai mi-a dat prima recoltă (trei cireșe, dintre care pe două le-au mâncat deja vrăbiile...). O mare sursă de bucurie este și fiul meu, Gabriel, cu care mă identific total și cu care îmi face o plăcere enormă să mă joc și să comunic.

Reușești să-i transmiți lui Gabriel prețuirea pentru carte?

"Dragostea e bolnavă". Interviu cu Claude Lelouch

De la debutul său în cinema, regizorul Claude Lelouch încearcă să facă filmul perfect. Și fiindcă nu l-a făcut încă, perseverează. Celălalt motiv care îl mînă în luptă e amorul. Lelouch spune că prin cinema caută să înțeleagă mecanismele dragostei. Vrea să priceapă, adică, de ce iubirea, poveste cu început promițător, sfârșește, de obicei, pedepsindu-și aspru protagoniștii.

Suntem o țară care, deși are o cinematografie în ascensiune, nu are prea mulți spectatori în cinematografe.
Claude Lelouch: Am fost foarte surprins că sunt puține săli de cinematograf în România. De cînd Palme d’Or-ul  a fost atribuit unui film românesc, am avut impresia că toată România va merge la cinematograf. Este regretabil că cinematografele nu fac mai mult efort, pentru că în lume cinematograful este principala formă de divertisment.

Cu mulți ani în urmă, ați luat dvs înșivă Palme d’Or-ul și Oscarul pentru cel mai bun film străin, cu "Un bărbat, o femeie".
A avea un Oscar și un Palme d’Or însemna atunci la fel de mult ca și azi; însemna în primul rând libertatea de a face filmele pe care vrei să le faci – este un cadou frumos și o mare oportunitate pentru un regizor. Eu am avut această libertate timp de 50 de ani tocmai pentru că am luat un Palme d'Or și două Oscaruri.

Impresia mea este că dvs nu ați exploatat la maximum șansa de care vorbiți. Erați unul dintre cei mai stimați și mai influenți regizori din Europa, dar după Un bărbat, o femeie ați intrat într-un con de umbră.

De ce se întorc românii în România? Interviu cu Sandra Pralong.

Cartea Sandrei Pralong, De ce m-am întors în România, mi-a picat în mână la câteva zile după ce doi buni amici, alături de care petrecusem, cu bune și rele, mai bine de un deceniu în "câmpul muncii", m-au anunțat că se îndreaptă spre zări mai senine. Titlul cărții mi s-a părut șocant, vecin cu paradoxul. Cum să te întorci în România când toată lumea ar pleca din ea? Cum să termini Harvard-ul și să te întorci în București? Cum să ai America la picioare și să te întorci aici?

V-am citit cartea și am rămas cu o nemulțumire. Aș fi vrut să citesc povestea dvs. în 400 de pagini.

Sandra Pralong: Vă mulțumesc, dar pentru mine proiectul cărții nu a fost să spun povestea mea, cât să-i las pe ceilalți să-și spună povestea. Și am fost prima surprinsă să descopăr că poveștile sunt conectate între ele printr-un fir roșu nu doar al dragostei de țară, ci și al dorinței de a contribui. Mă așteptam ca dragostea de țară să existe la acești oameni, fiindcă altfel nu se explică revenirea lor; aceștia sunt oameni care aveau totul la picioare în străinătate, și care totuși au ales să înfrunte trotuarele desfundate, lipsa autostrăzilor, lipsa de politețe, ca să trăiască totuși în România și să se pună în serviciul ei. Dar, apropo de această dorință de a contribui, cineva îmi atrăgea atenția că există însă și o anumită dezamăgire în privința felului în care au fost primiți înapoi.

Vorbiți de dragoste de țară, de patriotism. Mi se par niște cuvinte teribil de mari.

I Still Believe in Steve

Întîmplarea face să mă fi apucat de scris articolul acesta exact în ziua lansării lui iPhone 5. Care nu e 5, ci e 4S, motiv pentru care i-a cam dezamăgit pe cei care nu sînt fani Apple. În ziua următoare, tocmai cînd mă întrebam ce ar putea revigora interesul pentru acest device, a venit vestea morții lui Steve Jobs.

 

Probabil o să vi se pară o copilărie ce spun, dar sînt cîțiva ani buni de cînd lucrez la o petiție către Cel de Sus; e mult spus petiție, de fapt e o listă aflată în permanentă actualizare și care conține numele oamenilor despre care eu cred că ar merita să fie nemuritori. Nemuritori la propriu. E mai mult un joc, lista nu există fizic, dar încerc să-mi închipui cum ar fi dacă aceia dintre noi care sînt mai speciali ar beneficia și de scutire de la moarte. În lista aceasta i-am inclus pe toți oamenii care m-au influențat sau m-au impresionat profund prin ceea ce fac - scriitori, cîntăreți, actori, sportivi, profesori, regizori, inventatori, aventurieri, piloți de Formula 1 și așa mai departe. O categorie aparte este rezervată oamenilor frumoși (mă rog, pe care eu îi găsesc frumoși) și aici demersul meu către Atotputernicul are un asterisc - îi cer să oprească timpul în loc la un moment anume (adică timpul lui Faye Dunaway și Steve Mcqueen să se oprească la „Afacerea Thomas Crown”, timpul lui Robert Redford și al lui Jane Fonda să se oprească la „Desculț în parc”, Sharon Stone să „înghețe” la momentul „Casino” și așa mai departe pentru Mia Wasikowska, Zooey Deschanel, Selma Blair, Vera Farmiga, Evan Rachel Wood, George Clooney, Brad Pitt).