La omul sarac

Acum citeva zile eram blocat in trafic pe Barbu Vacarescu. Pret de vreo zece minute nu ne-am miscat deloc. Ploua torential, lumea incepuse sa se isterizeze, doar eu nu ma grabeam nicaieri si mi-am propus sa-i compatimesc pe niste indivizi care incercau sa porneasca o Dacie de-aia facuta prin '80. Care remorca o alta Dacie, de aceeasi virsta. Prima masina isi facuse datoria o bucata de vreme, apoi motorul i s-a oprit. Soferul incearca sa-l porneasca, dar nu reuseste. Doi insi in salopeta incep sa-l impinga. Faceau asta, atentie, fara sa fi desprins masina tractata. In consecinta, se opinteau din greu. Motorul dadea rateuri, parea ca e gata s-o ia, dar murea de fiecare data. Oamenii au impins cu stoicism cele doua masini pret de 5-600 de metri, dupa care s-au asezat pe bordura epuizati, uzi. Infrinti de neputinta, dar si de propria prostie, care nu i-a lasat sa sesizeze ca o singura masina ar fi fost mai usor de impins - si de pornit - decit doua. O imagine tipic romaneasca: avem talentul de a ne face crucea mai grea decit este; daca o problema are doua solutii, noi o alegem pe cea mai complicata. Masina care trage o alta masina ajunge sa aiba nevoie sa fie, la rindu-i, impinsa; desigur, ne-ar fi mai usor s-o impingem daca am desprinde remorca, dar mai trebuie sa ne si dam seama de asta. Pina atunci, stam pe bordura in ploaie si ne plingem ca viata e complexa.