Iar am greșit cafeaua

Din primul meu salariu de reporter la un ziar de provincie, mi-am cumpărat un filtru de cafea. Desigur, după această achiziție, nu mi-au mai rămas și bani de cafea sau de filtre dintr-acelea de hârtie; sau de zahăr, fiindcă, nu-i așa, ca orice fiu iubitor care locuiește cu părinții, ar fi trebuit să aduc și eu măcar niște zahăr în casă. Eu, în schimb, adusesem filtrul. Tata l-a privit circumspect: avea ibricul lui în care-și făcea cafeaua exact cum îi plăcea de vreo 20 de ani încoace; nici mama n-a fost impresionată – ea folosea o machineta sau cum i-o fi zicând, o chestie de-aia italienească la care făcea o cafea incredibil de bună. „Ai aruncat banii degeaba”, mi-a reproșat ea, convinsă că o să beau numai eu cafea de la filtrul care avea o capacitate de 12 căni. Lasă că mai vin musafiri, mă gândeam eu, deși în rarele ocazii când veneau, musafirii îi cereau mamei „o cafea de-aia de-a ta”. Care cafea, e lesne de înțeles, n-avea nici o legătură cu filtrul meu.

În orice caz, am perseverat. Nu-mi plăcea cafeaua la filtru, dar îmi spuneam că e vina celui care o prepară; că, din momentul în care o voi prepara eu, totul va fi perfect. Și aveam dreptate: vina e a celui care prepară. Nu contează cafeaua, nu contează filtrul, nu contează apa, nu contează cât de lung ai părul și – iertare, domnu’ Pittiș – nici cât și cum gândești: cafea știi sau nu știi să faci. Nu e ceva ce se învață. Spun asta din proprie experiență.
După ce mi-am luat filtrul, am început să experimentez: azi cu un fel de cafea, mîine cu altul; cu mai multă cafea, cu mai puțină, cu lapte, fără, cu zahăr mai puțin, cu zahăr mai mult; cu Completa, cu Cofeta, cu Chiquita și Pepita... N-o nimeream și pace. Dacă nu era suficient de tare, nu mai aveam ce-i face, dar n-o nimeream nici când nu era suficient de dulce: plusul de zahăr pe care îl adăugam era întotdeauna prea mult.
Anii au trecut și eu tot nu-mi nimeresc cafeaua. Am ajuns să n-o nimeresc nici când e vorba să pun niște zahăr într-un espresso pe care îl beau în oraș, la terasă. Prin 2000 am avut o perioadă fericită: eram la Hanovra, la Expoziția Universală, și îmi făceam veacul pe la pavilionul Italiei, unde erau vreo zece terase care serveau espresso gratis. Timp de vreo săptămână am băut nenumărate cafele, dimineața, la prânz, seara și seara târziu – și n-am greșit niciuna. Nici n-am dormit în zilele acelea, dar am fost răzbunat pentru îndelungatele vremuri de obidă. Odată întors în țară, calvarul a continuat.
De la un moment dat, am renunțat pur și simplu să-mi mai dreg cafeaua. Într-o zi, iluminat, am conchis că filtrul trebuie că e de vină, așa că am luat un espressor. Îmi spuneam că acolo cantitățile sunt fixe și nu pot să dau greș. Ei bine, pot. Acum am două surse din care pot bea cafea proastă.
În anii din urmă, am trecut pe ness, că rimează cu dres. Aș! Dacă nu-i suficient de tare sau de dulce și mai adaug ness sau zahăr, îl fac negreșit ori prea tare, ori prea dulce. Așa că, după încă vreo câțiva ani, am renunțat și să-mi dreg ness-ul.
Culmea e că ness-ul de dimineață e, pentru mine, cel mai plăcut moment al zilei: acasă, în balcon, răsfoind ziarele la o cafea sau, în redacție, citind presa pe net și frecând un ness... Acum, că scriu aceste rânduri, mă întreb de ce? De ce continuu să beau cafea ori ness dacă nu-mi ies niciodată cum trebuie? Probabil fiindcă plăcerea e în căutare, nu în descoperire, cum spunea cineva. Sau poate, pur și simplu, îmi plac surprizele. Cafeaua, pentru mine, e surpriza de dimineață. Uneori e plăcută, de cele mai multe ori nu, dar e totuși o surpriză. Sau, ca să parafrazez înțelepciunea nețărmurită a mamei lui Forrest Gump, cafeaua mea e ca o cutie cu bomboane de ciocolată. Nu știi niciodată ce e înăuntru.

Publicat în suplimentul Povestea cafelei, al revistei Descoperă, septembrie 2008