Politeţea în parc

În week-end, Parcul Circului e mai aglomerat decît de obicei. Băncile sînt puţine comparativ cu numărul de bunici, părinţi şi bone care ar vrea să stea jos cît timp odraslele se dau pe topogan sau se joacă în nisip. De aceea, se practică metoda împărţirii băncii. Banca este share-uită, cum ar zice internauţii. Sau poştită, cum ar zice... Chiar, cine zice aşa? În fine, n-are importanţă. Oamenii răi, probabil. Deci, doi necunoscuţi pot împărţi o bancă. Se procedează cam aşa: te aşezi într-unul din capetele băncii, lăsînd restul liber, ca o invitaţie pentru cine ar mai vrea să se aşeze. În zilele aglomerate, oricît am încercat să mă destrăbălez singur pe o bancă, nu mi-a mers. Întotdeauna apărea o bătrînică cu o privire severă îndărătul ochelarilor şi cu un nepot de mînă căruia îi spunea "uite, eu stau aici, pe bancă, tu du-te să te joci." Cînd doamna spunea "pe bancă" se referea la banca mea. Doar că doamna nu mi se adresa mie, nu-mi cerea voie să se aşeze, ci îi spunea nepotului că ea va sta pe bancă şi că el mai bine s-ar duce să se joace, să nu vadă ce va face mamaie ca să-şi ocupe locul pe bancă. Cum s-ar zice, îmi reproşa indirect că m-am crăcănat pe toată banca - parcul e plin, băncile puţine, cu ce drept ocup eu singur o bancă întreagă? Normal că mi-am strîns picioarele şi m-am retras într-un colţ, încercînd să-mi citesc ziarul în timp ce mamaie îşi atenţiona nepotul la fiecare 30 de secunde.

Mamaie nu e un caz aparte: dacă o bancă e ocupată de o singură persoană, te poţi aşeza fără să ceri voie, ca-n tramvai. Nu mai întrebi e ocupat, se poate, îmi daţi voie, te aşezi pur şi simplu, nu trebuie nici măcar să-l saluţi pe cel lîngă care te aşezi.
Ieri stăteam cuminte pe un colţ de bancă. Lîngă mine s-a aşezat un individ mătăhălos, în sistemul consacrat - fără îmi dai voie, e ocupat, fără bună ziua. Scîndurile băncii au gemut, iar eu am alunecat uşor spre el. Am continuat să citesc în timp ce cu cotul drept mă ţineam de mînerul băncii, ca să nu mai fiu atras în vortexul făcut de impozantul meu vecin. Acesta s-a rezemat, a tuşit şi şi-a desfăcut picioarele. M-a călcat. N-a zis nimic. Am zis eu, în schimb: "Să mă dau mai încolo? Aveţi loc?" "Am, am", a răspuns repede, fără să-mi înţeleagă sarcasmul. Apoi şi-a sunat un prieten cu care a vorbit şi-a rîs foarte tare. A mîncat fistic. S-a ridicat (şi eu odată cu el), a aruncat cojile la gunoi, apoi s-a aşezat la loc (din nou, am glisat spre el). A mai dat un telefon dar n-a primit răspuns. Din nou, fistic şi aruncatul cojilor la gunoi. Eu: sus, jos, glisare uşoară spre stînga. Mă gîndeam că singurul care mă poate răzbuna e Mr Bean. Ar trebui să mă descalţ, să-mi scot ciorapii şi să-l rog pe vecinu' de bancă să mi-i ţină un pic pînă scot pîinea ca să fac un sandviş cu ei. Apoi să-l întreb dacă nu vrea o îmbucătură. Dar cum omul nu pricepea cînd se face mişto de el, mai rămîneam dracului şi fără ciorapi.