La blog

"În România, trebuie să mă zbat pentru ziua de mîine." Interviu cu Medeea Marinescu (II)

2012-02-11T08:00:00.004+02:00

Spuneai undeva: "Prefer să mă chinui să-mi plătesc factura la telefon decât să fac compromisuri." Financiar vorbind, ești mulțumită?

În România trebuie să mă zbat pentru ziua de mâine. Nu am acea liniște financiară care să-mi permită un trai liniștit. Mă lupt să-mi ofer un minim confort material. Să pot mânca sănătos, să am căldură în casă, să pot ține legătura pe telefon cu străinătatea. E un cerc vicios: cu cât avansezi în profesie, ajungi să te duci la Paris, să mergi la premiere și, prin urmare, trebuie să te îmbraci într-un anumit fel. Lucrez într-o profesie în care contează foare mult cum arăți și acest lucru costă. Sigur că nu e decent să vorbești despre toate acestea într-o țară în care toți oamenii sunt la limita supraviețuirii. Statutul actorului e incert, dar așa e peste tot. Actorii mai tineri au nevoie să muncească, nu au un confort asigurat. Oamenii sunt foarte prost plătiți în teatru, nu numai actorii, ci și tehnicienii. De multe ori am avut senzația că ni se face un favor că existăm în profesia asta.

"Nu credeam că actoria e o profesie, ci un fel de a trăi frumos. Apoi mi-am dat seama că trebuie să trăiești din asta", declarai într-un interviu. S-a schimbat ceva între timp? Au apărut nuanțe?

O mare problemă a noastră e faptul că am uitat să trăim frumos. Străbunicii mei trăiau frumos și câștigau puțin, pentru că străbunica mea nu lucra. Aveau doi copii, dintre care unul trebuia ținut la facultate, la București. Dar trăiau frumos: masa era masă, sărbătorile erau ținute frumos, cu miel, cu mâncăruri tradiționale. Acum, din cauza spaimei de sărăcie, am uitat să trăim frumos. Nu ne mai putem uita liniștiți la televizor, fiindcă televizorul este o sursă de neliniște. Oamenii au uitat să meargă la cinema sau să iasă în weekend la un mic restaurant. Meseria a devenit un stres. Nu știi dacă mai ai jobul sau nu, nu știi dacă merg autobuzele sau nu, dacă nu e ambuteiaj. Totul a devenit un stres. Și mă gândeam că eu am șansa, plăcându-mi foarte mult ceea ce fac, să-mi ofer încă această bucurie. Am bucuria să mă duc dimineața la repetiții, cu relaxare. Fac abstracție de suma cu care o să fiu plătită sau dacă e echitabil ori nu. Îmi place ceea ce fac. Mai pot trăi frumos, măcar pentru că am șansa să-mi fac meseria.

"Încă nu mi-am găsit locul în filmul românesc", ai declarat la un moment dat. Îl mai cauți, locul acesta, sau ai renunțat?

Tudor Caranfil, care mă știe de când eram mică, a scris așa: "Uitată de cineaștii noului val, Medeea se mulțumește cu discreție să-și croiască drum în altă parte."

Ce a schimbat copilul în cariera ta, în viața ta? Te simți mai vulnerabilă?

Nu, din contră. Mă simt mai împlinită. Mă simt mai responsabilă. În Franța m-au întrebat, la o emisiune, ce reprezintă timpul pentru mine. Și mi s-a părut interesant. Timpul poate fi ori un mare prieten, ori un mare dușman. Până acum, timpul mi-a fost prieten. Am făcut tot timpul ceva, m-am clădit pe mine. Doar că, la un moment dat, uitându-te în oglindă, îți dai seama ori că n-ai făcut destul, ori că timpul începe să treacă prea repede. Și atunci acest copil, pentru mine, este un fel de prelungire a prieteniei mele cu timpul. Îmbătrânim și simți în fiecare moment că nu mai ai disponibilitatea de a face atât de multe lucruri. La un moment dat, timpul îți devine inamic, dar prin copilul tău trăiești mult mai mult. E proiecția ta în timp.

Având un copil, îți mai permiți să-ți lași orgoliul să-și facă de cap?

În niciun caz. Dar orgoliul scade pentru că mă uit la copilul meu și mă întreb cum a apărut el? Din două celule? Nu poate să fie numai atât. E un miracol. Și atunci acest miracol este dincolo de mine și de egoul meu, de ceea ce reprezint eu. Din perspectiva asta, n-am voie să mai fiu orgolioasă. O prietenă de-a mea care s-a stins anul acesta mi-a spus o frază pe care n-am s-o uit niciodată. Era psiholog de meserie, cu doctorate în antropologie, o pianistă excepțională, un om de o cultură vastă. Un om care a trăit singur și a murit singur, asumându-și lucrul acesta. Când eram pe val și aveam succes, m-a întrebat: "Când te aduni în matca ta ca să faci un copil? După o viață trăită într-o vastă bibliotecă, după toate cărțile pe care le-am citit, după toate cunoștințele pe care le am și toate doctoratele, îmi dau seama că în fața unei femei analfabete, dar care a dat naștere unui prunc, eu sunt zero." Era cea mai mare dovadă de lipsă de orgoliu pe care mi-a putut-o oferi cineva. Toți avem de luptat cu orgoliul. Sunt orgolioasă și profesia îmi hrănește orgoliul, dar aici mă ajută copilul. El mă ajută să mă echilibrez în raport cu divinitatea. Fiindcă orgoliul e cel mai mare păcat.

-//-

Interviu publicat în revista The ONE, noiembrie 2010

"În România, trebuie să mă zbat pentru ziua de miine." Interviu cu Medeea Marinescu (I)

2012-02-10T08:00:00.003+02:00

Altădată unul dintre cei mai faimoși copii din România, Medeea Marinescu este astăzi o actriță cu o cotă în ascensiune în Franța.

Cât de dificilă a fost tranziția de la copilărie la adolescență și apoi la maturitate pentru copilul-vedetă Medeea Marinescu?
Medeea Marinescu: A fost un moment în care am resimțit tranziția aceasta, dar șansa mea a fost să mă îndrept mai apoi spre o carieră muzicală și apoi să fac teatru. A existat o perioadă, după 1990, după ce am făcut "Domnișoara Christina", până la "Je vous trouve très beau" (regie Isabelle Mergault, n.r.), în care nu am făcut mare lucru în cinema. Adică tranziția a fost foarte lungă. E adevărat că, în 1990, cinematografia română făcea un film pe an. Eu am rezistat în teatru și televiziune. Nu pot să zic că n-am suferit, dar nu m-am lăsat, fiindcă mi-am găsit calea de a mă modela, de a exista într-un mod plăcut prin teatru. Teatrul a fost portița mea de scăpare. Dar am resimțit această tranziție. Poate că lumea se aștepta ca, fiind tânără, să fac mult mai mult. Dar lucrurile astea nu s-au întâmplat și nici nu știu dacă eu aveam puterea să le influențez. Sigur că industria americană de film e altceva și acolo vorbim de alte handicapuri; dacă tu nu ești foarte puternic construit interior, industria americană te înghite. La noi, lipsa acestei industrii duce la dizolvarea ta ca actor de film, la dispariția ta. Pentru Dakota Fanning s-au scris special roluri; ea rezistă și crește. La noi nu poate fi vorba despre așa ceva. Primul om care a scris pentru mine a fost Isabelle Mergault. Singurul. Acest rol a fost scris pentru actorii cu care voia să lucreze, Daniel Auteuil și cu mine. S-a întâmplat ceva. Revenirea mea s-a petrecut cu "Je vous trouve très beau", care a fost mai mult sau mai puțin o întâmplare.
Ai devenit vedetă cu filmul "Maria, Mirabela" (regie Ion Popescu Gopo, n.r.).
Da, acum 30 de ani.
Care erau avantajele celebrității pe vremea aceea? Sau dezavantajele – era celebritatea o povară?
Celebritatea resimțită de un copil nu e o povară. Pentru că egoul unui copil e mult mai mic decât al unui om matur. Celebritatea pentru mine era un prilej de a mă putea juca cu alți copii. Nu însemna câștiguri financiare mai mari sau posibilitatea de a câștiga pe viitor mai mult – noțiunile acestea nu existau. Pentru mine aveau valoare lucrurile simple. Celebritate înseamnă că alți copii te recunosc și nu mai trebuie să duci muncă de lămurire cu ei ca să se joace cu tine. Vin ei singuri. Copiii nu au invidii. La mine în clasă toți erau fericiți că se joacă cu Mirabela.
Cum ai ajuns să faci film?
Părinții mei lucrează în cinema. La filmul lui Gopo, am dat probe. Avantajul meu a fost că sunt un om extrovertit și comunic ușor și, pe de altă parte, știam foarte bine ce înseamnă aparat de filmat, proiectoare, platou, lume multă în jur. Practic, nu am avut trac. Și ca adult, când dai o probă, te crispezi pentru că ești în postura de a demonstra ceva. Eu acum m-am obișnit, dar e un prag care, pe undeva, mă modifică, pentru că nu sunt în situaţia de a fi, ci de a demonstra ceva. Eu și Maria eram foarte diferite. Eu eram mai băiețoasă, tunsă scurt, umblam în jeanși și tricou. Maria avea niște ochi albaștri, imenși, și părul blond, ușor ondulat. Era ca o păpușă. Eu m-am apropiat de ea fiindcă îmi plăcea tare mult părul ei. Era foarte frumoasă și delicată. Eram atrasă de frumusețea ei și îmi plăcea să mă joc cu ea. Era tot ce nu eram eu.
Ai jucat în "Doctor de mame". E un serial sau o telenovelă?
Era un serial, dar a fost prezentat ca telenovelă. E un serial care s-a oprit. Serialul înseamnă altceva decât o telenovelă. În primul rând, sunt mai puține episoade și se difuzează o dată pe săptămână. O telenovelă se difuzează seară de seară. Și atunci sunt mult mai multe povești și mult mai multe personaje, mai disipate în timp și spațiu. În serial, povestea este mult mai concentrată.
E telenovela un termen peiorativ?
La noi a devenit peiorativ. N-am auzit pe nimeni să condamne soap opera. E un gen. Și telenovela e un gen și trebuie respectat ca atare. Sub aspectul realizării, am dubii în privința dialogurilor. Scenariul nu funcționează întru totul. Sunt probleme la nivel artistic, actoricesc, sau sub aspectul imaginii. De multe ori am sesizat probleme de imagine. Nu am nimic cu telenovela ca gen, am probleme cu felul în care sunt executate anumite telenovele.
Am citit că ai refuzat să joci într-o telenovelă pentru că în distribuție erau și neprofesioniști.
Da, am refuzat pentru că mi s-a părut că acel context nu-mi era favorabil. Eu rămân convinsă de ideea că talentul nu e suficient. Dacă vrei ca arta ta să se șlefuiască și să devină o operă de calitate, indiferent că faci telenovelă sau film de autor, ai nevoie de școală. Nu mă refer neapărat la o diplomă, ci la esența a ceea ce ar trebui să-ți ofere școala. Eu m-am trezit în situația de a fi parteneră cu o persoană căreia îi
văzusem parcursul la televizor și, din punctul meu de vedere, era insuficient. Ca actor, nu faci profesia asta de unul singur, depinzi de partenerul de joc, depinzi de calitatea regizorului, de calitatea operatorului. Am considerat atunci că munca mea în raport cu acel partener era în pericol. Când directorul de casting m-a întrebat de ce refuz, i-am zis: "Noi nu râdem la aceleași glume."
Se poate spune că a fost o decizie curajoasă?
Cred că da. Nu aveam niciun alt angajament în momentul acela. Doar în teatru. A fost o decizie curajoasă, dar pe care nu o regret deloc. Ba din contră, văzând la un moment dat acel produs, mi-am dat seama că am făcut bine.
Un rol într-un serial de televiziune sau într-o telenovelă, în România, e mană cerească pentru un actor, ținând cont de cât de puține filme se fac la noi?
Plaja de opțiuni e atât de restrânsă, încât nu avem voie să refuzăm nimic sau, mă rog, în niște limite. Opțiunile te definesc. Televiziunea este mană cerească pentru foarte mulți artiști. Problema e cum te raportezi la această industrie care poate deveni un malaxor pentru cariera ta. Care te poate înghiți. Când imaginea ta devine emblematică pentru un anumit produs de televiziune, e foarte greu să ștergi memoria publicului și să revii cu o imagine nouă.

va urma

Interviu publicat în revista The ONE, noiembrie 2010

"Regizorii români trebuie sa-şi poarte numele." (III) Interviu cu Cristi Puiu

2012-02-09T08:00:00.001+02:00

Cum e să fii tatăl a trei fete?
Păi, nu știu, că eu sunt un tată de două fete care s-a trezit acum că e tatăl a trei fete. Trebuie să mai crească Zoe ca să realizez... Însă cu distanța asta de vârstă dintre ele – Smaranda are 16, Ileana 11, Zoe câteva luni –, probabil că o să fiu mai mult tată de două. Smaranda o să crească, o să se căsătorească, o să rămân cu Zoe și Ileana.

Smaranda e mai independentă?
Da. De fapt, noi le-am crescut pe toate așa, mi se pare că ăsta e lucrul cel mai important. S-ar putea să fie o chestie inconștientă, legată de spaima mea personală de despărțire, de separare, care este o constantă a trăirilor mele interioare, ca să zic așa. Angoasa asta a separării m-a făcut să le educ să fie independente, să stea pe picioarele lor. Cu toate acestea, nu le las în tabere –am o obsesie și cu asta, mi-e frică de accidente. Cred că e timp suficient pentru lucrurile acestea.

Ești un tată exagerat de grijuliu?
Nu, toate spaimele mele dau buzna și mă fac să iau decizii care nu sunt pe placul lor. Pe de altă parte, sunt atent la ceea ce se petrece în lume – fără să fiu adultul care-și citește ziarele dimineața –, și dau peste tot soiul de nenororciri. Mă uit la știri, citesc ziarele pe internet și apoi vine întrebarea: "Mă lași în tabără nu-știu-unde?" Păi, pe fondul ororilor ăstora, cum să zici "Da, du-te"?

Totuși nu poți fi niciodată suficient de precaut.
Așa e. Era chiar într-o nuvelă de Borges chestia asta. Și cred că o găsești și la noi în credința populară, că de fapt nu ești stăpânul propriului tău destin. Și asta e o evidență. Și dacă așa, verbal, subscriu la chestia asta, când e s-o pun în practică nu mai e chiar atât de simplu, că zici "măcar atât pot controla."

Teama de despărțire se manifestă și în căsnicia ta? Ești mai fidel datorită acestei angoase?
Nu știu. În mod spontan, aș spune că n-are nicio legătură. Nu există nicio legătură directă și imediată între educația pe care o primim și modul în care ne comportăm mai târziu. Cred că toate explicațiile pe care le construim în legătură cu un eveniment care s-a produs și în care punem în relație evenimentul tocmai consumat cu o experiență trăită în copilărie, toate explicațiile astea sunt făcute să ne liniștească creierul, nu cred că sunt explicații pe bune. Comportamentul nostru în legătură cu celălalt, partenerul de viață, partenerii de pe tărâm profesional, fidelitatea față de ei și loialitatea nu cred că pot fi explicate din perspectiva educației pe care am primit-o și nici din perspectiva datelor genetice sau astrologice. În realitate, s-ar putea ca problemele cărora căutăm să le dăm de capăt, care ne definesc până la urmă pe fiecare dintre noi, să fie născute exact de ceea ce suntem noi. Și atunci probabil că oamenii care sunt fideli își pun probleme legate de fidelitate, oamenii care sunt cinstiți își pun probleme legate de cinste. Până la urmă, s-ar putea ca din eventimentele pe care le trăim să nu extragem altceva decât ceea ce suntem. Să nu vedem decât ceea ce suntem tot timpul. Și s-ar putea ca, din perspectiva asta, să greșim în mod constant. Relația pe care o am eu cu fidelitatea este destul de amestecată.

Dar de unde vine această spaimă de separare? Din câte știu, tu nu ai biografia regizorilor de la Hollywood, cu familii destrămate și copilării nefericite. Părinții tăi sunt niște oameni normali.
Cât se poate de normali. Tatăl meu a lucrat în administrație la Spitalul Colentina, funcția lui era de planificator principal. Îl vedeam în halat alb și, înainte să încep școala, dacă mă întreba cineva ce vreau să mă fac, spuneam că doctor ca tata. Dar el nu era doctor. Mama a fost învățătoare. Noi provenim dintr-o familie foarte săracă, fiindcă și atunci, ca și azi, sănătatea și educația erau cel mai prost plătite. Mama avea un salariu foarte mic ca învățătoare. A abandonat facultatea de filologie de la Iași în anul doi sau trei, când s-a născut soră-mea. Apoi a făcut niște studii de specialitate și s-a făcut învățătoare. A lucrat într-o școală specială, aici în București, pe undeva prin zona Moșilor, pe Popa Petre. Noi am fost niște copii care atârnau pe lângă ceilalți, mai ales fratele meu, chestie pe care eu n-o suportam. N-am avut biciclete, fapt care pe fratele meu l-a marcat foarte tare. El a fost de mic atras de chestiile astea, bicicletă, mașini. Când îl întreba cineva ce vrea să se facă, zicea șofer de taxi... Eu mi-am luat carnet de șofer de un an de zile, pentru că trebuia să joc în filmul ăsta.

_//_

CARTE DE VIZITĂ

2001 "Marfa și banii"

Premii: Festivalul de Film de la Trieste - Mențiune specială a juriului;

Festivalul European de la Angers - Premiul PROCIREP

Festivalul Internațional de Film Buenos Aires - Premiul Abasto

Festivalul de Film de la Cottbus – Premiul "Findling" și Premiul special al juriului

Festivalul de Film de la Salonic - Premiul FIPRESCI

2004 "Un cartuș de kent și un pachet de cafea"

Premii: Festivalul Internațional de la Berlin – "Ursul de Aur pentru cel mai bun film de scurt-metraj"

2005 "Moartea domnului Lăzărescu"

Premii: Festivalul de Film de la Cannes - "Un Certain Regard"

Festivalul de Film de la Chicago - Premiul Special al Juriului

Festivalul Internațional de la Reykjavik - Premiul "Descoperirea Anului, acordat noilor talente"

"Regizorii români trebuie să-şi poarte numele." (II) Interviu cu Cristi Puiu

2012-02-07T08:00:00.002+02:00

Am citit că ai semnat acea petiție de susținere a regizorului Roman Polanski, lansată de filosoful francez Bernard-Henry Lévy.
Era obligatoriu s-o fac. Pentru simplul fapt că istoria s-a petrecut în felul în care ea s-a petrecut. Există acolo niște lămuriri privind modul în care au procedat judecătorul, procurorul – nu intru în detalii, dar nu a fost tocmai cușer felul în care au procedat ei. Dar asta e secundar. Faptul că victima și-a retras plângerea este important. Apoi, omul ăsta a trecut prin acest exil – n-aș vrea să trec prin așa ceva nici măcar în glumă. Mi se pare că 30 de ani de rătăcire înseamnă să plătești cu vârf și îndesat. Şi asta în situația în care victima și-a retras plângerea şi l-a iertat. Nu sunt în măsură să-l judec pe un om care, cu opt ani mai devreme, a trecut prin iadul acela provocat de Charles Manson – a fost o oroare, nu cred că aceste evenimente trec și nu lasă urme. Din toate aceste motive, nu sunt în poziția să-l judec pe Polanski. Dar motivul numărul unu este legat de faptul că victima și-a retras plângerea; dacă ea l-a iertat, eu cum să nu-l iert? Eu cine sunt? Dincolo de faptul că e o obligație a noastră să iertăm, dacă încercăm să fim cât de cât creștini. Vezi, eu am semnat și tu mă întrebi de ce. Au fost și alții întrebați și n-au semnat. E mult mai interesant răspunsul lor.

Prețuiești mai mult succesul de critică sau succesul de public?
Succes e un cuvânt inexact.
Ceea ce mă interesează pe mine este ca filmul meu să ajungă la oamenii care îl așteaptă. Unii se află în rândul publicului, iar unii se află printre critici. Criticii și scriu, spectatorii nu scriu și este foarte dificil să-ți imaginezi ce gândesc, ce spun. Eu cred că există destinatar pentru fiecare produs cultural. Cât de numeroși, cât de importanți, câtă greutate au ei – asta e o altă discuție. Fiecare suntem unici în felul nostru, dar subscriu la opinia potrivit căreia avem mai multe lucruri în comun decât lucruri care ne separă, ne diferențiază. Prin urmare, nu oameni care gândesc ca mine, dar care sunt preocupați de aceleași lucruri ca și mine, sunt pe toată planeta. Oamenii aceștia vor vedea filmul și vor înțelege. Oamenii care nu sunt preocupați de aceleași lucruri ca mine vor spune că filmul este o prostie. Diferențele pot fi la fel de mari ca între un român care vine să vadă filmul lui Apichatpoong fără subtitrare (Apichatpoong Weerasethakul, regizor thailandez, deținătorul Palme d’Or 2010, n.r.) și un thailandez care merge să vadă același film. Ca să înțelegi filmul pe care eu tocmai l-am făcut – și nu e vorba aici de o inteligență defectuoasă, sau mediocră, de incapacitatea intelectului spectatorului de a pătrunde tainele și misterele unui film –, e nevoie pur și simplu de disponbilitate. Disponibilitatea către dialogul în care tu, spectator, intri cu filmul de pe ecran; disponibilitatea ta de a vedea ceva ce îți este străin.

Într-un interviu din Adevărul îți exprimai preocuparea față de direcția diferită în care merge cinema-ul românesc față de cel unguresc, rusesc, ceh sau polonez. Românii sunt mai apreciați la Cannes decât ceilalți est-europeni?
Momentul românesc de la Cannes se va încheia, și asta e foarte bine. E important ca regizorii noștri să-și poarte numele. Trebuie ca ei să devină individualități. Să aibă viziuni distincte, personale, despre lume și despre cinema. Acest așa-zis nou val a apărut și funcționează pe de o parte în inerția filmelor "Marfa și banii" și "Moartea domnului Lăzărescu", și pe de altă parte în inerția școlii românești – și mă gândesc în special la filmele lui Porumboiu și Nae Caranfil. Cumva aceste două motoare au făcut posibil ceea ce criticii numesc noul val românesc. Asta s-a întâmplat și cu cehii, polonezii, ungurii, dar încetul cu încetul, vocile s-au separat și au apărut autorii. Și ar fi bine să se întâmple lucrul acesta și la noi pentru ca e neplăcut să citești articole în presă despre noul val românesc, despre filmul românesc... Băi, nene, autorii acestor filme au niște nume, care nu se amestecă. Se fac confuzii de genul "Filmul 4, 3, 2... al lui Cristian Mungiu (autorul filmului “Moartea domnului Lăzărescu”)..." Se cam amestecă lucrurile. Asta, într-o primă fază, este și amuzant și iritant... Dar dacă mă gândesc mai mult, cred că este disimulat în spate un soi de toleranță pentru o cultură mică precum a noastră, de la care nu se așteptau decât la sportivi. Și uite că românii fac și filme, ia te uită, maimuțele vorbește. Și dintr-o dată suntem ca echipa de greco-romane – nu contează cum îi cheamă pe fiecare, e echipa... valul românesc... Diferența pe care o sesizez între noi și vecinii noștri este dată de o formă foarte specifică de curaj. Meseria asta, ca orice meserie artistică, presupune curaj, n-o poți face bine dacă nu ai curajul să spui cât se poate de exact ce ești tu și în ce fel vezi tu lumea și cinema-ul. Cred că aceasta e diferența dintre noi și ei. Noi suntem într-o fază în care învățăm să avem curaj, în timp ce ei au pur și simplu curaj, n-au avut nevoie să-l învețe... Dar probabil că exagerez acuma. Știi cum e, ești mai exigent cu copiii tăi decât cu copiii altora.

(va urma)

Interviu publicat in revista The ONE

"Regizorii români trebuie să-și poarte numele." Interviu cu Cristi Puiu (I)

2012-02-03T14:05:00.002+02:00

O conversație cu regizorul Cristi Puiu despre cel mai recent film al său, "Aurora" (în care debutează ca actor în rolul unui asasin), despre finalul momentului românesc de la Cannes și susținerea lui Roman Polanski, despre familie și felul în care un tată bântuit de angoase se descurcă cu trei fiice.

Foto Miruna Vasilescu

Când ai fost prezentat la Cannes, împreună cu echipa de la "Aurora", Thierry Frémaux, delegatul general al ediției de anul acesta a Festivalului, a spus așa: "Cred că la ei acasă (la cineaștii români, n.r.) filmele iau naștere și datorită generozității fiecăruia dintre ei. Cinematograful românilor este unul al prietenilor." Ești de acord?
Cristi Puiu: Este total inexact. Nu există așa ceva și nu are cum să existe. Iar Frémaux știe despre ce vorbește atunci când vorbește despre autori. Autorii n-au prieteni. Dacă sunt cu adevărat autori, înseamnă că au o viziune extrem de personală despre lume. Dacă e posibil un dialog, el se va fractura foarte curând deoarece creația artistică este și o căutare de sine. Or căutarea de sine nu poate să meargă mână-n mână cu un altul. În momentul în care lucrezi în echipă este nevoie de solidaritate, e adevărat, iar cinema-ul este o artă care impune solidaritatea, chiar dacă ea nu se petrece de facto. De altfel, am ajuns să constat că numele ăsta definește un obiect inexistent: solidaritatea știm ce este, dar nu am văzut-o niciodată. Cinema-ul este o artă de echipă, cum spuneam, și atunci există niște impuneri. Dar eu nu lucrez în echipă cu ceilalți regizori români la care făcea referire, probabil, Thierry Frémaux. De la autor la autor, discuțiile legate de film sunt ca și inexistente. Aia n-a fost o chestie pe care Frémaux o crede cu adevărat... A fost un clin d’oeil...

Personajul pe care îl joci în "Aurora" este un criminal. Cum de ai ales să debutezi ca actor într-un astfel de rol?
A fost pe de o parte un accident, pe de altă parte mai mult decât un accident. Știi cum era când învățam la materialism dialectic, necesitate și întâmplare. N-a fost doar o întâmplare, a fost și o necesitate. Lucrarea mea de diplomă, când am terminat școala în 1996, se chema, așa ca o parafrază la Bresson (care are un text important, "Notes sur le cinématographe"), "Note asupra filmului realist". Erau gândurile mele care făceau posibilă o circumscriere extrem de subiectivă a cinema-ului realist care mă preocupa la vremea aceea. În preambul, am expediat problema creației și a impulsului creator. Am expediat-o atunci și o fac cu bună știință în continuare, pentru că mi se pare o întrebare greșită. Lucrurile trebuie asumate așa cum sunt ele puse în Biblie, Dumnezeu creator l-a creat pe om după chipul și asemănarea lui și atunci, pe cale de consecință, omul e creator. Numai că povestea asta se ramifică, tendința creatoare există în fiecare individ și atunci ea poate lua fel de fel de forme, în funcție de cum se raportează fiecare dintre noi la existență. Artistul intervine în cursul lucrurilor, artiștii ne influențează, nu în mod radical, nu ne fac nici mai buni nici mai răi, ne influențează mai degrabă percepţia asupra lumii. Nu suntem dispuși să vedem că, de fapt, în inima lor, lucrurile se schimbă, lumea se schimbă și în funcție de decizia artiștilor de a interveni în cursul lucrurilor. Hitler a spus că aceia care pictează cerul în verde și iarba în albastru trebuie să fie sterilizați. Asta este o intervenție extrem de brutală în starea lucrurilor - nu doar această afirmație, tot ce au făcut Hitler, Stalin, tot ce au făcut Pol Pot, Mao și alți criminali la scară mare. În momentul în care intervii în ordinea lucrurilor în maniera aceasta brutală, intenţia de a rescrie istoria, de a reface lumea, de a impune viziunea ta asupra lumii – lucru pe care de altfel toți îl facem, dar nu la modul acesta radical – nu este straină de impulsul creator. Semnul de egalitate pus între Nero dictator și artistul creator nu este o speculație. Ceaușescu a fost un soi de Nero, am vorbit despre asta cu Andrei Ujică, când își pregătea filmul "Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu". Există o similitudine între creator și dictator/ criminal. Instrumentele sunt diferite, filosofia e diferită, dar faptul că ambii intervin în ordinea lucrurilor, unul extrem de brutal, altul doar cu efecte discrete, în plan mental, nu este o comparație exagerată. Nu știu cum stau lucrurile, dar e posibil ca sursa să fie aceeași, şi-anume impulsul creator. "Aurora" nu e doar povestea unui om care omoară, este și parcursul unui artist. Poate nu un artist în general, dar felul în care funcționez eu nu e departe de felul în care funcţionează Viorel. Eu funcționez prin opoziție. Și când gândesc filmele, le gândesc prin opoziție. Este o sumă de filme care mă deranjează și mi se pare că intervin greșit în ordinea lucrurilor și impun viziuni care sunt mai degrabă nocive. Și atunci filmul pe care îl fac eu devine mai degrabă un raspuns, o propunere. E drept, nimic nu-mi certifică faptul că propunerea mea se apropie mai mult de adevăr, dar eu așa funcționez. Viorel, criminalul, intervine în ordinea lucrurilor, pentru că este mânat de un gând, de o idee, și el trebuie să facă lucrurile așa și să-și și asume lucrurile până la capăt. Și da, probabil că, din perspectiva aceasta, n-a fost tocmai un accident și o întâmplare să joc rolul unui individ care intervine în ordinea lucrurilor.

Așadar, nu ți s-a mai întâmplat să-ți dorești să-ți asumi un rol în celelalte filme ale tale.
A, nu, nu, nu. Dar nici pentru acesta nu mi s-a întâmplat, nu mi-am dorit. Vreau să zic că mi-a fost mult mai greu să regizez decât să joc. Dar am fost într-o poziție privilegiată, pentru că am spus-o și o s-o repet, relația actorului cu regizorul este una foarte delicată, foarte dificilă. Actorul se află în mod constant în poziția de a i se refuza propunerile. Când regizorul are o viziune, problema se complică foarte tare pentru actor și pentru toți colaboratorii lui. Ceea ce trebuie să facă un regizor este să-i aducă pe toți la unison. E foarte greu să faci asta într-un timp atât de scurt și atunci lucrurile se întâmplă de o manieră destul de brutală. E cu NU-uri. Nu așa, asta nu, aia nu.

(va urma)

Interviu publicat în revista The ONE

Valurile vieţii. Interviu cu Francine Cousteau

2012-01-23T11:26:00.000+02:00

Francine Cousteau (fostă Triplet) este cea de-a doua soţie şi văduva celebrului explorator Jacques-Yves Cousteau. În momentul în care s-au cunoscut, el avea 66 ani, ea 30, şi amândoi erau căsătoriţi. Jacques-Yves şi Francine au avut doi copii, pe Diane (născută în 1980) şi pe Pierre-Yves (născut în 1982). Din prima căsătorie, cu Simone Cousteau, Comandantul a avut doi copii, pe Jean-Michel şi Philippe. Simone a murit în 1990 de cancer, iar Comandantul s-a căsătorit cu Francine un an mai târziu. Jacques-Yves Cousteau a decedat la vârsta de 87 de ani, în 1997, în urma unui infarct.

Francine Cousteau şi Calypso

Moştenirea Comandantului Cousteau numără nu mai puţin de 150 de filme şi documentare (în 1956, a câştigat Palme d'Or la Festivalul de Film de la Cannes, cu "Lumea tăcută") care l-au făcut popular în special în SUA. Este interesant de remarcat că Jacques-Yves Cousteau a fost primit în Academia Americană de Ştiinţe (onoare care rareori se face unui străin) chiar înainte de a fi primit în Academia Franceză; de asemenea, a fost invitat la Casă Albă de preşedinţii Kennedy şi Reagan (ultimul l-a şi decorat), în schimb cu Charles de Gaulle a avut la un moment dat un schimb tăios de replici deoarece preşedintele francez nu voia să renunţe la experimentele nucleare.

În 1950, Cousteau a închiriat de la Sir Thomas Loel Guinness, pentru suma simbolică de 1 franc pe an, nava Calypso, pentru a o folosi ca laborator mobil de cercetare. Din 1957, a fost numit director al Muzeului Oceanografic din Monaco. În anii care au urmat a început colaborarea cu televiziunile americane, care i-au difuzat serialul "Odiseea subacvatică a Comandantului Cousteau", care l-a transformat pe exploratorul cu fes roşu în una dintre cele mai populare personalităţi de pe mapamond. În 1973, împreună cu cei doi fii ai săi, a înfiinţat Societatea Cousteau pentru Protejarea Vieţii Acvatice. Societatea numără astăzi mai mult de 300.000 de membri în lumea întreagă.

Calypso, după reparaţii.
Foto The Cousteau Society

Pe 28 iunie 1979, fiul favorit al Comandantului, Philippe, co-producătorul tuturor filmelor pe care Cousteau le-a făcut începând din 1969 şi succesorul desemnat la conducerea Societăţii Cousteau, a decedat în timpul unei expediţii în Portugalia, fiind lovit de elicea hidroavionului Catalina.

Diverşi artişti au dorit să omagieze prin creaţia lor personalitatea comandantului Cousteau. Printre ei, compozitorul Jean Michel Jarre, care şi-a intitulat albumul din 1990 "En attendant Cousteau", şi regizorul Wes Anderson (The Royal Tennenbaums, The Darjeeling Limited), care îi dedică filmul The Life Aquatic with Steve Zissou, unde personajul principal, purtător al unui fes roşu identic cu al Comandantului, e jucat de Bill Murray.

În 1996, Calypso a fost lovită de o barjă şi s-a scufundat în portul Singapore. A fost adusă în Franţa pentru a fi transformată în muzeu, însă nu s-a găsit un spaţiu adecvat care să o găzduiască. Apoi, vasul a devenit obiectul unui litigiu între Francine şi familia Cousteau (faptul că, după moartea primei sale soţii, Jacques-Yves s-a căsătorit cu Francine, a dus la deteriorarea relaţiilor cu fiul lui cel mare, Jean Michel). După un proces care a durat aproape 10 ani, Justiţia i-a dat dreptate lui Francine, care a reuşit apoi să găsească fonduri pentru restaurarea navei.

Calypso este astăzi gata să-şi reia aventura pe mare, continuând odiseea comandantului Cousteau, deşi o va face mai mult pentru a păstra vie amintirea acestuia, dar şi pentru a arăta forţa exemplului personal şi cât de multe poate face pentru viitorul semenilor lui un om pasionat.

Francine şi Jacques-Yves Cousteau. Foto Reuters

Când l-aţi cunoscut pe Comandantul Cousteau?

Francine Cousteau: În 1976. Ştiam câte ceva despre el. Când l-am cunoscut, făceam eu însămi scufundări, făcusem scufundări în diferite locuri, inclusiv în Alaska, în Polinezia, în Caraibe.

Înseamnă că eraţi aproape o scufundătoare profesionistă.

Nici pe departe, o făceam doar ca pe un sport recreaţional, dar pe atunci erau într-adevăr foarte puţine femei pe care să le pasioneze această îndeletnicire, cu atât mai puţin scufundările în apa rece. Şi, de asemenea, mă interesau problemele de mediu, ca şi pe Jacques. Când aveam timp, colaboram cu o asociaţie de protecţie a mediului, eram încă de pe atunci conştientă că mediul trebuie protejat.

Deci aveaţi deja ceva în comun.
Sigur că da, împărtăşeam pasiunea pentru scufundări şi pentru protejarea mediului. Dar mai apoi am descoperit în el pe muzicianul, poetul, scriitorul şi gânditorul Jacques Cousteau. Nu ştiam toate acestea despre el în momentul în care l-am cunoscut. Pentru mine, aceasta a fost marea descoperire.

Cum a fost prima întâlnire cu Jacques Cousteau?
Cum nu am vorbit niciodată despre asta, voi spune că a fost mai mult o întâlnire profesională. Am discutat mult despre munca lui. La momentul acela, exista cineva în viaţa mea şi nu m-am gândit la ceva sentimental, la o relaţie. Totul era legat de munca lui, de mediu, de marile provocări ale acelor vremuri. Ce m-a impresionat a fost modestia lui, nu pretindea nici o clipă că el e marele Cousteau care le ştie pe toate. Era modest, respectuos şi incredibil de optimist. Pentru că, deşi era foarte conştient de problemele cu care avea să se confrunte umanitatea, credea în capacitatea oamenilor de a le depăşi, era convins că omenirea va face ce trebuie la momentul potrivit. De aceea insista atât de mult pe educaţie şi pe deschiderea oamenilor spre cunoaştere. Întotdeauna i-a convins pe oameni făcându-i să viseze. Şi-a dorit implicare din partea semenilor lui şi le dădea exemplul propriei implicări. Filmele pe care le-a făcut în întreaga lume nu-l scoteau pe el în evidenţă, ci puneau în prim-plan echipajul său de pe Calypso - vasul era o vedetă, iar echipajul era ca o familie pe care o cunoştea toată lumea. Călătorind prin lume, mulţi mi-au povestit cum se uitau cu toată familia la filmele lui Jacques Cousteau şi de multe ori se întrebau: "Oare pe unde or fi azi Cousteau şi Calypso?" Acesta era talentul lui Jacques - de a te provoca să participi, de a te face să te implici. Era el însuşi un om foarte generos: la început, ne-a oferit filme de televiziune, apoi a înţeles că lumea e fragilă şi că umanitatea trebuie protejată. Atunci şi-a schimbat strategia de comunicare şi a demarat acele programe educaţionale cu UNESCO.

Pare a fi fost o personalitate covârşitoare. A fost greu să vă apropiaţi de el?

Înainte de orice, eram doi în această relaţie. Şi a devenit repede evident pentru mine că îl puteam ajuta. Aveam multe în comun, eram convinsă că el era destinul meu, nici el şi nici eu nu ne-am spus vreun moment că ar trebui să ne oprim. Indiferent de ce spunea lumea despre diferenţa de vârstă dintre noi, despre faptul că el era celebru, nu mi-a păsat prea mult.

L-aţi iubit şi v-a iubit.
Absolut. Eram îndrăgostită de omul Jacques Cousteau. Avea atât de multe calităţi, era atât de pasionat şi de copilăros, atât de entuziast... Era ca un copil care descoperă pomul de Crăciun la fiecare cinci minute.

Dar fiind atât de pasionat şi de absorbit de munca lui, mai avea timp pentru familie? Avea vreme, de exemplu, să petreacă Crăciunul cu dvs. şi, mai târziu, cu copiii?
Jacques n-a făcut niciodată ceva de mântuială. Când am început această relaţie, ştiam că era foarte importantă pentru mine. Nu voiam să fiu implicată în toată această aventură cu celebritatea fiindcă ştiam că asta ne va distruge intimitatea. Am înţeles şi am acceptat de la bun început că trebuie să stau deoparte şi să-l sprijin în munca lui. Ştiam că reprezint ceva pentru el şi că el va fi alături de noi oricând va avea timp. Împărtăşeam aceleaşi idealuri şi îmi era evident că nu poate fi tot timpul cu mine. Am acceptat acest lucru, pentru că ştiam că îşi dedică tot timpul muncii. Şi, oricum, stătea cu mine şi cu copiii noştri mai mult decât o făcea cu cealaltă familie a lui, fiindcă era deja într-o altă etapă a vieţii. Nu mai era la începutul marii explorări, realizase deja foarte multe şi avea mai mult timp pentru noi. Sincer, nu am avut niciodată sentimentul că împart cu el doar o felie din viaţa lui; nu, am împărţit totul. Când am decis să facem doi copii, i-am făcut tocmai fiindcă ne consideram un cuplu solid şi ştiam că putem conta unul pe celălalt.

Deci nu eraţi o iubire secretă, nu făceaţi parte din ceea ce s-ar putea numi o viaţă dublă a comandantului Cousteau. Era o relaţie public acceptată.
La data când m-a cunoscut, Jacques era căsătorit. Soţia lui era destul de în vârstă, dar era o persoană remarcabilă şi el nu avea nici un motiv să o rănească. O respecta foarte mult.

Dar ea ştia de dvs?
Nu. Şi n-a ştiut niciodată. Presa a scris altceva, dar eu pot să jur ca ea nu a ştiut niciodată de mine. Era foarte important pentru noi ca ea să nu ştie - nu voiam să o facem să sufere. N-ar fi folosit nimănui acest lucru, nu era nici o fericire pentru nimeni. Aşa că am căutat să o protejăm. Cei din jurul nostru ştiau de relaţia noastră, dar ne respectau - dacă nu epatezi, dar nici nu te ascunzi, oamenii îţi respectă opţiunea, te acceptă până la urmă. Erau puţini cei care ştiau, chiar şi din familie, fiindcă nu puteam extinde prea mult cercul celor care ştiau, Jacques fiind o persoană publică. Pe mine, personal, situaţia nu m-a deranjat. Poate că aşa sunt eu făcută, e în natura mea să trăiesc aşa - n-a trebuit să fac nici un efort.

Aţi fost fericită cu el?
Foarte, foarte fericită. Şi avem doi copii minunaţi.

Cât de dificilă a fost perioada de după moartea Comandantului? Cum aţi reuşit să mergeţi mai departe?
A fost un moment greu, a fost o mare dezamăgire. Din cauza diferenţei de vârstă, ştiam că asta se va întâmpla într-o bună zi. Şi trăiam cu această teamă, încercând să nu ne gândim prea mult la ce va fi. Speram ca familia să rămână unită. Eram totuşi o văduvă tânără, cu doi copii mici. Nu mă aşteptam la cine ştie ce sprijin, doar la o atitudine decentă. Şi a fost exact pe dos. Apoi, date fiind toate dificultăţile pe care Jacques le-a avut pe parcursul ultimilor opt ani de viaţă, a trebuit să refacem totul de la zero. A lăsat tot ce a avut Societăţii Cousteau. Asta includea numele Cousteau şi dreptul de folosire, filmele, vaporul...

Dar dvs. eraţi preşedinta Societăţii.
Eram în comitetul director. Dar, da, el îmi lăsase mie drepturile morale de folosire a numelui Cousteau şi acest lucru este foarte important în Franţa. Societatea avea două board-uri, unul american şi unul francez, şi ei au decis să fiu preşedintă. Dar asta s-a întâmplat într-un moment prost - eram văduvă şi familia ne făcea probleme. De fapt, o parte din familie, fiindcă sunt doar 2-3 persoane cu care nu ne-am înţeles. Familia lui Jacques din Bordeaux se poartă foarte frumos cu mine - unul dintre nepoţii lui este în board-ul Societăţii, am vorbit cu el acum trei zile.

Jean Michel (unul dintre cei doi fii ai lui Jacques Cousteau din prima căsnicie) şi Alexandra (fiica acestuia şi nepoata lui Jacques) sunt cei care vă pun beţe în roate?
Da. Se întâmplă deseori ca, atunci când e vorba despre două căsnicii, copiii din prima căsătorie să nu se poarte cum trebuie. Toţi avem calităţi şi defecte, inclusiv eu. Dar în loc să vrea totul pentru ei, ar fi trebuit să o respecte pe văduva lui Jacques, fiindcă Jacques n-a fost senil când a făcut ce a făcut cu Societatea - el a decis totul în 1973, când a pus-o pe picioare. El a lăsat totul Societăţii - toate filmele lui sunt creditate Societatea Cousteau. În 1990, a înregistrat numele Cousteau ca fiind proprietatea Societăţii, nu a unui singur individ. El a vrut ca de cercetările lui să beneficieze întreaga lume, iar eu sunt aici pentru a mă asigura că acest lucru se întâmplă.

Din câte înţeleg, conflictul dintre dvs. şi familia Cousteau are la bază faptul că dvs. vreţi să păstraţi şi să continuaţi activitatea de cercetare a lui Jacques, iar ei vor să facă o afacere din asta.
Exact, o afacere personală. Sunt poate 100 de oameni pe care îi cheamă Cousteau, e un nume prestigios şi toţi ar trebui să-l cinstească şi să-l poarte cu onoare, decenţă şi modestie. Şi, având acest nume, toţi ar trebui să încerce să facă ceva pentru această lume, dar dacă nu pot, măcar să poarte numele Cousteau cu demnitate. Iar eu m-am concentrat pe ceea ce aveam de făcut - trebuia să duc mai departe munca lui Jaques şi să-i cinstesc amintirea. Jacques nu mai e aici, deci nu putem copia ce a făcut el, nu mai putem face ce a făcut el. Şi m-am întrebat atunci care este menirea, sensul muncii lui de 50 de ani? Ei bine, el ne-a deschis o cale: educarea viitoarelor generaţii în spiritul protejării mediului. Cum facem asta? Avem rădăcini solide, avem un mesaj puternic... Jacques spunea că, la începutul carierei lui, lumea îl lăuda pentru ultimul său film cu rechini, dar, mai apoi, la final, îi vor mulţumi pentru ceea ce a făcut pentru copiii lor. Şi era foarte mândru de asta. Aceasta este misiunea noastră. Nu căutăm vedete, nu vrem un alt Cousteau, fiindcă noul Jacques Cousteau sunt toţi cei care i-au apreciat munca, toţi cei care azi încearcă să facă ceva pentru binele planetei. Al Gore spune azi ce spunea Cousteau acum 50 de ani, dar slavă Domnului că atrage atenţia asupra acestor probleme. Azi următorul pas este la nivel politic - iar politicienii nu vor face nimic cât timp nu vor fi constrânşi de cei care îi votează. Şi aici intervine educaţia şi influenţa media.

Ce s-a întâmplat cu Calypso? La un moment dat se ciocnise cu o barjă în Singapore şi s-a scufundat. Aţi reuşit să o salvaţi?
Da, asta a fost o altă luptă grea. Am reuşit să aducem vasul în portul Marsilia, cu un an înainte ca Jacques să moară. Am căutat apoi o instituţie care să transforme vasul în muzeu. Dar Primăria din Marsilia nu l-a vrut, nici Universitatea din Marsilia. Apoi am început o serie lungă de negocieri pentru a aduce vaporul înapoi în Paris. La un moment dat, m-a sunat primarul din La Rochelle şi mi-a oferit "găzduire" pentru Calypso - într-un spaţiu în care era deja un muzeu, care urma să fie mărit. Până să fie toate detaliile puse la punct, primarul a murit şi tot proiectul a picat. A început o perioadă lungă de dificultăţi, care a culminat cu procesul meu cu familia Cousteau. Au început prin a deplânge în presă situaţia lui Calypso, apoi i-au cerut proprietarului, lui Sir Loel Guinness (deţinătorul companiei care produce celebra bere irlandeză) să cumpere vasul. Sir Guinness îi închiriase Calypso lui Jacques pentru un dolar. Şi nu a vrut să le-o vândă lor. Dimpotrivă, a făcut o mică firmă împreună cu mine ca să reparăm nava. Apoi a început procesul cu familia Cousteau. Am câştigat toate etapele. Numai că, între timp, toţi sponsorii, toţi cei care voiau să ne ajute să reparăm Calypso, au devenit din ce în ce mai contrariaţi, neştiind cum se va finaliza procesul. La Curtea Supremă, acţiunea familiei Cousteau a fost respinsă şi au fost puşi să plătească cheltuielile de judecată, lucru care în Franţa se întâmplă rar - de obicei o acţiune este acceptată sau respinsă, şi atât. Între timp, Guinness mi-a vândut mie Calypso pentru un euro şi am început să caut sponsori şi un şantier unde să începem reparaţiile. Încă mai adun bani pentru reparaţii, fiindcă vreau ca nava să fie identică cu cea cu care a navigat Jacques. Însă la final costul reparaţiilor va fi de aproximativ şase milioane euro, cât al unui vapor nou...

O veţi folosi ca vas de cercetare?
Calypso nu cred că va mai merge în expediţii, dar va circula dintr-un loc în altul, acolo unde oamenii o vor solicita sau unde se întâmplă lucruri importante privind protecţia mediului. În 1980, Cousteau spunea că nava e deja veche. Atunci a început să construiască cel de-al doilea vas, Alcyone, o navă care consumă puţin, un posibil prototip pentru Calypso II. Cu puţin înainte să moară, Jacques voia să lanseze o campanie de strângere de fonduri pentru Calypso II. Nu am abandonat această idee, dar trebuie să iau lucrurile în ordinea priorităţilor. A fost acest proces care ne-a costat enorm şi a durat 10 ani, apoi a trebuit să mă ocup de conservarea lui Alcyone şi a trebuit să şi demarăm noi programe.

Din câte ştiu, Comandantul Cousteau a spus la un moment dat că preferă să scufunde Calypso cu mâna lui decât s-o transforme într-un muzeu. Îi displăcea ideea că lumea ar face picnic la bord.
Era doar un fel de a spune, Jacques n-ar fi scufundat Calypso niciodată. Atunci când a fost accidentul în Singapore, era poate cel mai bun moment să o scufunde, dar el s-a luptat să o aducă înapoi în Franţa. Calypso pare un vas mare, dar nu e. Dacă vrei să-l deschizi pentru public, nu ai cum, mai ales cu restricţiile legale în vigoare azi. Tehnic, nu ştiu cum s-ar putea face acest lucru, în plus vasul s-ar deteriora rapid.

O ultimă întrebare. Ştiu că între timp v-aţi recăsătorit...

E adevărat. Nu m-am gândit că acest lucru se va mai întâmpla. Nu credeam că va mai exista viaţă după Jacques, el a fost atât de important pentru viaţa noastră, a mea şi a copiilor noştri. Am avut atât de multe de făcut şi a trebuit să facem faţă atâtor probleme... Michael, actualul meu soţ, era în consiliul director al Societăţii Cousteau şi, când l-am cunoscut, avea o căsnicie fericită şi trei copii. Din păcate, soţia lui s-a stins în urma unui cancer care a evoluat rapid. El a rămas singur, eu aveam deja experienţa a cinci ani de singurătate după moartea lui Jacques... Acest lucru a dat startul apropierii între noi. Şi el călătoreşte mult, ca şi mine, fiecare apreciază ce face celălalt şi caută să-l sprijine cât se pricepe. Eu pot spune că, în sfârşit, mi-am găsit familia - o familie mare şi adevărată.

Ce vă doriţi astăzi? Aveţi vreo neîmplinire?

Mi-ar fi plăcut să am o familie aşa cum este cea pe care o am acum, încă de la prima mea căsnicie. Am spus mereu, uşa mea este deschisă. Îmi doresc ca, la un moment dat, toţi să se întoarcă la cuib. Ar fi bine ca toţi să se bucure de amintirea lui Jacques şi de ce a lăsat el în urmă. Acesta este ţelul meu, să-i ţin pe toţi laolaltă. În viaţă există momente dificile, accidente, situaţii neplăcute - eu vreau să le lăsăm pe toate în urmă. Jacques merită să ştie că în urma lui familia a rămas unită.

-//-

interviu publicat în revista The ONE

"Problema suedezilor e rasismul". Interviu cu Gabriela Melinescu

2011-12-22T09:19:00.000+02:00

Scriitoarea Gabriela Melinescu a iubit doi bărbați: pe poetul Nichita Stănescu și pe soțul ei, editorul suedez Rene Coeckelberghs. A primit cele mai prestigioase premii pentru poezie, dar și pentru proză. Scrie în română și în suedeză. Academiile ambelor țări i-au apreciat meritele pentru promovarea în străinătate atât a literaturii române, cât și a celei sudeze. O conversație despre dragoste și credință, despre rostul vieții și izbăvirea din moarte.

Gabriela Melinescu. Foto ICR

CARTE DE VIZITĂ

Născută în 1942, în București; poetă, prozatoare, traducătoare; absolventă a Facultății de Filologie a Universității București. A lucrat ca redactor la revistele "Femeia" și "Luceafărul".

1972. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezie "Jurământul de sărăcie, castitate și supunere".

1975. Pleacă în Suedia, unde publică cinci volume de poezie și nouă volume de proză.

1991 și 2003. Academia Suedeză îi acordă Premiul de Nio pentru romanele "Omul pasăre" și "Acasă printre străini".

1997. Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul "Regina străzii".

2001. Academia Română îi acordă Premiul "Nichita Stănescu" pentru poezie.

2002. Premiul "Albert Bonniers" pentru "opera omnia".

2005. Academia Suedeză îi decernează Premiul pentru introducerea literaturii suedeze în străinătate.

2005. Primește Premiul "Mihai Eminescu" pentru "opera omnia".

Nichita Stănescu şi Gabriela Melinescu

În jurnalul dvs. scrieți că, pe vremea lui Ceaușescu, scriitorii plecau destul de des din țară, dar dvs. vă erau refuzate deplasările în Occident. De ce?
Gabriela Melinescu: Am mai plecat și eu. Am călătorit în aproape toate republicile exsovietice, în Țările Baltice, în Armenia, în Georgia. Erau treizeci și ceva de republici pe atunci și pot spune că am văzut o lume extraordinară. Am și câștigat un premiu literar în ruble – pe vremea aceea erau foarte mulți bani – cu un reportaj despre Georgia. Însă pe mine nu nevoia de a călători m-a făcut să părăsesc țara, ci faptul că m-am îndrăgostit de un om. Nu am plecat pentru Suedia sau ca să scap de vreun tiran. Mă simțeam foarte bine în România cu colegii mei, lucram la "Luceafărul" și aveam prietenii pe care îi am și astăzi.

Ați plecat în Suedia pentru bărbatul pe care l-ați iubit, soțul dvs., editorul Rene Coeckelberghs. Cum l-ați cunoscut?
El i-a publicat în Suedia câteva romane lui Zaharia Stancu. Le citise în franceză și cel mai mult îi plăcuse ce a scris Zaharia Stancu despre mama lui, "Ce mult te-am iubit". Și a venit la București ca să-l vadă pe Stancu și să-i cunoască pe tinerii scriitori români. Stancu a fost foarte generos organizând, la Uniunea Scriitorilor, o recepție unde Rene să se întâlnească și cu alți scriitori români, nu numai cu el. Acolo ne-am cunoscut. Eu i l-am prezentat lui Rene pe Nichita și ne-am împrietenit. Dar Rene abia mai apoi s-a îndrăgostit de mine, după ce a primit niște fotografii ale tinerilor scriitori români făcute pentru Biblioteca Nobel. Rene a fost foarte încântat când a văzut aceste fotografii. Generația noastă i se părea foarte interesantă și din punct de vedere vizual. Așa făceau și turcii. Turcii voiau să cucerească Europa și nu aveau timp să curteze femeile ca să se căsătorească. Și atunci primeau portretele unor tinere frumoase și se îndrăgosteau de acele portrete. După ce Rene a primit pozele, s-a dus la părinții lui, în Belgia, și le-a arătat fotografia mea, cu toate că era însurat și avea doi copii.

Pare complicat să te îndrăgostești de un om căsătorit, cu doi copii, și să pleci într-o țară a cărei limbă n-o cunoști...
Iubirea e absurdă. Nu urmează regulile, e ca o boală contagioasă. Scriitorii au scris mari opere despre asta. Ați citit, poate, Goethe. El a scris despre dragostea lui și că a vrut să-și ia viața. Iubirea depășește rațiunea. Toți oamenii înțelepți se roagă la Dumnezeu să nu le dea mari iubiri.

Cum l-ați întâlnit pe Nichita Stănescu?

Dacă n-aș fi fost scriitoare, nu aș fi avut șansa să-i cunosc pe cei doi iubiți ai vieții mele. Eram foarte tânără și mergeam la cenaclul lui Eugen Barbu, la Casa Scriitorilor. Ne-am întâlnit într-o zi pe scări și am intrat în vorbă. Știți, probabil, cum Dante s-a îndrăgostit de Beatrice sau Petrarca de Laura: te îndrăgostești fără motiv, dintr-o privire. Nu ca astăzi, fiindcă vrei să faci amor cu cineva. Apoi am început să ne vedem. Eu eram foarte flatată că Nichita era îndrăgostit de mine. De fapt, am aflat asta ulterior, fiindcă el mi-a mărturisit dragostea printr-o scrisoare.

În ce fel v-a influențat Nichita scriitura?
M-a influențat în toate felurile. Cum bine spune prietena mea, Ileana Mălăncioiu, care a fost iubita lui Eugen Jebeleanu: "Am avut noroc să nu ne pierdem timpul cu alți bărbați, numai cu bărbați extraordinari." Lucru foarte adevărat. Nichita era un fenomen, era o lume întreagă, se născuse cu poezia în el. Am înțeles mai bine de la el ce înseamnă să scrii, fiindcă nu e vorba doar de nevoia de confesiune, ci mai ales de creație. Datorită lui am aflat că purtam o lume în mine și că trebuia s-o exprim; și că a scrie înseamnă să fii conștient de tot ce există. Fiindcă și eu și Nichita, cunoscându-ne prin scris, nu voiam să trăim într-un mod inconștient – e foarte important pentru un scriitor să exprime viața. Tot de la el am înțeles că nu există lucru mai greu decât a trăi. Iar noi trăiam ca să dăm formă lucrurilor care nu aveau formă. Sentimentelor. Arta ne ia cu ea într-o călătorie orfică în adâncul psihicului omenesc. Ne ajută să înțelegem mai bine care e rostul nostru pe lume. La întâlniri, ne citeam unul altuia poemele pe care le scriam și, cu timpul, Nichita ajunsese să-mi dicteze mie poemele lui. El era mai puțin interesat să publice, nu-l interesa să-și adune toate hârtiile, nu era egoist cum sunt de obicei scriitorii. Dar eu le-am strâns și le-am dat unei dactilografe de la "România Literară", să le bată la mașină. După aceea i le-am dat lui Nichita. Și așa au apărut cărțile lui. Eu l-am ajutat să nu se împrăștie, să nu risipească sau să arunce la gunoi improvizațiile pe care le făcea. Unele erau poeme extraordinare.

Dvs. sunteți o persoană organizată, practică.
Foarte practică. Iar el era un boem în sensul lui Baudelaire sau Edgar Allan Poe. Și, din pricina marii generozități pe care o avea față de poeții tineri, mulți voiau să aibă un poem scris de Nichita ca pe un fetiș.

În ce relații ați rămas cu Nichita după ce v-ați despărțit?
De obicei, despărțirile sunt pline de resentimente. Nichita s-a supărat pe mine când a auzit că mă voi căsători și că voi părăsi țara. A fost foarte afectat. Dar Rene i-a publicat apoi, în Suedia, o carte prefațată de șeful Academiei suedeze, Artur Lundkvist, care îl aprecia enorm pe Nichita și voia să i se dea Premiul Nobel. L-am invitat pe Nichita în Suedia, la lansarea primei lui cărți, apoi la cea de-a doua și la cea de-a treia. Dar el a devenit dintr-o dată foarte mândru și n-a venit la Stockholm niciodată. Și rău a făcut că n-a venit. Avea Nichita niște gelozii absurde, cu toate că el era căsătorit cu Dora și erau foarte bine. Deși nici Nichita nici Rene nu mai trăiesc, anul trecut am publicat aici, în Suedia, o nouă antologie a lui Nichita, făcută de mine și de traducătoarea Inger Johansson. Eu continuu publicarea operei lui aici, continuu să traduc poemele lui. Iubirea mea pentru el e veșnică.

Am fost convins că ați plecat din țară ca să evadați, dată fiind cumplita întâmplare cu sinuciderea tatălui dvs.
Tatăl meu era de stânga. Și credea, ca mulți oameni din România, că într-adevăr comunismul îi va ajuta pe oamenii săraci să se ridice. Ca mulți alții, tatăl meu a crezut în comunism, dar s-a înșelat și a fost foarte dezamăgit de turnura pe care a luat-o bolșevismul. El avea un atelier personal și n-a mai putut să lucreze ca particular, ajungând să trăiască pe banii mamei. Mama era cea care ne ținea, pe mine și pe sora mea. Lucra într-o fabrică și ținea foarte mult ca noi să ne facem studiile. Nu știu motivul pentru care un om se sinucide. Tata era disperat. Ne-a lăsat o scrisoare foarte frumoasă, în care ne spunea că nu mai poate rezista. Într-un fel, ca și generația lui, eșuase. Speranțele lui se spulberaseră. Nu mai avea nici un motiv să mai trăiască. Nu suporta să trăiască precum un parazit, el, un om inteligent și cultivat și talentat. Nu-și mai găsea locul.

Scrieți mult despre dânsul în jurnal.
Îl visez foarte des. În clipele de disperare, îmi face semn în vis că nu. Să nu fac ca el. Așa interpretez eu.

N-ați reușit să treceți peste moartea lui.
Nu. Nu voi trece niciodată. Nici măcar peste moartea mamei, deși a murit liniștită, cu sora mea alături. Nu trecem peste morțile celor pe care îi iubim. Ei trăiesc cu noi. Cel puțin morții mei iubiți trăiesc cu mine. Mă gândesc la ei în fiecare zi.

După moartea lui Rene, scriați că prietenii v-au fost aproape și ca să vă consoleze, dar și ca să se asigure că n-o să vă luați viața. V-au încercat astfel de gânduri?
Probabil că acest impuls există în mine. Dar eu am credința mea ortodoxă, iar idealul meu personal este să fiu morală, umană. Religia este purtătoare de sens pentru mine și cred în puterea catharsis-ului. Religia compensează uneori arta, iar viața este o cale către religia profundă. Tatăl meu nu era credincios, era agnostic. În familia mamei mele, există o tradiție în credință. Ea are o soră care a fost călugăriță. În satul în care s-a născut ea, toate familiile își dădeau câte un copil la mânăstire. Încă de copil am simțit o atracție pentru rugăciune.

Dar ortodoxismul îi condamnă pe sinucigași.
Preoții au refuzat să-l îngroape pe tata în ritualul ortodox. Cu toate că familia lui era ortodoxă. Și a fost ars.

V-ați iubit tatăl, dar iubiți și religia ortodoxă, care, iată, condamnă gestul tatălui dvs. Cum ați reușit să le împăcați pe una cu cealaltă?
Cred în puterea rugăciunii, dar nu condamn pe nimeni care se sinucide. Înțeleg că poți ajunge la limita puterilor fiindcă, așa cum am mai spus, cel mai greu lucru este să trăiești. Cu greu ajungi la bătrânețe fără să fii amar și să blestemi viața. Sigur, formal, religia condamnă sinuciderea. Dar eu îi înțeleg pe cei care nu mai pot suporta. Și mai cred că oamenii au inventat legile acestea. Dumnezeu este înțelegător cu cei care-și iau viața. Toate religiile condamnă sinuciderea. Pentru că există mereu în jurul tău oameni care să te sprijine. Surorile tatălui meu au fost foarte revoltate că tata și-a luat viața. Pentru că ne-a lăsat pe noi, care încă mai eram la școală, fără mijloace de existență. Iar mama nu mai știa ce să facă, muncea și ziua și noaptea pentru ca noi să ne putem continua studiile. Familia lui l-a condamnat, dar eu l-am înțeles. Nu îți iei viața fiindcă ești fericit. Cei care au fost închiși în timpul comuniștilor au suferit enorm, dar au îndurat. Eu prefer să îndur, după experiența cu tata. Poate că și tata și-a regretat gestul și de asta mi se arată atât de des în vise. Viața este frumoasă și cu mine și fără mine; și e o minune că se nasc copii și că oamenii n-au distrus încă natura; că trăim vremuri groaznice, nu mai există morală, și totuși iubim viața.

Tot în jurnal mărturiseați că ați renunțat să faceți copii pentru a nu complica și mai mult lucrurile în relația cu copiii soțului dvs.
E poate singurul lucru pe care îl regret. Rene avea deja doi copii și, în glumă, ei îmi mai spuneau că ar fi bine să fac o fată. Dar eu nu eram sigură că o să fac o fată, că lucrurile astea nu pot fi controlate... Iar dacă ar fi fost băiat, Doamne-Dumnezeule!... Ei aveau niște probleme și se certau groaznic, dacă aș mai fi venit și eu cu un băiat, ar fi fost și mai și. Dar e un lucru pe care eu îl regret profund. Lucrul cel mai frumos pe care o femeie îl poate da lumii este un suflet nou. Cred că dacă aș fi fost mamă aș fi învățat de la copiii mei. Acum învăț de la copiii altora, pentru că am prieteni cu copii. Dar copiii m-ar fi îmbogățit și mai mult.

Nu vorbiți mereu de bine despre suedezi.
Problema lor e rasismul. Rasismul este o problemă nu numai în Suedia, ci în toată lumea. În societățile acestea de consum, sunt oameni care se simt lipsiți de o identitate socială clară și atunci ei își caută privilegii prin faptul că sunt născuți într-o anume țară. Este o invidie socială. Eu sunt aici de multă vreme și sunt cetățean suedez; sunt publicată la cea mai mare editură din Suedia, unde nu ajunge oricine, și am primit mereu burse de stat. Pentru ei e greu de acceptat că un om care vine din România, care e o țară fostă comunistă, are privilegii pe care suedezii înșiși nu le au.

Ați primit premii prestigioase și în Suedia, și în România. Cărei culturi aparțineți?
Eu aparțin culturii române și, din fericire sau din întâmplare, țin și de cultura suedeză. Româna este limba în care gândesc. Am scris și scriu în românește. Dar am avut și noroc. Rene m-a ajutat foarte mult, dar cred că am dovedit tuturor, după moartea lui, că pot să mă descurc și singură. Am trăit și trăiesc singură după moartea lui și încerc să mă țin drept fără ajutorul lui. Am avut norocul să iubesc doi oameni extraordinari, să scriu despre ei și să nu devin amară la bătrânețe. Și am prieteni extraordinari în lumea scriitorilor, în România. Unora le-am tradus poemele aici. Am primit premii aici pentru ce am făcut pentru cultura suedeză, și în România pentru ce am făcut pentru cultura română. Dar rădăcinile mele sunt și vor rămâne în cultura română.

V-ați gândit să vă întoarceți în țară, mai ales după 1990?
Aș fi vrut să mă întorc, dar comuniștii mi-au confiscat apartamentul pe care îl cumpărasem cu banii de pe cărțile mele și din premii. Aveam un apartament mic în Drumul Taberei. Și mi-e greu să vin în România și să stau la hotel, costă foarte mult.

Dar de ce n-ați încercat să recuperați apartamentul?
Trebuia să vin și să stau în România și eram foarte prinsă aici. Și nici nu m-am priceput să fac demersurile necesare, nici eu, nici mama sau sora mea. Dar asta n-are nicio importanță. Nu-mi pasă de astfel de lucruri, n-o să luăm cu noi dincolo nimic. Decât binele pe care l-am făcut.

Interviu publicat în revista The ONE

-//-

Doi români iluştri care au încredere în justiţia noastră

2011-12-19T19:33:00.000+02:00

Ce legătură e între Adrian Năstase şi Sile Cămătaru? Aparent nici una. Însa faptul că primul a fost achitat în dosarul "mătuşa Tamara", iar celălalt tocmai a fost eliberat pentru bună purtare, cred că îi face să fie singurii români care au încredere în justiţia noastră.

“Nobelul Hertei Müller e mai mult al Germaniei decât al României”. Interviu cu Norman Manea

2011-12-15T08:00:00.003+02:00

Cazul scriitorului Norman Manea este unic în lumea literară românească: a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, apoi i-a fost retras. Prin urmare, dl Manea a trebuit să se "consoleze" cu Premiul MacArthur primit în SUA și cu Prix Medicis Etrangers decernat în Franța, precum și cu faptul că, în anii din urmă, numele domniei sale a fost menționat printre posibilii candidați la Nobel. Plecat din România de peste 20 de ani, autorul unei opere literare traduse în mai mult de 20 de limbi, decorat cu Legiunea de Onoare și cu Ordinul Meritul Cultural, Norman Manea nu a renunțat nici până azi la cetățenia română și se mândrește cu faptul că scrie în românește.

Foto Polirom

Ați plecat din România în America, în 1986. De ce America?
Norman Manea: Inițial am plecat cu o bursă în Berlinul Occidental, unde am rămas un an și ceva. Cum ulterior nu prea puteam să mă întorc, am căutat o amânare, adică o continuare a bursei. Aveam în țară părinții bătrâni și bolnavi și nu eram foarte decis să rămân.

Deci ați fost mai degrabă forțat să plecați.
Da. Eram destul de confuz în lumea aceea nouă. Și mi s-a oferit o bursă în America, la Universitatea Catolică din Washington. Acela a fost începutul Americii. Credeam că plec pentru zece luni și, iată, au trecut peste 20 de ani.

Cât de greu a fost acel început în America?
A fost foarte greu. Totuși eu eram oarecum privilegiat, nu eram pe stradă, aveam o bursă de zece luni, care s-a prelungit ulterior cu încă patru. Așadar, un an și ceva am fost în siguranță, ca să zic așa. Apoi, soția mea a găsit un serviciu la o galerie de restaurare de artă. Eu nu aveam încă nimic. Treptat, s-au mai deschis niște uși – la început s-au întredeschis, apoi s-au deschis de-a binelea și în 1989 am fost invitat pentru un an la Bard College, unde sunt și acum. Ei mi-au tot prelungit șederea, cu câte un an, iar în 1991 am primit Premiul MacArthur, care e un premiu foarte spectaculos în SUA, și din momentul acela m-au anunțat că, dacă vreau să rămân, pot rămâne permanent. Și n-am vrut să mai încerc alte aventuri.

Printre numeroasele premii pe care le-ați obținut se numără și Premiul Uniunii Scriitorilor din România, care ulterior v-a fost retras. Cum ați reacționat atunci?
Eram la Washington când mi s-a comunicat că premiul s-a anulat. Am trimis o scrisoare oarecum de protest președintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, pentru că era un caz fără precedent: în 40 de ani de comunism nu se retrăsese niciodată un premiu deja dat de Uniunea Scriitorilor, pentru că instituţia, așa cum era ea, cvasi-rebelă, nu era Uniunea Scriitorilor români din München sau din New York, era de aici, din România. Erau mulți scriitori în Comitetul Central, inclusiv D.R. Popescu, cu care am avut o relație foarte bună, trebuie s-o spun, până la urmă, până la plecare. Firește, nu mi-a răspuns la scrisoare, iar eu nu am aflat nici dacă a primit vreodată acea scrisoare. Eu i-am scris că eram foarte mirat, fiindcă nu se mai luase o asemenea decizie categorică împotriva unei cărți care fusese premiată, care apăruse în România și care trecuse de cenzură – pierduse deja vreo 50 de pagini în valțurile cenzurii.

Nici astăzi, din câte știu, nu aveți o relație amicală cu Uniunea Scriitorilor.
Da. Aș spune că atunci aveam o relație amicală cu Uniunea Scriitorilor, adică nu Uniunea era vinovată de această anulare, dimpotrivă, ei au încercat să facă tot ce se putea ca acest lucru să nu se întâmple. Dar decizia a venit de la Consiliul Culturii, de la Minister. Acum, nu am niciun fel de relație cu Uniunea. Așa a fost să fie, se pare. Nu sunt foarte agreat acolo, e o chestie, cred, personală a președintelui Nicolae Manolescu, care ia decizii ca și cum ar fi vorba de o proprietate personală a lui și nu de o uniune care îi cuprinde pe toți membrii.

Dar dvs. v-ați dori să fiți membru al U.S., v-ar mai interesa acest lucru?
Eu am fost membru al U.S. Am și cetățenie română, nu am renunțat la ea. Scriu în limba română și ăsta este, după părerea mea, argumentul major. Nu e vorba aici de simpatii și antipatii, sunt un scriitor care scrie în limba română. U.S., astăzi, e mai mult un fel de sindicat, nu e Academia Română, unde ești ales pentru că ești strălucit. N-oi fi eu ultimul dintre repetenți, dar, independent de asta, era normal ca U.S. să onoreze prestigiul pe care l-am câștigat și chiar, într-un fel, să profite de el. E o situație bizară, cu atât mai bizară cu cât, în 2008, la o dezbatere de la Muzeul Literaturii, a venit romancierul Nicolae Breban, care este vicepreședinte al Uniunii, și acolo, în public, a spus că nu înțelege atitudinea Uniunii în privința mea și că deplânge această situație. Ce se întâmplă la Uniune nu e treaba mea, dar iată care e poziția unui om din interior – și e un vicepreședinte, nu e omul de serviciu.

Ați început să scrieți destul de târziu.
Prima carte mi-a apărut la 33 de ani. Era oarecum târziu față de vârsta la care se debuta atunci în România. În mod absolut, nu mi se pare foarte târziu. Cum poate știți, eu am făcut studii de inginerie. Nu aveam timp de scris. Scriam duminica sau în orele libere.

E totuși o distanță mare de la inginerie la literatură.
Nu, distanța nu era mare, pentru că eu, de când eram elev, am fost preocupat de literatură. La mine a fost un caz de nepotrivire, o stare de nefericire chiar, pe care am dus-o mulți ani. Că așa era pe atunci sistemul, îți alegeai o profesie, cu aceea mergeai la cimitir, nu prea puteai să sari de pe bandă. Am lucrat mulți ani și pe șantier, și în cercetare și proiectare. Acesta ar fi un motiv, altul ar fi că eu am debutat în literatură în perioada așa-zisă a destinderii, adică prin '64-'65, când începuseră lucrurile să se mai aerisească – chit că după aceea s-au poluat din nou... Dar atunci a fost o perioadă de destindere, când au început să apară traduceri din literatura străină. Foarte mulți scriitori români pe care noi nu apucaserăm să-i învățăm în școală, pentru că erau scoși din programa didactică, au fost reabilitați. Categoric, n-aș fi putut debuta în perioada stalinistă, pentru că ceea ce scriam eu n-ar fi mers. Și așa am avut dificultăți, dar era totuși altceva. Se putea dialoga, se putea negocia.

Herta Müller a luat Nobelul pentru cărți în care vorbește despre drama sașilor din România deportați după 1945 în Rusia. Se poate spune că e un premiu luat pentru cealaltă față a medaliei, pentru reversul Holocaustului?
E și asta o față, nu cred că e chiar cealaltă față, pentru că una este să omori oameni care nu au altă vină decât că sunt de o anumită naționalitate, alta e să te răzbuni pe cei care au făcut ceva sau n-au făcut, dar le pui tu în cârcă că au făcut. Asta s-a întâmplat cu mulți nemți din România și cu mulți alții din alte țări socialiste. Firește că, după război, a existat o anumită furie anti-germană în toate țările din est, cu atât mai mult cu cât aceste țări deveniseră comuniste – fiindcă Germania declanșase un război împotriva Uniunii Sovietice, țara socialismului victorios, deci resentimentele erau puternice. Că s-au făcut enorm de multe nedreptăți, nu am nici o îndoială; la fel, că au suferit oameni nevinovați, cum se întâmplă întotdeauna: cazi la mijloc și istoria trece peste tine.

La noi s-a discutat foarte aprins referitor la destinația acestui Nobel: este un premiu al României sau al Germaniei. Ce părere aveți?
Acest premiu este un premiu individual. Nu se dă unei țări, ci unui om. Omul acela aparține unei țări, are o anumită identitate. Eu definesc identitatea scriitorului prin limbă. Adică ești scriitor român, dacă scrii în limba română. Nu contează că ești negru, catolic sau femeie, ești scriitor în limba aceea. Herta Müller este o scriitoare de limbă germană; e drept, cu o mare parte a vieții trăite în România. Dar a scris întotdeauna și scrie și acum în germană. Nu are și nu a avut niciun fel de participare la viața literară de aici. Deci premiul este al Hertei Müller, nu al României sau al Germaniei. Dar este mai curând al Germaniei decât al României.

La rândul dvs., sunteți considerat un potențial candidat pentru Nobel. Scrieți în românește, locuiți în America. Unde e acasă?
Nicăieri. Nu mai este nicăieri. Când vin aici, totul îmi este familiar și mă simt bine, cu limba română, cu ciorba de văcuță, fiindcă asta a fost viața mea până la 50 de ani. Dar nu mai sunt aici și nu sunt nici de acolo. Am domiciliul în America de douăzeci și ceva de ani... Sigur că multe lucruri de acolo au intrat în mine și m-am adaptat cumva lor, dar...

...Ceva lipsește.
Ceva lipsește. Lipsește deja și aici, și nu mai poate fi pus la loc. Și lipsește cu siguranță acolo și va lipsi pentru totdeauna.

Ați trăit experiența deportării la vârsta de cinci ani. Prin ce percepe diferit un copil această experiență față de un adult?
E o întrebare grea. E diferit... Starea copilului smuls din viața lui obișnuită și aruncat în stepa Ucrainei e o stare de spaimă, de foame și de frig, de continuă nesiguranță. E legată mai mult de senzații fizice. La 50 de ani, pierzi altceva. Ești un om format, pleci – cum am plecat noi, fără o furculiță –, într-o lume complet necunoscută. Nici nu vorbeam engleza când am ajuns în SUA. Ești într-un neant, la o vârstă în care în țara ta, în locul tău, de bine de rău, ai dovedit deja, până la vârsta aceea, ce ești, cine ești; ai avut servicii, ai muncit, ai putut fi evaluat. Brusc, la 50 de ani, ești repus în starea unui tânăr care trebuie să dovedească ce știe și ce poate într-o altă cultură, cu altă limbă, cu alt tip de competiție, mult mai dură. A fost o traumă. Am numit această traumă o "traumă privilegiată", pentru că îți ia foarte mult, dar îți și dă foarte mult: îți cere să regândești o sumedenie de lucruri din propria ta viață, din propriile tale păreri și să iei din această lume nouă, dacă poți, ce poate ea oferi bun. Nu mă refer la partea materială, firește, mai prosperă, mă refer la viziunea asupra vieții, la felul cum se comportă oamenii. Şi am considerat acest lucru un mare câștig.

_//_

Interviu publicat în revista The ONE

Viaţa începe la 50 de ani. Interviu cu Mircea Cărtărescu

2011-12-12T08:00:00.011+02:00

O conversație cu adolescentul întârziat, familistul convins și poetul solitar Mircea Cărtărescu.

Foto Cosmin Bumbuţ

Într-un interviu pe care l-ai dat în perioada în care încă te luptai cu "Orbitor", frustrat probabil de faptul că nu-l terminaseși încă, spuneai așa: "Aveam sentimentul că mi-au luat-o toți înainte." Este literatura o competiție? Ești un tip ambițios?
Mircea Cărtărescu: Am spus-o întotdeauna, sunt un om ambițios, altfel nu aș fi făcut nimic, niciodată. Dar lupta mea este cu mine însumi. Ambiția mea a fost întotdeauna fie să fac ceva mai bun, fie să fac altceva decât am făcut înainte, și, dacă se poate, ambele deodată. Niciodată nu m-am comparat cu alți scriitori. Mă compar cu mine însumi din cele mai bune momente ale mele și mă simt umilit că nu-i pot fi egal. De fapt, întotdeauna, scriind, am avut în minte imaginea mea de adolescent, când scriam cu o ambiție pe care nu cred că a mai avut-o cineva vreodată. Între timp m-am înțelepțit, mi-am dat seama că literatura nu este totul în viață, așa cum am crezut timp de treizeci de ani. De fapt, abia după ce am împlinit cincizeci, am început să prețuiesc cu adevărat viața, să simt bucuria de a trăi. E pentru mine un lucru nou și ciudat, pentru că până acum viața mea a fost literatura, cea citită și cea scrisă de mine. Nu exista o mai mare satisfacție decât să scriu o pagină bună. Acum mă bucur la fel de mult de cireșul pe care îl am în curte și care tocmai mi-a dat prima recoltă (trei cireșe, dintre care pe două le-au mâncat deja vrăbiile...). O mare sursă de bucurie este și fiul meu, Gabriel, cu care mă identific total și cu care îmi face o plăcere enormă să mă joc și să comunic.

Reușești să-i transmiți lui Gabriel prețuirea pentru carte?

Gabriel e de partea cealaltă, e un mutant. S-a născut cu mouse-ul în mână, cum se zice, e un navigator încercat pe apele internetului. Cărțile, deocamdată, nu-i spun cine știe ce, totuși este fascinat de lumea poveștilor. Îi tot spun și eu, la culcare, improvizată pe loc, o poveste nesfârșită, cu nenumărate episoade, despre un leu și un clovn. Se topește după ea. Preocupările lui principale sunt însă altele, cele ale generației lui, cei ce au acum șapte ani. Are zeci de cutii de Lego, toată camera lui e înțesată de mașini, macarale și avioane din Lego. În privința asta, e uimitor: obiecte care se fac în 2-3 zile, el le face în douăzeci de minute. Este de o dexteritate care mă lasă mereu cu gura căscată. Cum e bun și la matematică, deja mi-am conturat în minte, pentru el, ceva în zona arhitecturii. Dar firește că nu poți ști de-acum.

Recunosc că mă frapează faptul că spui că ai început să prețuiești viața după 50 de ani. Cum erai înainte? Cum i-a afectat pe cei din jurul tău faptul că ai trăit exclusiv pentru literatură?

În viața mea de până acum, cel puțin în cei treizeci și cinci de ani de carieră literară, viața a fost pentru mine un fel de ciudată iluzie. Maturizarea, în cazul meu, a venit neobișnuit de târziu. M-am simțit mereu un adolescent și uneori mă mai simt așa și acum. Doar de câțiva ani încoace am simțit că lucrurile se schimbă, am început să înțeleg ce este maturitatea, de care m-am temut întotdeauna. Dar iată că am ajuns și acolo, trebuie să treci, se pare, vrând-nevrând, prin toate stadiile sau "scenele" vieții, cum spunea Jacques Melancolicul în Shakespeare: "Lumea e un teatru și oamenii-s actori..." În clipa asta, simt că niciodată viața mea n-a fost mai frumoasă decât după vârsta de cincizeci de ani. În acest moment mă simt echilibrat, senin și, în sfârșit, capabil să înțeleg ce e viața. Nu pot decât să sper că mi se vor mai da vreo două-trei decenii în care să-mi iau revanșa față de viața mea sacrificată atâta vreme pentru literatură.

Ce înseamnă acest lucru, mai exact? Această revanșă o include de exemplu și pe fiica ta din prima căsnicie? Ea a venit pe lume înainte de momentul de înțelepțire.
Ionuța este un copil minunat care are, și ea, o evoluție foarte întârziată, un fel de neotenie neobișnuită. Va rămâne un copil multă vreme, un om extraordinar de curat. Relația mea cu ea a fost una ideală, în ciuda faptului că am divorțat de mama ei când ea avea vreo doisprezece ani. Și fizic, dar mai ales psihologic, ea seamănă foarte mult cu mine. Relația noastră este empatică, se produce pe un fel de canal subteran, de la sine-nțeles, fără nevoia cuvintelor.

Vorbești mult despre singurătate, ca o condiție necesară creației. Totuși, deși ai fost acel adolescent întârziat, te-ai căsătorit, ai făcut un copil; te-ai căsătorit din nou și ai mai făcut un copil. Nu te complici, nu-ți faci singur de lucru implicându-te în aceste lucruri lumești?
Eu sunt un om profund singur, am o nevoie maniacală de singurătate. E esența mea, pe care am vrut întotdeaua s-o exprim în literatură. Singurătatea, pentru mine, este lucrul cel mai prețios și mai dezirabil. Nu am nicio plăcere să socializez sau să-mi fac relații. În același timp, însă, n-aș putea trăi nici cu desăvârșire singur, căci am nevoie, în aceeași măsură, și de dragoste, de căldură umană. N-aș putea să fiu un fel de Kafka, un om monstruos, izolat, care trăiește numai pentru scrisul lui. Natura mea este duală. Am un complex dragoste-ură față de singurătate, mi-o doresc și n-o suport, în același timp. Întotdeauna am alternat între mai multe lumi. Mereu am vrut să am o familie, nu am fost niciodată boem. La fel, am vrut să am un cerc de prieteni, puțini dar buni. Într-un cuvânt, pe lângă omul singur care sunt în esența mea, vreau să fiu un om viu, un om ca toți oamenii.

După atâția ani de scris și atâtea cărți publicate, mai ai acea emoție, acea tresărire de bucurie, când îți apare o carte?
Depinde foarte tare de carte. N-aș putea niciodată descrie sentimentul pe care l-am avut când am terminat trilogia "Orbitor", fiindcă nu era numai fericire, era și angoasă, și disperare, dar mai presus de orice un sentiment copleșitor de eliberare.

Ai spus undeva că te temeai că n-o să-l poți termina.
Coșmarul meu, de-a lungul celor cincisprezece ani cât am scris la cartea asta, a fost că n-o să pot s-o termin. Dar, slavă Domnului, am terminat-o, și cu ea cred că destinul meu literar este conturat. Acum mă simt liber să-mi fac toate chefurile, să scriu toate cărțile pe care le-am amânat pentru "Orbitor". Am vrut dintotdeauna, de pildă, să scriu o carte comică. Eu mi-am risipit vocația comică prin mai multe cărți, dar ea a fost umbrită de cea vizionară, poetică, onirică. Chiar din primul meu volum de versuri sunt prezente umorul și ironia, în ciclul "Georgicelor". Apoi, în "Levantul", în "Orbitor" volumul trei, în "Enciclopedia zmeilor" și în "De ce iubim femeile", există fragmente sau povestiri întregi de esență comică. La noi, genul comic este disprețuit, asta e o mare problemă a literaturii române. Caragiale însuși a fost criticat la vremea lui pentru că nu era metafizic, nu făcea literatură romantică înaltă. Dar comediile lui Shakespeare, de pildă, nu sunt cu nimic mai prejos literar decât tragediile lui. Registrul este cel care diferă. Acum câțiva ani, revista Șapte seri mi-a dat ocazia să scriu, în foileton, "Frumoasele străine", ultima mea carte publicată. Mai târziu am pus toate aceste texte la un loc, le-am făcut modificările necesare ca să elimin aerul de foileton și am articulat din ele cărticica asta care pe mine mă amuză foarte tare. Cred despre ea că e o carte cinstită, deschisă, stenică, care poate fi citită cu plăcere de oricine.

Faci această distincție, între a scrie pentru publicul larg și pentru esteți. Prețuiești mai mult stima breslei sau stima publicului?
Prețuiesc în primul rând stima mea de sine. Dacă sunt mulțumit de ceea ce fac, știu că lucrurile sunt în ordine, indiferent dacă scriu pentru un public mai larg sau pentru un public de elită. Eu am multe disponibilități interioare, nu sunt un artist pe o singură strună. Tot încercând să-mi epuizez posibilitățile, mi s-a întâmplat să trec prin multe genuri și modalități artistice. Pentru mine este important ca mie să-mi placă, în primul rând, ce fac, să mă distreze sau să mă cutremure, sau să mă amuze sau să mă îngrozească. Nicio carte de-a mea nu este pentru toată lumea, dar din cele vreo douăzeci și cinci de cărți pe care le-am scris în foarte multe zone (am scris și critică literară, și poezie, și eseuri, și cărți de articole) cred că aproape oricine poate culege ce-i este propriu, ce-i place cu adevărat. La o petrecere cu bufet suedez nu trebuie să mănânci tot ce este pe masă: alegi și-ți pui pe farfurie ce-ți priește, ce crezi că este pentru tine.

"Orbitor" a fost apogeul carierei tale ca poet sau ca prozator?
Eu mă definesc ca poet. N-am făcut niciodată decât poezie, sub diferite forme. Chiar scriind povestiri sau roman. Pentru că poezia este un gen literar, dar și o stare de spirit, un fel de a vedea lucrurile. În "Orbitor" sunt vreo patruzeci de linii narative întrețesute de-a lungul celor trei volume, dar pentru mine mai prețioasă este textura fiecărei pagini. "Orbitor" este ca un portavion al modestei mele flote, iar în jurul lui sunt alte nave, mai mici sau mai mari. Nu știu dacă mai e nevoie de încă un portavion. "Orbitor" centrează scrisul meu, este un summum al temelor mele. "Levantul", "Nostalgia" și "Orbitor" formează osatura scrisului meu. Restul sunt cărți auxiliare, dar deloc neimportante. Nu poți trăi fără creier sau inimă, dar te poți dispensa la o adică de un deget. Totuși, parcă nu-ți vine să renunți nici la el așa de ușor...

Cum de nu ești pe Facebook?
Am fost o săptămână, acum câteva luni. M-am lămurit și am ieșit. Nu m-a interesat absolut nimic din ce e acolo. Nimic din ce s-a postat pe ”zidul” meu nu m-a interesat (pisoii care abia se născuseră ai cuiva, ce concert rock a a mai văzut altcineva, ce muzică ascultă, ce preferințe politice are). Eu am jurnalul meu, care îmi ține loc și de Facebook, și de Twitter și de toate.

Un jurnal, nu un blog.
Da, e un jurnal pe hârtie, scris cu pixul, de 35 de ani încoace. El îmi ține loc de lume virtuală. Cei mai mulți tineri nu mai trăiesc în realitate, ci în tot felul de lumi virtuale, în World of Warcraft, Twitter și Facebook și până ajung să dea ochii cu realitatea trece o vreme și bănuiesc că e destul de șocant pentru ei. În lumile virtuale îți poți organiza viața cum îți place, ești la adăpost. Facebook și Twitter sunt lumi compensatorii, aș spune. Sunt vise cu ochii deschiși. Sunt lumi în care ai sute de prieteni, ceea ce nu se întâmplă în viață, ai impresia că ești cetățean al universului fiindcă poți coresponda cu inși din toată lumea, dar de fapt sunt lumi înșelătoare, sunt niște frumoase autoamăgiri. Oamenii aveau altădată vieți cu mult mai autentice decât avem noi acum.

Dar tu însuți, prin munca ta, promovezi visul. Poezia și literatura, în general, vorbesc mult despre vis.
Visurile sunt de multe feluri. Una este visul literar, care înseamnă explorarea și exploatarea unei lumi interioare, cunoașterea de sine, curiozitatea față de continentul tău interior; alta sunt visele acestea sociale, care sunt vise casnice, vise domestice. Sunt vise fără ambiții, cu un rol compensator. În viață nu-ți merge întotdeauna bine și trebuie să te confrunți cu ceilalți, cum spunea Rilke: „Noi, oamenii, când una vrem simțim întreagă împotrivirea celuilalt”. În schimb, aici ești stăpânul realității și ți se compensează scăderile, neputința și sentimentul de inutilitate din timpul vieții. Eu cred că aceste mecanisme foarte deștepte au fost inventate tocmai pentru a umple golul interior al omului pe care Patapievici îl numește ”recent”, care nu mai are pentru ce trăi în afară de gadgeturi și vise cu ochii deschiși.Totuși, trebuie să privim în față aceste evoluții. Lumea civilizată a ajuns la un moment de cotitură. Se mută în virtual. Cartea nu mai este centrul culturii, cultura însăși nu mai este centrul civilizației. Se inventează altceva sub ochii noștri. În ultimii zece ani lumea se schimbă cu o viteză extraordinară și nu sunt împotriva acestei schimbări. Sunt un spectator al ei, un spectator atent, care ar vrea să fie și aici, și dincolo. Eu nu sunt un om care privește spre trecut și se cramponează de lumea culturii mari și a cărții. Îmi place să fac surfing pe cât mai multe domenii. Așa că am fost fericit și eu, ca toată lumea, când am putut să-mi permit un iPhone. Acum mă gândesc la iPad și așa mai departe. Sunt foarte pus la punct și foarte integrat în lumea computerului. Dar una-i una și alta-i alta. Literatura mi-o scriu, de când lumea, cu pixul pe hârtie. Citesc cărți care miros a carte veche. Îmi place acest miros, dar în același timp am o mare curiozitate pentru ceea ce se întâmplă. Mi-aș dori, foarte mult mi-aș dori să fiu cu 30 de ani mai tânăr în momentul acesta. Pentru că este o bravă lume nouă în fața noastră, se întâmplă ceva, tot mai acut și mai evident. Heidegger spunea că tehnologia este metafizică. În clipa aceasta înclin să-i dau dreptate. Tehnologia, adică puterea de a schimba lumea în jurul nostru, duce la schimbări spirituale extraordinare. Oamenii tineri nu mai citesc pe hârtie, ei sunt obișnuiți cu ecranele, nu cu pagina de carte. Până și eu am citit de curând „Istoriile” lui Herodot pe iPhone (unde am o ”bibliotecă” de vreo 500 de cărți). În condițiile acestea vechile habitudini ale cititului se schimbă. Duc spre altceva, Dumnezeu știe spre ce. Tinerii de azi citesc mult mai puțin decât citea generația mea, din motive lesne de înțeles și explicabile sociologic. În schimb, și-au păstrat lucruri care trebuie întotdeauna prețuite la oamenii tineri – cei mai mulți sunt foarte ingenui, foart onești, foarte candizi. Iar blogurile i-au obișnuit cu sinceritatea. Blogurile au multe metehne, dar au și marele avantaj că poți să-ți spui sincer, direct, deschis, fără nici un fel de inhibiții, părerea în orice privință. De pildă, există bloguri literare în care oameni care nu sunt foarte școliți în literatură spun: „Cartea asta mi-a plăcut, asta nu.” Am văzut și lucruri de genul „Marquez e o porcărie, nu-mi place.” E dreptul omului să spună pe blogul lui că nu-i place, nu trebuie pus la stâlpul infamiei, cum se întâmpla înainte dacă afirmai într-o revistă lucrul acesta. Așa încât lumea nouă, așa cum o văd eu acum, are părțile ei bune și părțile proaste, ca orice lume.

Ce părere ai despre deversarea de ură care care se petrece pe internet sub protecția anonimatului?
Eu scriu articole cu substrat politic și la sfârșitul fiecărui articol este forumul cititorilor, unde, când mi se urăște cu binele, intru să văd ce spun oamenii despre părerile mele. E inimaginabil peste ce dau acolo. Sodoma și Gomora! Înainte mă înfuriam îngrozitor, nu mai puteam să dorm după o navigare de-asta. Acum, singura mea reacție este râsul. M-am obișnuit, știu că, la adăpostul anonimatului, oamenii își deversează toate frustrările. Forumurile sunt ca niște supape: după ce răbufnesc împotriva ta, oamenii se simt mai bine. Se simt ușurați de tot felul de încărcături negative, de sentimentul că au ghinion, de sentimentul că nu sunt răsplătiți cum trebuie pentru valoarea lor, de sentimentul că nu sunt așezați bine în viață. Pentru toate acestea ei se răzbună pe tine, ucigându-te în efigie. N-am nici o problemă cu acești oameni. De altfel, foarte mulți sunt mercenari, fiecare partid cultivă o faună care navighează pe internet, dar sunt și oameni care pur și simplu au o problemă cu tine sau cu viața, și și-o rezolvă acolo. De fapt, s-a mai spus acest lucru, internetul este subconștient societății. Ni-l putem imagina ca pe rețeaua de canalizare a aunui oraș, unde se deversează toate dejecțiile. Dar cine-și poate imagina un oraș fără canalizare?

-//-

Interviu publicat în revista The ONE

"Dragostea e bolnavă". Interviu cu Claude Lelouch

2011-12-09T08:00:00.027+02:00

De la debutul său în cinema, regizorul Claude Lelouch încearcă să facă filmul perfect. Și fiindcă nu l-a făcut încă, perseverează. Celălalt motiv care îl mînă în luptă e amorul. Lelouch spune că prin cinema caută să înțeleagă mecanismele dragostei. Vrea să priceapă, adică, de ce iubirea, poveste cu început promițător, sfârșește, de obicei, pedepsindu-și aspru protagoniștii.

Suntem o țară care, deși are o cinematografie în ascensiune, nu are prea mulți spectatori în cinematografe.
Claude Lelouch: Am fost foarte surprins că sunt puține săli de cinematograf în România. De cînd Palme d’Or-ul a fost atribuit unui film românesc, am avut impresia că toată România va merge la cinematograf. Este regretabil că cinematografele nu fac mai mult efort, pentru că în lume cinematograful este principala formă de divertisment.

Cu mulți ani în urmă, ați luat dvs înșivă Palme d’Or-ul și Oscarul pentru cel mai bun film străin, cu "Un bărbat, o femeie".
A avea un Oscar și un Palme d’Or însemna atunci la fel de mult ca și azi; însemna în primul rând libertatea de a face filmele pe care vrei să le faci – este un cadou frumos și o mare oportunitate pentru un regizor. Eu am avut această libertate timp de 50 de ani tocmai pentru că am luat un Palme d'Or și două Oscaruri.

Impresia mea este că dvs nu ați exploatat la maximum șansa de care vorbiți. Erați unul dintre cei mai stimați și mai influenți regizori din Europa, dar după Un bărbat, o femeie ați intrat într-un con de umbră.

Eu am refuzat să fac filme americane, am refuzat să fac filme la comandă fiindcă voiam să fac film de autor. Toată viața am făcut film de autor. Premiile pe care le-am câștigat mi-au oferit posibilitatea de a proteja tipul de cinema pe care îl iubesc. Și eu asta iubesc, filmul de autor.

Dar sunteți perceput ca un regizor comercial. Nu e o contradicție între ceea ce credeți că faceți și ceea ce faceți de fapt?
Eu am încercat să fac filme de autor populare, filme de calitate și cu priză la publicul larg. Am încercat să îmbin aceste lucruri. Cred că un film trebuie să aibă succes la public și totodată să fie de calitate. Am făcut 41 de filme și de 41 de ori am făcut filmele pe care am vrut să le fac, chiar și atunci când am greșit.

Ați realizat și un scurt metraj devenit foarte popular, C'etait un rendez-vous, cu un aparat de filmat montat pe capota unei mașini care a traversat Parisul cu o viteză foarte mare. Care a fost motivul pentru care ați făcut acest film?
Am vrut să fac un film despre cineva care se grăbește și-și asumă toate riscurile pentru a ajunge la timp. Mie îmi plac mașinile și îmi place să fiu punctual, e o manie de-a mea. Am traversat Parisul cu 200 km/oră, dimineața foarte devreme – am trecut de 18 ori pe roșu. Apoi am fost convocat la Poliție pentru că la sfârșit spuneam că filmul a fost realizat fără nici un fel de trucaj. Din fericire, mi-au reținut permisul pentru doar cinci minute. Filmul a avut un succes atât de mare încât astăzi este un film-cult, circulă în toată lumea.

În filmele dvs. de început vorbeați mult despre relațiile dintre bărbați și femei. De ce vă interesează acest subiect?
Am consacrat mare parte dintre filmele mele dragostei, deoarece cred că este cel mai puternic sentiment dintre toate. Dragostea este mai puternică decât banii, este mai importantă decât sănătatea, este preocuparea principală a omenirii de când există lumea aceasta. Am încercat să înțeleg toate mecanismele care fac ca bărbații și femeile să caute să se implice în aceste povești de amor care încep cu promisiunea unei frumoase recompense și sfârșesc ca o pedeapsă. Așa că nu se poate să nu te întrebi ce este dragostea. Și cine e mai puternic, dragostea sau banii? Am încercat să arăt în filmele mele că, de-a lungul timpului, lucrurile au evoluat, dar dragostea nu s-a schimbat, ea este mereu aceeași – e aceeași poveste, același scenariu... Ne-am fi așteptat poate ca timpurile moderne să amelioreze chestiunea dragostei, dar nu, astăzi problema dragostei s-a agravat. Boala secolului astăzi e că dragostea e bolnavă. E bolnavă și rămâne de văzut cine va găsi leacul acestei maladii, pentru că dragostea fără dragoste nu e suficientă. Lumea de azi a devenit consumatoare de amor într-o proporție anormală și vom fi din ce în ce mai puțin fericiți în dragoste. În plus, astăzi femeile ne spun cum merg lucrurile cu dragostea. Ele continuă să creadă în dragoste și au făcut din ea o instituție feminină. Poate de aceea bărbații se tem azi un pic de femei și cred din ce în ce mai puțin în amor.

Presa franceză vă portretiza drept un bărbat mereu înconjurat de femei frumoase. Cum credeți că se vedea această postură din perspectiva femeii care vă era alături? Sunteți un bărbat cu care e dificil de trăit?
Mi-am înșelat toate soțiile cu cinematografia. Filmul este dragostea vieții mele și lui i-am consacrat întreaga mea energie. Cinematografia e nevasta mea, pentru ea am neglijat orice altceva. Mi-am dedicat filmului zilele și nopțile. 41 de filme îți ocupă o mulțime de timp, deci e dificil pentru mine să trăiesc cu cineva care îmi cere să răpesc din timpul pe care eu vreau să-l dedic filmului. Așadar, am căutat femei care să iubească filmul la fel de mult ca mine și n-am găsit – poate doar câteva actrițe, și pe perioade scurte, preț de un film. Dar am o viață formidabilă pentru că viața mea tumultuoasă mi-a permis să fac atâtea filme, iar în filmele mele vorbesc doar despre ce am trăit eu, despre lucruri pe care le cunosc. Dar e adevărat că n-a fost ușor pentru femeile care au trăit cu mine.

Spuneați undeva că filmele sunt ca spermatozoizii, doar unul dintr-un milion reușește.
Ăsta e adevărul. Uneori durează o viață să faci un film reușit. Eu am făcut 41 și am avut de fiecare dată sentimentul că fac doar schițe, că de 41 de ori m-am întors la școală. Am avut șansa de a avea succes repede, dar mi-am dedicat viața realizării filmului ideal. Însă e nevoie de o viață de om pentru a reuși ceva, deci pentru mine acum ar fi vremea să fac acel film perfect. Cred că, în toate artele, artiștii au nevoie de o viață întreagă pentru a ajunge să fie satisfăcuți de creația lor. Dacă continuu să fac film înseamnă că nu sunt mulțumit. Când voi avea sentimentul că am făcut filmul perfect mă voi opri.

-//-

Interviu publicat în revista The ONE

De ce se întorc românii în România? Interviu cu Sandra Pralong.

2011-12-07T09:58:00.000+02:00

Cartea Sandrei Pralong, De ce m-am întors în România, mi-a picat în mână la câteva zile după ce doi buni amici, alături de care petrecusem, cu bune și rele, mai bine de un deceniu în "câmpul muncii", m-au anunțat că se îndreaptă spre zări mai senine. Titlul cărții mi s-a părut șocant, vecin cu paradoxul. Cum să te întorci în România când toată lumea ar pleca din ea? Cum să termini Harvard-ul și să te întorci în București? Cum să ai America la picioare și să te întorci aici?

V-am citit cartea și am rămas cu o nemulțumire. Aș fi vrut să citesc povestea dvs. în 400 de pagini.

Sandra Pralong: Vă mulțumesc, dar pentru mine proiectul cărții nu a fost să spun povestea mea, cât să-i las pe ceilalți să-și spună povestea. Și am fost prima surprinsă să descopăr că poveștile sunt conectate între ele printr-un fir roșu nu doar al dragostei de țară, ci și al dorinței de a contribui. Mă așteptam ca dragostea de țară să existe la acești oameni, fiindcă altfel nu se explică revenirea lor; aceștia sunt oameni care aveau totul la picioare în străinătate, și care totuși au ales să înfrunte trotuarele desfundate, lipsa autostrăzilor, lipsa de politețe, ca să trăiască totuși în România și să se pună în serviciul ei. Dar, apropo de această dorință de a contribui, cineva îmi atrăgea atenția că există însă și o anumită dezamăgire în privința felului în care au fost primiți înapoi.

Vorbiți de dragoste de țară, de patriotism. Mi se par niște cuvinte teribil de mari.

Nu sunteți primul care reacționează așa. Când ai un proiect cum e cel al reconstrucției României și reprezinți generația care îl ia în piept, când trăiești într-o țară unde totul e de făcut, e foarte greu să nu accepți provocarea de a te implica. Dar nu poți face ceva fără dragoste, fără să te investești trup și suflet. Viața în străinătate e evident mai tihnită. Dar acolo trăiești doar pentru tine. Nu lași nimic în urmă, decât cel mult copiilor tăi. Așa, contribuim la crearea unor structuri în țara asta.

Încă un cuvânt mare: altruism, calitate pe care cred că noi, românii, am pierdut-o mai ales în ultimii 20 de ani.

E foarte normal. Problema României a fost prefăcătoria: am mimat că făceam lucrurile pentru un ideal comun, pe vremea comunismului; că făceam lucrurile de bunăvoie pentru construcția unui om nou și a unei țări multilateral dezvoltate și alte prostii de genul acesta. În fine, a venit momentul să nu ne mai prefacem. Și e firesc să facem lucrurile pentru noi, fiindcă asta e premiza pe baza căreia funcționează democrația și capitalismul: individul are interese pe care și le apără. Problema noastră e că nu ne dăm seama că suntem un pic autiști. Nu înțelegem că ne apărăm mai bine interesele respectând niște reguli, conviețuind politicos, decât îmbrâncindu-ne și călcându-ne pe bombeuri. Nu ne dăm seama de niște lucruri pe care și străinii le-au descoperit în câteva generații. Politețea și interesul bine temperat sunt mai profitabile decât legea junglei. Sunt lucruri firești. Ce îmi doresc eu este ca tinerii care au atâta energie și entuziasm să nu-și piardă maniera lor unică de a privi lumea și să nu devină cinici, blazați, cum sunt celelalte generații dinaintea lor.

O cronică la cartea dvs. se referea la ea ca la un tratat al neadaptării. Adică aceia care și-au expus poveștile acolo s-au întors în țară pentru că nu s-au adaptat în străinătate.

Mă supără foarte tare acest lucru. Fiindcă e ca și cum ar fi o tară să iubești această țară, e ca și cum ai face-o din neputință, când ea de fapt este un proiect care merită toată atenția tuturor. E foarte trist pentru mine că am ajuns la stadiul în care nu mai putem concepe că a veni în România este ceva lăudabil, nobil, înălțător; nu mai vedem frumusețea nicăieri, nici măcar în gesturile nobile pe care le fac unii sau alții. Maslow făcea piramida nevoilor omenești și spunea că dorința de autorealizare, de împlinire și de a aparține sunt cele care-ți dau cele mai mari satisfacții. Acești oameni au ajuns în vârful piramidei acolo unde erau. Eu, una, nu mai aveam nimic de demonstrat profesional la 28 de ani. Eram cel mai tânăr director de promovare la Newsweek, în toată America mai erau doar două asemenea poziții. Dar pe undeva Newsweek pare un șantier foarte mic pentru cineva care vrea să se implice în ceva măreț pentru neamul lui, pentru țara lui. Cei care s-au întors în țară n-au făcut-o din alt motiv decât din dorința de a-și actualiza nevoia de a contribui și sper ca toți în țara asta să ajungem să vedem ce enormă satisfacție e să dai ceva înapoi comunității. E absolut firesc și, pe de altă parte, e firesc să nu fie așa deocamdată, atâta timp cât noi avem atâtea nevoi primare de satisfăcut. Dacă ne uităm la casele din România, la ego-urile din România, la mașinile din România, totul e, cum se spune, larger than life, exagerat. Noi suntem o societate de statut, cu cât arăți mai mult, cu atât te simți mai bine. Dar e un infantilism pe care o să-l depășim.

Vă propun să ne întoarcem un pic în timp. După ce mama dvs. a plecat în Elveția, ați rămas doi ani aici, în țară, cu bunica. Cum au fost acei doi ani? Cum v-ați descurcat?

Sincer, au fost foarte faini. Aveam vreo 13 ani când a plecat mama. Mă dădeam mare artistă, descopeream băieții – la nivel platonic, desigur... Eram foarte boemă și mi se părea că l-am prins pe Dumnezeu de un picior, că am o libertate nesperată – mama era mult mai severă decât bunica. Pe de altă parte, m-am pus pe tocit fiindcă îmi dădeam seama că, dacă nu intram la liceu, nu vedeam cum m-aș fi descurcat și nu știam cât o să dureze până când avea să mă ia mama la ea. Cred că anii aceia mi-au priit pentru că undeva în subconștient știam că e ceva temporar. Și poate am avut acea poftă de viață a cuiva care știe că experiența pe care o trăiește este limitată. Am gustat din plin din adolescență, știind că e un timp prețios de care nu dispun la nesfârșit. Și cred că această mare plăcere de a fi adolescentă în București a făcut să-mi fie foarte greu când am ajuns în străinătate. M-am rupt greu de România. Doi ani am plâns. Ba chiar i-am reproșat mamei la un moment dat că m-a scos din țară fără să mă întrebe. Ea, care făcuse atâtea eforturi și niște lucruri incredibile, să mă audă pe mine că-i reproșez așa ceva! Păi, cred că a dat dovadă de mare eleganță că nu mi-a tras una peste nas.

Ce vă lipsea din țară? Prietenii?

Cred că-mi lipsea senzația de apartenență. În Elveția era foarte greu să te integrezi. Elveția, până nu demult, a fost o țară în care era greu să fii femeie, era greu să fii străin. Era destul de xenofobă, ceea ce e și firesc, e o țară foarte mică. Numele meu nu spunea nimănui nimic și, la momentul acela, mi-a fost greu să demonstrez că nu sunt căzută din pom. Îmi doream foarte mult să mă integrez într-un mediu căruia știam că-i aparțin prin educație, deschidere, familie, dar căruia nu-i aparțineam, de fapt, refugiată fiind. Eram și foarte snoabă la vremea aceea și mi se părea că sunt știrbită de însemnele clasei din care credeam că fac parte. Mult mai târziu mi-am dat seama că toți suntem în mod profund egali și că nu contează ce ai și nici măcar ce faci, ci cine ești.

Ați rămas văduvă la 24 de ani. Cum ați depășit acel moment? Cum de nu v-ați refăcut viața?

Chiar mă gândeam deunăzi că moartea e un lucru cu care am o relație foarte blândă. Nu mă tem de moarte și am convingerea că existăm cumva și mai departe de corpul nostru fizic. Dar, în afară de asta, am supraviețuit și fiindcă avusesem foarte multe lucruri în comun cu soțul meu. Pur și simplu, la un moment dat am realizat că din cuplul nostru a mai rămas ceva: eu. Și că n-am încotro, dacă țin atât de mult la ce am fost împreună, trebuie să fac singură lucrurile pe care plănuiserăm să le facem amândoi.

N-aveți copii.

Din păcate, nu.

Se spune că femeile nu se simt total împlinite dacă nu au și familie, și carieră, și copii.

Barbara Walters spunea că soarta e injustă cu femeile, fiindcă din cele trei lucruri disponibile oricărui bărbat – carieră, viață personală și familie –, femeile trebuie să aleagă cel mult două. În cazul meu, nu am ales nici măcar două. Am ales într-un fel cariera, pentru că acolo mi-am găsit și familia și împlinirea personală. Lucrez cu tineri. E ca și cum aș avea 100 de copii.

Cariera e, adică, un refugiu?

Da, cu toate că nu mi-am propus niciodată să fac carieră. M-a preocupat ca tot ceea ce pot eu face, să fac cât mai bine. De aici a venit satisfacția. Sunt situații în care aș fi putut să plătesc eu, în loc să fiu plătită, pentru bucuria de a face lucruri care îmi dădeau atât de mare satisfacție. N-am făcut o distincție între munca mea și viața mea. Totul a fost o manieră de a mă exprima, fie că a fost vorba de mediul corporatist, fie că a fost vorba de politică, pe vremea când am fost consilier. Dacă stau și mă uit în urmă, aș zice că, așa cum ați spus, e un refugiu și o manieră de a sublima anumite lipsuri. Te concentrezi pe ceea ce ai la dispoziție cu un fel de disperare de a nu vedea nimic din ce-ți lipsește. Dar fiecare are echilibrul lui și acesta este echilibrul meu. Nu e neapărat necesar să treci prin viață ținându-te de mână cu cineva. Ceea ce faci te poate împlini la fel de mult precum o relație afectivă. Mă întrebați de ce nu mi-am refăcut viața. Într-un fel, mi-am refăcut-o, la un moment dat. Am avut o familie, nu a mea, ci de împrumut – logodnicul meu avea un copil foarte mic, care acum are 21 de ani...

Deci ați ajuns până la logodnă?

Da. M-am logodit cu cineva care era de asemenea văduv. Împărtășeam și experiența doliului, dar și dragostea extraordinară pentru România. El nu era român, dar trăia aici și avea un copil la care am ținut foarte mult. A fost o poveste de dragoste care a ținut mult, vreo șapte ani, deci o bună parte din tinerețea mea... Depusesem actele ca să ne căsătorim. Dar cred că ne-am speriat amândoi... Însă, cine știe, poate că se va mai întâmpla. Știți cum se zice, never say never. Pentru moment, însă, nevoile mele afective sunt foarte bine împlinite.

În 2005 vă doreați să intrați în administrație. Și ziceți într-un interviu: "Încă râd de mine cât de naivă am fost să cred că tovarășii au nevoie de competențe." Cum vedeți cei 20 de ani trecuți de la revoluție încoace? Ați reușit să mișcați lucrurile sau ați dat dovadă de naivitate?

În niciun caz nu simt că am dat dovadă de naivitate sau că este o luptă pierdută. Din ce în ce mai mult se va pune problema pe care o exprima Kennedy: "Nu te uita la ce face țara ta pentru tine, ci la ce poți tu să faci pentru ea." Și cred că din ce în ce mai mulți români își vor da seama că lucrurile nu se pot schimba, dacă ei nu se schimbă. Nu o să vină niciun american sau european sau marțian să ne salveze de noi înșine. O să ne dăm seama că trebuie să fii responsabil de consecințele actelor tale – chestiuni elementare pe care încă nu ni le-am însușit. Noi am fost foarte "lăutari". Cu mult talent, prindem după ureche, mimăm, dar o să ne dăm seama că lucrurile nu se fac așa, trebuie puse pe fundații solide. De exemplu, nicio prosperitate nu e durabilă dacă nu e etică, fiindcă la un moment dat oamenii nedreptățiți se vor răzbuna. Va veni momentul când vei da socoteală, dacă nu tu, generațiile care îți urmează. Și mai bine faci lucrurile cum trebuie de la început. În al doilea rând, cred că și hoții au nevoie de oameni cinstiți să le păzească averea. Deci tot mai mulți oameni își vor da seama că e nevoie să creezi o elită tânără, competentă și cinstită. Tinerii cu care lucrez nu sunt nici pe departe naivi. Dar sunt pionieri. Au sacrificat propriul confort și se expun poate ironiilor colegilor de generație, dar viitorul e al lor. Și mai cred că această criză este salutară. Pare paradoxal, dar am ajuns la fundul sacului și de aici nu ne putem trezi decât în responsabilitate, competență, principii, respectarea regulilor, dialog, toate acele lucruri pe care până acum am încercat să evităm să le facem. Cum spun americanii, it’s a blessing in disguise – e o binecuvântare deghizată. Dacă înainte ne mai scoteam cu piruete și cu șarm când eram în situația de putere minoră sau de supuși, într-o lume democratică și într-o Uniune Europeană în care toată lumea trebuie să tragă cot la cot și unde nu vrem să fie țări de mâna a doua, nu mai putem face giumbușlucuri ca să ne fie iertate păcatele. Trebuie să ne ținem promisiunile. Trebuie să avem caracter.

Am ajuns iar la cuvinte mari.

Dar e ceva firesc. Ca misiune educațională, cel mai important este să formezi oameni de caracter. Ce altceva îți poți dori pentru un popor?

_//_

SANDRA PRALONG. CARTE DE VIZITĂ

1989, New York. Este cel mai tânăr director al săptămânalului Newsweek.

1990 Revine în țară pentru a pune bazele Fundației Soros pentru o Societate Deschisă.

1998 Este consiliera președintelui Emil Constantinescu, responsabilă pentru Relația cu Românii de Pretutindeni.

2000 Înființează agenția Synergy Communications, care oferă consiliere în strategie pentru Renault-Dacia, Erste Bank, Google, ONU, UNICEF, OCDE, Banca Mondială.

2006 Înființează Fundația SynergEtica, dorind să insufle bucuria eticii și a civilității tinerilor români.

2007 Comisia Europeană o invită să facă parte din grupul celor 10 intelectuali europeni care reflectează asupra provocărilor multilingvismului în Uniunea Europeană.

2008 Este numită Ambasador al Bunăvoinței pentru Anul European al Dialogului Intercultural.

2009, București. Înființează Ambasada Artelor, pentru a promova contribuția culturii românești la patrimoniul european.

Sandra Pralong are un doctorat în științe politice obținut la Institut de Sciences Politiques din Paris, și două masterate (drept internațional și diplomație, la Fletcher School, Boston, și filozofie politică, la Columbia University, New York).

Interviu publicat în revista The ONE, septembrie 2010.

I Still Believe in Steve

2011-12-05T10:37:00.001+02:00

Întîmplarea face să mă fi apucat de scris articolul acesta exact în ziua lansării lui iPhone 5. Care nu e 5, ci e 4S, motiv pentru care i-a cam dezamăgit pe cei care nu sînt fani Apple. În ziua următoare, tocmai cînd mă întrebam ce ar putea revigora interesul pentru acest device, a venit vestea morții lui Steve Jobs.

Probabil o să vi se pară o copilărie ce spun, dar sînt cîțiva ani buni de cînd lucrez la o petiție către Cel de Sus; e mult spus petiție, de fapt e o listă aflată în permanentă actualizare și care conține numele oamenilor despre care eu cred că ar merita să fie nemuritori. Nemuritori la propriu. E mai mult un joc, lista nu există fizic, dar încerc să-mi închipui cum ar fi dacă aceia dintre noi care sînt mai speciali ar beneficia și de scutire de la moarte. În lista aceasta i-am inclus pe toți oamenii care m-au influențat sau m-au impresionat profund prin ceea ce fac - scriitori, cîntăreți, actori, sportivi, profesori, regizori, inventatori, aventurieri, piloți de Formula 1 și așa mai departe. O categorie aparte este rezervată oamenilor frumoși (mă rog, pe care eu îi găsesc frumoși) și aici demersul meu către Atotputernicul are un asterisc - îi cer să oprească timpul în loc la un moment anume (adică timpul lui Faye Dunaway și Steve Mcqueen să se oprească la „Afacerea Thomas Crown”, timpul lui Robert Redford și al lui Jane Fonda să se oprească la „Desculț în parc”, Sharon Stone să „înghețe” la momentul „Casino” și așa mai departe pentru Mia Wasikowska, Zooey Deschanel, Selma Blair, Vera Farmiga, Evan Rachel Wood, George Clooney, Brad Pitt).

Steve Jobs a fost un creator. L-am inclus pe lista Nemuritorilor acum cîțiva ani, cînd am început să lucrez pe un iMac G4 care avea hard-disk-ul într-o carcasă semisferică din care se înălța semeț monitorul. Un obiect cu linii pure, de o frumusețe simplă, de care am rămas atașat chiar și cînd a „îmbătrînit” - prematur, desigur... Mi-am zis atunci că omul care a putut crea un astfel de obiect merită să fie condamnat la veșnicie pentru ca omenirea să se bucure perpetuu de geniul lui.

Nu vorbesc întîmplător despre frumusețe - este o trăsătură definitorie a produselor Apple. Designul le face unice, în unele cazuri înaintea inovațiilor tehnologice pe care le înglobează. Crezul de căpătîi al lui Steve Jobs a fost că emoția vinde: un obiect de înaltă tehnologie, fie el un telefon, un computer, o tabletă sau un music player trebuie să arate bine, să fie cool, să placă. Să fie un obiect pe care toată lumea să și-l dorească. Nu neapărat să și-l și permită - prețurile Apple nu au fost niciodată mici. Însă odată creată dorința, credea Steve, prețul nu avea să fie o problemă; astfel, computerele personale puteau deveni un produs de masă.

Aceasta fiind ipoteza, vizionarul Steve a tras concluzia că trebuia să vîndă computerele ca pe un bun de larg consum. Așa cum vinzi o sticlă de Pepsi, de exemplu. De aceea, la începuturile Apple, Steve a pus mîna pe telefon și l-a sunat pe John Sculley de la Pepsi, propunîndu-i să vină CEO la Apple: „Vrei să vinzi toată viața apă îndulcită sau vrei să participi la schimbarea lumii?”, i-a zis, și Sculley a decis că vrea schimbarea. Chiar dacă, doar cîțiva ani mai tîrziu, a vrut inclusiv schimbarea lui Steve Jobs din poziția de șef al diviziei Macintosh de la Apple. „Apple ar fi trebuit să devină o minunată companie de bunuri de larg consum”, scrie Sculley în cartea sa „Odyssey: Pepsi to Apple”. „Acum îmi dau seama că era un plan nebunesc.(...) Tehnologia nu poate fi creată și vîndută ca un bun de larg consum.” Nimic de comentat.

Se spune despre Jobs că se pricepea la oameni. Că reușitele lui s-au datorat intuiției, tenacității, farmecului său personal, dar și felului în care a știut să se înconjoare cu oameni care erau cei mai buni în ceea ce făceau. Sigur, nu Sculley este cel mai bun exemplu, dar ne poate servi drept excepție care confirmă regula. Jobs a mizat mult pe echipă, nu pe o echipă numeroasă, ci pe un nucleu restrîns de oameni talentați, care să-i inspire permanent pe cei cu care lucrează.

Fiindcă vorbim de oamenii din imediata apropiere a părintelui Apple, trebuie să remarc traseul oarecum similar cu al lui Jobs pe care l-a avut John Lasseter, directorul de creație al Pixar și Walt Disney Animation Studios. Ca proaspăt absolvent de facultate, Lasseter a intrat în compania Walt Disney pe o ușă deschisă la Disneyland. A fost ghid în parcul de distracții o vreme, apoi a obținut postul de animator la Walt Disney Feature Animation, însă şi-a pierdut jobul în momentul în care a prezentat un proiect care se pare că i-a călcat pe bătături pe șefii săi. În 1986, Jobs a cumpărat de la George Lucas, pentru 10 milioane de dolari, divizia care făcea animație pe computer. Jobs a fost și a rămas acționar majoritar în compania pe care a botezat-o Pixar și la conducerea căreia i-a numit pe Ed Catmull - președinte și pe John Lasseter - director de creație (regizorul Brad Bird vorbește despre triumviratul Catmull-Lasseter-Jobs drept Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh). Sub conducerea creativă a lui John Lasseter, compania a livrat cele mai de succes filme de animație. Dintre acestea, “Finding Nemo”, “Ratatouille”, “The Incredibles”, “Wall-E”, “Up” și “Toy Story 3” au obținut Oscarul pentru cel mai bun film de animație.

În 2006, Disney a cumpărat Pixar pentru 7,4 miliarde dolari. Cu 7% din acțiunile Disney în buzunar, Steve Jobs a devenit cel mai important acționar individual al celei mai mari companii de media din lume, iar John Lasseter a ocupat funcţia de Chief Creative Officer atît pentru Pixar, cît și pentru Walt Disney Animation Studios, poziție din care îi raportează direct președintelui companiei.

Așadar, Steve Jobs s-a despărțit de Apple, dar s-a întors să-i popească pe toți de acolo cînd Apple a cumpărat Next, compania pe care a fondat-o în ceea ce avea să numească mai tîrziu “cea mai creativă perioadă din viața mea”. La a doua venire a lui Jobs, Apple nu se simțea deloc bine. Jobs a convocat managementul într-o ședință, scrie revista Fortune. În pantaloni scurți și cu teniși în picioare, cu o barbă de trei zile, Steve i-a întrebat pe directori de ce nu merge treaba. N-a mai așteptat răspunsul și le-a zis: “Produsele sînt de vină, fiindcă sînt de rahat. N-au pic de sex în ele.” Apoi i-a pus să limiteze gama de produse la patru, în virtutea principiului că, dacă ai un singur produs excepțional, profitul este și el excepțional.

Inamicii Apple spun că produsele lor sînt mai degrabă arătoase decît inovatoare sau avansate din punct de vedere tehnologic. Că alte companii oferă performanțe comparabile sau superioare la prețuri mai bune. Dar computerele Apple și-au cîștigat reputația de a fi cele mai stabile și, în plus, sînt imune la viruși. iPhone-ul a revoluționat industria comunicațiilor și obiceiurile noastre de comunicare deși versiunile inițiale aveau probleme elementare cu bateria sau antena. iPod-ul a schimbat modul în care ascultăm muzica, iPad-ul e pe cale să ne schimbe obiceiurile de lectură și modul în care interacționăm cu un computer.

În spatele tuturor acestor produse s-a aflat află Steve Jobs. Cei care îl contestă spun că el s-a implicat mai puțin în partea de tehnologie și mai mult în aceea de design și marketing. Dar numele lui Steve Jobs apare pe nu mai puțin de 313 patente ale Apple; e adevărat, multe se referă la chestiuni de design - adaptoare pentru priză de la laptopuri, căștile iPod-ului, ba chiar și scările de sticlă din magazinele Apple. Asta dovedeşte doar că Steve era omniprezent.Prin comparație, numele lui Bill Gates apare pe 9 patente Microsoft, iar Serge Brin și Larry Page semnează 14 patente Google.

Jobs a fost un vînzător carismatic. Unic. Credea în munca lui și în produsele pe care le oferea. Cerea perfecțiune, și de la oameni, și de la rezultatul muncii lor: produsele Apple trebuiau să fie în avangardă din punct de vedere al tehnologiei și al stilului. Mixul de artă și tehnologie ne-a convins că avem nevoie de un computer personal, iar Jobs a făcut în așa fel încît acest obiect să ne devină indispensabil. Deși aveam Walkman, ne-a convins că trebuie să ascultăm muzică altfel, de la iPod-ul lui; bonus: a convins și industria muzicală să ne vîndă muzică ieftin pe iTunes, pentru a mai diminua din pierderile provocate de piraterie. Iar pe cei de la U2 i-a convins să apară gratuit într-o reclamă la iPod! Pe U2, trupă care a făcut 23 de milioane de dolari numai din reclamele în care se folosește muzica lor! Cum a explicat Bono gestul... pro bono? „iPod-ul este astăzi un obiect care are o valoare simbolică atît de mare încît din această reclamă cîștigă și Apple, dar și noi, pentru că ne promovăm muzica.” De altfel, aceasta nu a fost singura afacere pe care Steve a făcut-o cu Bono: i-a vîndut cîntărețului un apartament în complexul rezidențial The San Remo din New York (unde locuiesc celebrități precum Demi Moore, Steve Martin sau Steven Spielberg). Jobs cumpărase apartamentul și a muncit cîțiva ani la amenajarea și decorarea lui, cu arhitectul I.M.Pei, însă nu a locuit deloc în el.

După lansarea stîngace a iPhone 4S, lumea se întreabă ce se va întîmpla cu Apple. O companie „emotivă”, care vinde sentiment, stil și înaltă tehnologie, o companie poate prea dependentă de fondatorul ei; o companie despre care s-a crezut că se va prăbuși cînd problemele de sănătate ale lui Steve au ieșit la iveală și, din nou, cînd acesta s-a retras din toate funcțiile, la începutul acestui an. Acțiunile Apple însă nu au scăzut cu mai mult de 5%, pe de o parte pentru că sănătatea şubredă a lui Steve Jobs nu mai era o noutate, iar deznodămîntul, de cîteva luni încoace, cel puțin, părea a fi unul ireversibil.

Și de fapt contează prea puțin ce se va întîmpla cu Apple - e treaba finanțiștilor care măsoară viața și moartea în procentele cu care cresc sau scad acțiunile. La finalul acestui text, îmi voi îndrepta gîndurile spre omul Steve Jobs. Spre tiranul, arogantul, fermecătorul, genialul, vizionarul Steve Jobs. Spre nemuritorul Steve Jobs care, de mulți ani, este DJ-ul absolut al acestei petreceri tehnologice planetare: el ne-a pus muzica, noi am dansat, iar el s-a bucurat că dansăm. E drept, a făcut avere cu dansul nostru, dar în tumultul și lupta continuă care au fost viața lui n-a mai apucat să trăiască. Să trăiască pentru el.

Nu am iPhone, nu am iPad sau iPod și nu sînt un fan Apple. Sînt doar un admirator - discret, pînă la acest articol - al lui Steve Jobs și al gadgeturilor lui. Scriu aceste rînduri pe un PC banal și complet lipsit de stil, cu convingerea că Steve mai merita un răgaz și cu speranța că în curînd voi citi din nou acea știre în care el declară: „Rumors of my death are greatly exaggerated.”

-//-

Articol publicat în ELLE Man, noiembrie 2011

Se rupe imperiul lui Rupert?

2011-11-11T08:00:00.039+02:00

James Murdoch, fiul lui Rupert Murdoch, a fost ieri interogat din nou de Parlamentul britanic în legătură cu scandalul interceptărilor telefonice ilegale efectuate de redactori şi colaboratori ai defunctului tabloid News of the World (NoW). Am scris despre acest subiect în ediţia din septembrie a revistei ELLE.

Care-i treaba cu Rupert Murdoch?

După democratizarea luxului, ne aflăm în etapa atroce a liberalizării faimei. Nu doar celebrităţile sînt hărţuite de tabloide, ci şi oamenii simpli. Închiderea săptămînalului britanic News of the World atrage atenţia asupra abuzurilor presei şi are consecinţe morale, economice şi politice dintre cele mai surprinzătoare.

În Love Actually, unul dintre cele mai simpatice filme romantice pe care mi-a fost dat să le văd, Hugh Grant interpretează rolul prim ministrului Marii Britanii. Nu e însurat, e oarecum copleşit de responsabilităţile funcţiei, dar e îndrăgostit şi dragostea îi dă puterea de a face un gest care îl transformă subit în cel mai popular prim ministru englez de la Winston Churchill încoace: îl pune la punct pe preşedintele Statelor Unite ale Americii.

Dacă e să judecăm după încasările filmelor în care joacă, Grant nu stă deloc rău în ceea ce priveşte simpatia publicului nici în viaţa reală. Însă recentul scandal provocat de săptămînalul News of the World i-a dat ocazia de a-şi majora exponenţial cota de popularitate.

Celebrities only?

Dar să luăm lucrurile pe rînd. Sînt cîţiva ani buni de cînd News of the World se află în centrul unor dezvăluiri legate de metodele neortodoxe prin care îşi realizează investigaţiile. De-a lungul timpului, publicaţia a fost acuzată că mituieşte poliţişti pentru a-i furniza informaţii despre anchete aflate în desfăşurare sau că interceptează ilegal telefoanele unor persoane publice. În 2003, Rebekah Brooks, redactor-şef NoW între 2000 şi 2003, a admis în faţa Comisiei pentru Cultură a Camerei Comunelor că publicaţia plătea Scotland Yard sute de mii de lire sterline pentru informaţii. De-a lungul timpului, banii au ajuns să permită ziarului să intervină în anchetele poliţiei şi să le influenţeze cursul ori chiar să le stopeze pe cele care nu-i conveneau, după cum s-a întîmplat într-un caz dezvăluit de The Guardian - NoW a încercat discreditarea unui ofiţer al Scotland Yard care ancheta un colaborator al ziarului, individul fiind suspectat că şi-ar fi asasinat partenerul de afaceri.

Influenţa pe care ziarul şi-o cumpărase a făcut ca anchetele Scotland Yard în cazul interceptării telefoanelor să aibă consecinţe minore: cîţiva reporteri arestaţi pentru o scurtă perioadă de timp sau compensaţii financiare oferite de ziar victimelor pentru a-şi retrage plîngerile. Aparent, tabloidele izbutiseră să acrediteze ideea că interceptarea telefoanelor ar fi o practică tolerabilă cît timp era vorba de persoane publice.

Cazul Milly Dowler

Cercetări care au avut loc în ultimii ani au dovedit că NoW a interceptat ilegal nu doar telefoanele celebrităţilor, ci şi pe ale multor mii de oameni obişnuiţi - printre aceştia familiile soldaţilor britanici căzuţi în Afganistan şi Irak sau ale victimele atentatelor de la Londra din 7 iulie 2005.

Cazul care a sensibilizat cel mai mult opinia publică britanică a fost cel al unei fetiţe dispărute in 2002, pe nume Milly Dowler, în vîrstă de 13 ani. Copila a fost găsită mai tîrziu asasinată, însă în intervalul de timp scurs între dispariţia ei şi găsirea cadavrului, detectivii particulari angajaţi de NoW i-au accesat mesageria telefonului şi au ascultat mesajele lăsate de părinţi; cînd mesageria s-a umplut, hackerii au şters o parte din mesaje ca să facă loc pentru altele, inducînd în eroare atît familia, cît şi anchetatorii, întrucît i-au făcut să creadă că fetiţa era încă în viaţă şi îşi verifica mesajele.

Pentru prima dată de cînd se vorbeşte despre practicile neortodoxe de documentare de la NoW, advertiserii au început să se retragă. Şeful Scotland Yard şi adjunctul lui şi-au dat demisia, iar doi dintre foştii redactori-şefi NoW, Andy Coulson şi Rebekah Brooks, au fost arestaţi.

Pe 10 iulie, după 168 de ani de apariţie, News of the World a fost închis.

Victime celebre

Hugh Grant se numără şi el printre victimele tabloidelor. În 1996 şi 1997 a cîştigat două procese împotriva publicaţiilor Today, Daily Mail şi Mail on Sunday, iar cu NoW a avut o coliziune frontală în 1995, cînd ziarul a relatat cu lux de amănunte arestarea actorului în Los Angeles, unde o razie a Poliţiei Moravuri îl surprinsese în compania unei prostituate. Penibilul incident putea avea consecinţe periculoase pentru cariera actoricească a lui Grant, al cărui prim film făcut la Hollywood, Nine Months, urma să aibă premiera în mai puţin de două săptămîni.

Este poate momentul să facem o observaţie: atît tabloidul News of the World cît şi 20th Century Fox, casa de film care a produs Nine Months, sînt deţinute de miliardarul Rupert Murdoch. Ironia face ca, în cazul respectiv, dl Murdoch să fi cîştigat bani frumoşi de pe urma lui Grant de două ori: mai întîi cu filmul (Nine Months a avut un box office de 135 milioane dolari), apoi cu tăvălirea protagonistului în mocirla tabloidă.

Aşadar, dacă eşti în barca lui Murdoch nu înseamnă că poţi dormi liniştit. Au aflat acest lucru foştii prim-miniştri Gordon Brown şi Tony Blair, ambii susţinuţi la un moment dat de magnat. The Guardian scrie că Brown a fost hărţuit de ziarele lui Murdoch mai bine de zece ani, atît în timpul mandatului de prim-ministru, cît şi înainte; Murdoch, prin intermediul NoW, l-a numit pe Blair trădător cînd acesta a avut o altă poziţie decît el în privinţa Uniunii Europene. Mai recent, un prezentator al postului Sky News (deţinut de Murdoch) a fost demis după ce a dat în judecată NoW pentru că i-a interceptat telefonul.

Ziarul a mai fost dat în judecată de cuplul Beckham, Sienna Miller, Elle Macpherson, de fotbaliştii Wayne Rooney şi Ashley Cole, toţi obţinînd compensaţii în afară sălii de judecată. Numai în 2009 şi 2010 NoW a plătit victimelor interceptărilor telefonice peste 2 milioane de lire sterline. Interesant este însă că multe dintre vedete, în special actorii, tolerează expunerea dezgustătoare din tabloide şi nu iau atitudine pentru că se tem ca gestul de frondă să nu le pericliteze şansa de a obţine roluri în filmele făcute de studiourile Fox (deţinute de Murdoch...).

Vînătorul vînat

Nine Months este singurul film făcut de Hugh Grant cu Fox şi se pare că actorul este cît se poate de relaxat în privinţa unei viitoare colaborări cu respectivele studiouri întrucît a decis să pună umărul la prăbuşirea NoW. În luna aprilie a acestui an, Grant a înregistrat o convorbire pe care a avut-o cu Paul McMullan, fost reporter la NoW, în care acesta descrie cu lux de amănunte cum se făceau înregistrările telefoanelor. Conversaţia a fost publicată de actor în revista The New Statesman sub titlul The Bugger, Bugged. Ca să vă faceţi o idee despre ce fel de persoane sînt „ascultătorii”, să spunem că interlocutorul lui Grant consideră că persoanele publice n-ar trebui să fie foarte deranjate de paparazzi sau de ascultarea telefoanelor, ci ar trebui să accepte situaţia ca pe un preţ plătit faimei. „În zilele de început ale telefoniei mobile, stăteai lîngă Palatul Buckingham cu un scanner de 60 de lire pe care îl puteai cumpăra de oriunde şi ascultai tot ce vorbeşte Prinţul Charles”, declară McMullan, nemulţumit că între timp comercializarea scanerelor a fost interzisă, ele putînd fi folosite azi numai de serviciile secrete. „Ţi se pare corect ca guvernul să fie singurul posesor al unui scaner digital decent? Te poţi împăca cu ideea că singurii care te ascultă astăzi sînt cei de la MI-5 şi MI-6?”, îl întreabă el pe Grant.

Imperiul Murdoch

Dacă Grant are toate şansele de a fi cel mai simpatizat om din Marea Britanie astăzi, la polul opus se află Rupert Murdoch, preşedintele corporaţiei News Corp., al doilea conglomerat media din lume, ca cifră de afaceri, după Walt Disney Company. News Corp. este activ în presa scrisă, televiziune, televiziune prin cablu, producţie de filme, internet. Dacă ar fi să-l descriem după terminologia preşedintelui Băsescu, dl Murdoch este un mogul: deţine 37% din presa scrisă din Marea Britanie (The Sun, The Times şi The Sunday Times) şi trei sferturi din cea din Australia. În SUA, este proprietarul reţelei de televiziune Fox News şi al studiourilor 20th Century Fox şi Fox Searchlight, al publicaţiilor Wall Street Journal şi New York Post, al companiei Dow Jones şi al editurii HarpersCollins. Afacerile d-lui Murdoch sînt atît de numeroase încît mi-a amorţit arătătorul pe mouse făcînd scroll down pe pagina Wikipedia care enumera companiile deţinute de News Corp.

Cu o avere de 7,6 miliarde dolari, dl Murdoch ocupă poziţia 117 în topul Forbes 2011 al celor mai bogaţi oameni din lume şi este pe locul al 13-lea în clasamentul Times al celor mai influenţi 100 de oameni din lume. Dl Murdoch este cel care a luat decizia închiderii tabloidului News of the World. O decizie care a părut iniţial radicală şi absurdă: cum să închizi un ziar care trăieşte din scandaluri în apogeul celui mai mare scandal pe care l-a provocat vreodată? Nu pare o hotărîre înţeleaptă, în special pentru un om de afaceri cu flerul lui Murdoch. Însă acesta a făcut ceea ce în limbaj de business se numeşte ţinerea sub control a pierderilor. Cu un tiraj de 2,7 milioane exemplare, NoW era cel mai citit ziar de duminică din Marea Britanie şi avea o contribuite majoră la cifra de afaceri de 985 milioane de dolari pe care o genera anual News Internaţional - subsidiara News Corp. care editează The Sun (cotidianul cu cel mai mare tiraj din Marea Britanie), The Times şi Sunday Times.

Afacerile din presa scrisă din Anglia reprezentau însă doar 3% din cifra de afaceri de 32 miliarde dolari ale News Corp. Însă capitalizarea bursieră a corporaţiei a scăzut cu 7 miliarde de dolari la începutul lui iulie, cînd a fost reaprins scandalul NoW, văzut de unii analişti ca mica buturugă care ar putea răsturna carul mare.

Adevărul e că imperiul lui Murdoch se clatină. Fiul său, James Murdoch, este contestat ca CEO al BskyB (companie unde tatăl sau deţine 39% din acţiuni şi pe care intenţiona să o preia integral, dar a renunţat de cînd a început scandalul); numeroase voci din zona de business - care ar putea influenţa acţionarii News Corp. - cer retragerea lui Rupert Murdoch (Bloomberg estima la un moment dat că News Corp. ar valora cu 50% mai mult fără Murdoch); Huffington Post, Financial Times şi The New Yorker susţin la unison că News Corp. ar trebui să renunţe cu totul la ziare; în SUA, FBI şi Departamentul de Justiţie şi-au demarat propriile anchete pentru a afla dacă nu cumva şi telefoanele familiilor victimelor atentatelor de la 11 septembrie au fost interceptate de angajaţii lui Murdoch; în Australia, politicienii îşi exprimă nemulţumirea faţă de puterea prea mare pe care magnatul o are pe piaţa locală de media.

Downing Street 10

În acest timp, în Marea Britanie scandalul îl împresoară pe prim ministrul britanic, David Cameron. Cameron îşi are locul său în suita de prim-miniştri sprijiniţi de Rupert Murdoch, suită deschisă de însăşi Margaret Thatcher şi completată fără excepţie de toţi succesorii ei pînă astăzi. Cameron a fost curtat de Murdoch încă înainte de a deveni prim-ministru, fiindu-i oaspete pe iahtul Rosehearty. Ginerele lui Murdoch, Matthew Freud, i-a pus la dispoziţie un avion privat pentru diverse deplasări. În timpul investigaţiilor din cazul NoW, s-a dovedit că prim ministrul s-a întîlnit de 26 de ori cu managementul News Corp. Mai mult decît atît, fostul redactor-şef al NoW, Andy Coulson, după ce a demisionat din funcţie în 2007 (ca urmare a dezvăluirii interceptării telefoanelor membrilor casei regale...), a intrat în echipa premierului David Cameron, ca director de comunicare (Coulson a demisionat la începutul acestui an şi a fost ulterior arestat). Prim ministrul este în relaţii apropiate şi cu celălalt fost redactor-şef NoW arestat (e drept pentru doar 12 ore), Rebekah Brooks, cu care se pare că este vecin. Familia Cameron, ca şi familia Brown, a fost prezentă la nunta Rebekăi, în 2009, şi la petrecerea de Crăciun dată de aceasta anul trecut.

David Cameron şi Rebekah Brooks

Ah, Rebekah

Rebekah Brooks este slăbiciunea lui Rupert Murdoch. A început la NoW ca secretară, a fost apoi redactor-şef la NoW şi The Sun, după care a fost numită CEO la News International. Presa britanică scrie că Rupert Murdoch o priveşte pe Rebekah ca pe o fiică, acesta fiind probabil motivul pentru care a încercat s-o protejeze: nu i-a acceptat demisia, preferînd, aşa cum nota un blogger, să facă un gest cinic de automutilare corporatistă: să închidă NoW, sacrificînd 200 de locuri de muncă. Rebekah şi-a dat demisia numai după ce al doilea acţionar la News Corp., prinţul Al-Waleed bin Talal Alsaud (al 26-lea cel mai bogat om din lume) i-a cerut, într-un interviu acordat BBC, să se retragă.

Rebekah Brooks şi Rupert Murdoch

Atît Rebekah Brooks cît şi Rupert Murdoch au declarat că nu ştiau nimic despre metodele folosite de reporterii NoW pentru a obţine informaţii. Însă un articol din New York Times îl prezintă pe Murdoch ca pe un preşedinte-jucător, în pofida faptului că atunci cînd a compărut în faţa Comisiei pentru Cultură, Media şi Sport a Camerei Comunelor, magnatul a declarat că nu poate şti tot ce fac cei 53.000 de angajaţi pe care îi are în întreaga lume. Însă miliardarul este foarte apropiat de şefii publicaţiilor sale, spune New York Times. Vorbeşte adesea cu ei la telefon, socializează cu ei, participă la evenimentele lor familiale şi, la rîndul său, îi invită să-l însoţească în vacanţe; Murdoch este foarte interesat de ceea ce apare pe prima pagină, de ce anume animă vînzările şi se aşteaptă ca ziarele sale să învingă competiţia prin metode agresive care au ca finalitate exclusivităţi spectaculoase. Pretenţiile lui îi fac pe editori să se aventureze în practici neortodoxe de strîngere a informaţiilor, susţine cotidianul amintit.

Soarele răsare duminica

Prim ministrul David Cameron a acuzat Press Complaints Commission (comisia care supraveghează activitatea presei) că nu şi-a făcut treaba. Domnia sa însă ignoră voit faptul că respectiva instituţie este una mai mult decorativă decît executivă, întrucît nu poate da sancţiuni. Sînt deci necesare reglementări suplimentare ale activităţii presei? E nevoie de un organism guvernamental care să prevină abuzurile? Nu. Cazul NoW este un exemplu că presa (cel puţin cea din Marea Britanie) ştie să se autocontroleze. La urma urmei, ziarul care a făcut abuzuri a fost închis, unii dintre vinovaţi au demisionat, alţii au fost arestaţi. E drept, decizia lui Murdoch de a închide ziarul s-a bazat pe raţiuni financiare, nu morale, dar el este om de afaceri, nu ziarist. Iar de aspectele morale şi etice ale afacerii s-a ocupat tot presa - prin campania desfăşurată de jurnalistul Nick Davies în The Guardian.

Cît despre cititorii care lăcrimează la mormîntul NoW, CNN îi consolează cu speranţa că ziarul lor favorit ar putea renaşte cît de curînd, cel mai probabil sub numele The Sun on Sunday.

În căutarea adevărului. Interviu cu Kerry Kennedy

2011-11-10T10:30:00.001+02:00

Dreptul fiecărui om de a-şi căuta fericirea este stipulat în declaraţia de independenţă a SUA şi a fost crezul politic al lui John F. Kennedy. Nepoata lui, Kerry Kennedy, a pornit în căutarea adevărului. Fostă jurnalistă, doamna Kennedy este una dintre cele mai active militante pentru drepturile omului.

Foto: architectsofpeace.org

Aţi venit în România pentru a lansa cartea "Spune adevărul puterii", apărută la Editura Curtea Veche. Cartea dvs. este ilustrată de fotografiile lui Eddie Adams, câştigător al Premiului Pulitzer. Eddie Adams a murit în 2004. Aţi avut ocazia să-l cunoaşteţi?
Kerry Kennedy: Da, îl ştiam pe Eddie de 15 ani deja când am început să vorbim despre realizarea acestei cărţi împreună. Lucram că editor la Gama Liaison, care este o agenţie de imagini. El era unul dintre fotografii care avea contract cu această agenţie.

Se spune că fotografia care i-a adus Premiul Pulitzer a marcat începutul sfârşitului Războiului din Vietnam.
Da, e adevărat. Americanii erau în favoarea războiului atunci. Dar acea fotografie ("Şeful Poliţiei din Saigon împuşcând un prizonier") le-a schimbat perspectiva: i-a făcut pe americani să se îndoiască de aliaţii noştri. Asasinul era Şeful Poliţiei din Saigon, deci era de partea noastră. Şi împuşca un prizonier, un prizonier care nu îl ameninţa în vreun fel, avea mâinile legate la spate. A fost o crimă cu sânge rece.

Totuşi, Eddie Adams a regretat mai târziu acea fotografie. A spus: "Şeful Poliţiei l-a omorât pe prizonier, eu l-am omorât pe Şeful Poliţiei cu aparatul meu de fotografiat."

Eddie era un tip foarte responsabil, era un om foarte milos. Toate imaginile pe care le vedeţi şi în cartea "Spune adevărul puterii" sunt pline de compasiune faţă de suferinţa umană. Sunt portrete care te impresionează, imagini vibrante, care te copleşesc, te emoţionează chiar dacă nu ai citit textul.

Într-un interviu îl citaţi pe Papa Benedict, care spunea: "Adevărul este unul dintre pilonii Bisericii Catolice." Astăzi, adevărul pare să aibă nenumărate faţete. Credeţi că noţiuni precum adevăr, libertate, credinţă, egalitate îşi mai păstrează forţa şi sensul?
Papa Benedict vorbea despre căutarea adevărului. Da, cred în forţa acestor cuvinte pentru că oamenii le caută şi le înţeleg instinctiv. Sunt sigură că ai auzit un copil de cinci ani spunând: "Dar nu e drept!" Adolescenţii pun sub semnul întrebării o mulţime de lucruri şi se revoltă: ei spun adevărul puterii. De aceea, munca noastră nu e deloc dificilă, tot ce trebuie să facem e să captăm aceste instincte şi să le ghidăm către chestiunile legate de drepturile omului.

Aş vrea să-mi permiteţi să vă pun câteva întrebări despre familia dvs. Aveaţi opt ani când tatăl dvs. a fost asasinat. Cum aţi reuşit să depăşiţi acel moment?
Pentru mine încă este o amintire dureroasă. Trecerea timpului nu a adus alinare. Mi-e dor de tatăl meu şi mi-aş dori să fie cu noi. Mi-aş dori ca nepoţii lui să-l cunoască. Dar trăim într-o lume unde atât de mulţi oameni au parte de suferinţe cumplite, de morţi oribile a€“ dacă ar fi să ne gândim la genocidul din Rwanda, la alte locuri unde comunităţi întregi au fost masacrate, în Cambodgia, în Congo.

Acum câţiva ani, aţi scris o altă carte, Being Catholic Now. Religia v-a ajutat să depăşiţi acele momente sau tragismul lor v-a făcut să vă îndoiţi de credinţa dvs.?
Categoric ne-a ajutat. Familia noastră este foarte-foarte credincioasă. Copil fiind, mi-am văzut unchii şi mătuşile refugiindu-se în credinţă. Ei s-au întors către Dumnezeu, iar pe mine m-au învăţat că Raiul este un loc foarte concret, că e undeva sus, înconjurat de nori, iar toţi cei pe care îi cunoscusem şi muriseră s-au dus acolo şi erau foarte fericiţi. Era o imagine mângâietoare pentru mine. De câte ori zburam cu avionul, mă tot uitam printre nori sperând să văd Raiul şi îngerii.

Aţi făcut şcoala primară la o şcoală de maici. V-aţi gândit vreodată să va călugăriţi?

Se spune că toate fetele care merg la şcoli de maici se gândesc la un moment dat să se călugărească. Nu a fost cazul meu. Ştiam că nu asta îmi este scris.

Se poate spune ca activismul este, pe undeva, religia dvs.? Poate fi comparat cu religia, e legat în vreun fel de ea?
Absolut. Există o legătură foarte puternică. Când eram copil, şi tata era procuror-general, casa noastră era plină de preoţi şi maici care lucrau în cele mai sărace zone din ţară, în rezervaţiile de indieni sau cu comunităţi defavorizate, asigurându-se că sunt respectaţi ca oameni. Am înţeles că a fi catolic înseamnă şi acest gen de implicare socială. Ca adult, mai târziu, când am început să mă ocup de respectarea drepturilor omului, am remarcat locul central pe care catolicismul l-a avut în mişcări sociale precum Sindicatul Solidaritatea, din Polonia, sau Mamele Dispăruţilor, din El Salvador sau, mai recent, în Liberia, în timpul războiului civil care a durat 14 ani. Singura voce care se opunea terorii era arhidioceza catolică. Singura presă liberă era radioul catolic. Am fost martoră la aceste lucruri. Dar ce îmi place cel mai mult la credinţa noastră şi la felul în care ne inspiră ea sunt vieţile sfinţilor. Fiindcă fiecare poveste despre vieţile sfinţilor nu vorbeşte despre altceva decât despre drepturile omului.

Astăzi banii par să fie noua religie.
Esenţa creştinătăţii e să crezi în existenţa unui Dumnezeu care te iubeşte. Sunt multe lucruri care îţi pot abate atenţia de la dragoste, fie că e vorba despre iubirea pentru Dumnezeu sau despre cea arătată oamenilor. Banii sunt unul dintre aceste lucruri. Dar te poate distrage şi căutarea frumuseţii sau căutarea cu orice preţ a dreptăţii. Adevărul este că astăzi e greu pentru noi toţi să ne păstrăm demnitatea şi capacitatea de a iubi necondiţionat, fie că e vorba despre copiii noştri, despre soţi sau despre comunitate.

Nu sunt o persoană foarte religioasă. Dar când îmi privesc copiii simt nevoia să fiu recunoscător, să mulţumesc cuiva. Dvs pentru ce vă rugaţi? Şi pentru ce sunteţi recunoscătoare?
Ca orice om, mă rog şi pentru pacea mondială, dar şi pentru un loc de parcare sau ca să găsesc cheile pe care le-am pierdut acum câteva minute. Mă rog tot timpul, pentru lucruri mari şi mici. Şi sunt recunoscătoare pentru această zi frumoasă, pentru mâncarea de pe masă, pentru această întâlnire cu tine. Însă pentru mine însemnătatea rugăciunii nu se trage din vorbele mele, nu vine atunci când vorbesc eu. Ci apare când intru într-o biserică sau în camera mea - sau în baie - şi preţ de câteva minute încerc pur şi simplu să ascult. Aşadar, nu e vorba despre ce vreau eu să spun, ci despre ceea ce vrea Dumnezeu să-mi spună.

Care consideraţi că e cea mai importantă moştenire lăsată de Robert Kennedy?

Sunt două lucruri. Unul a fost spus în campania lui din 1968: pace, dreptate şi compasiune pentru cei care suferă. Pentru asta cred că ar trebui să militeze SUA astăzi. E o descriere foarte succintă şi exactă a valorilor în care credea. Un alt lucru pe care l-a spus a fost că o persoană poate schimba lumea şi că fiecare dintre noi are obligaţia să încerce. Fiecare om trebuie să aibă credinţa şi capacitatea de a face ceva, de a produce schimbarea, dar are şi datoria de a face asta.

Care este cea mai preţioasă amintire pe care o aveţi despre tatăl dvs.?

Sunt foarte multe. Dar am să-ţi povestesc o întâmplare. Am trei surori şi şapte fraţi şi, la un moment dat, mă jucam de-a cel de-al Doilea Război Mondial cu unul dintre fraţii mei, în copacul din curtea casei. El era cu americanii, fiindcă era mai mare şi mai puternic, eu eram cu germanii. Aveam două case în copac, şi fratele meu lua bulbi de magnolii - care semănau cu grenadele de mână ale nemţilor -“ şi mă bombarda cu ele. De obicei ne distram, dar odată mi-a aruncat prea multe “grenade” în cap şi m-am supărat. M-am dus la tata care lucra în birou. M-a luat în braţe, mi-a şters lacrimile şi mi-a spus că mă iubeşte şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. După ce i-am spus, m-a trimis să-l aduc pe fratele meu. Deja jubilam gândindu-mă că se va face dreptate. Dar, după ce l-am adus pe fratele meu, tata a spus că vrea să audă şi versiunea lui, lucru care mi s-a părut foarte deranjant. Tata ne-a ascultat pe amândoi şi a decis că nici unul nu avea întru totul dreptate. Ne-a pus să facem pace, să ne îmbrăţişăm, apoi ne-a trimis în camerele noastre să citim timp de o oră. Cred că mesajul lui pentru noi a fost că trebuie să înveţi să asculţi şi părerea celuilalt, chiar când acesta îţi este adversar sau inamic; să ai capacitatea de a-ţi asuma propriile greşeli; şi trebuie să faci eforturi pentru împăcare. Iar pacea nu este doar un concept pentru care să te rogi duminica la biserică, este ceva de care suntem cu toţii responsabili.

-//-

Interviu publicat în revista The ONE

Am scris despre Steve Jobs în Elle Man

2011-11-07T13:40:00.002+02:00

Cum sînt în permanentă criză de lăudători, nu puteam scăpa ocazia să mă bag puţin în seamă. Marius Chivu a remarcat articolul pe care l-am scris despre Steve Jobs în ELLE Man, şi îl recomandă în Dilema Veche.

Grec să fii, noroc să ai

2011-10-27T11:35:00.002+03:00

Eu le-aş ierta grecilor orice, nu doar o datorie de 100 de miliarde euro. Cele mai frumoase vacanţe la ei le-am făcut. Şi n-aş vrea să mă opresc. Oricum, banii nu i-au luat de la noi, ci de la nemţi şi francezi. Şi n-am auzit ca banii din ajutoare să fi fost folosiţi pentru plata unor compensaţii financiare individuale aberante, cum s-a întîmplat la americani.

Pluralul Majestăţii. Interviu cu Principesa Margareta

2011-10-27T11:04:00.001+03:00

La minunatele noastre televiziuni s-a discutat aprins dacă MS Regele Mihai I este "fostul Rege" sau pur şi simplu... Regele. Însă cînd un fost ministru sau fost preşedinte (de stat, de partid ori de scară de bloc) este invitat la TV, moderatorul i se adresează necondiţionat cu "domnule ministru" (sic!) sau "domnule preşedinte" (sic!!); nici măcar nu-şi pune problema că acela pe care îl are în faţă a fost ministru şi nu mai e. Cred că MS Regele Mihai I ar fi avut dreptul măcar la un tratament egal.
Controversele stîrnite de prezența Majestății Sale în parlament mi-au amintit de disputa provocată de căsătoria Principesei Margareta cu Principele Radu - subiect pe care l-am abordat cu Principesa într-un interviu pe care mi l-a acordat acum cîțiva ani.

Știu că l-ați cunoscut pe Principele Radu prin mijlocirea lui Ion Caramitru.

Principesa Margareta: Da, ne-am întîlnit pentru prima dată la un orfelinat, unde dl. Caramitru voia să demareze un program pentru copiii abandonați. Fiindcă era un proiect foarte bine făcut, am decis să-l finanțez prin Fundația Principesa Margareta. Am mers la orfelinat și acolo l-am întîlnit pe Principe, care era director artistic al acelui program. Copiii, pe care îi văzusem și cu altă ocazie, reveniseră la viață. Mie mi s-a părut extraordinar ca o persoană să reușească să transmită atîta dezinvoltură unor copii, și mi-am zis că trebuie să fie un om deosebit. La un moment dat, unul dintre copii a avut trac și s-a dus la Radu, și el l-a încurajat, i-a spus: “Tu știi ce trebuie să faci, mergi înainte” - și copilul și-a făcut numărul.

Relația Alteței Voastre Regale cu Principele a fost îndelung comentată în primii ani, Principele neprovenind dintr-o familie regală și fiind și actor pe deasupra.

Eu am spus întotdeauna că el e prințul meu. Asta e de-ajuns pentru mine.

Dar comentariile și speculațiile nu cred că v-au lăsat indiferentă.

Comentariile nu m-au deranjat deloc, fiindcă eu îl cunosc pe el și știu cine sunt eu și cum suntem cînd ne aflăm împreună. Regele a spus de la început că Principele are inimă bună, iar mie mi-a spus așa: "Cred că are inima ca noi.” L-a intuit foarte bine. Deci de asta am fost foarte sigură. Mai greu a fost să le facem față celor cîțiva care ne-au stat împotrivă, care n-au vrut să ne căsătorim. Asta m-a afectat, fiindcă nu înțelegeam de unde atîta răutate. Pentru că acest tînăr nu a făcut absolut nimic rău, și era un actor foarte talentat... Cei care i-au fost împotrivă și-au schimbat părerea după ce l-au cunoscut.

Înțeleg că Principele Radu n-a avut dificultăți în a-și cuceri socrii.

Deloc. Eu cred că el este o persoană excepțională, e un om foarte deschis, foarte pur, și Regina a simțit asta imediat. E adevărat, a durat ceva timp pînă Regele și-a dat consimțămîntul, dar asta a fost din cauza verificărilor care trebuiau făcute cu Constituția din 1923, să nu fie ceva care să împiedice căsătoria noastră. Cred că atunci Regele a fost foarte fericit, în sfîrșit, pentru că eu, la vîrsta la care m-am căsătorit, nu mai credeam că acest lucru se va întîmpla. Aveam cariera mea și eram mulțumită de acest lucru. Însă în momentul în care a apărut Principele, lucrurile s-au schimbat.

Perspectiva singurătății era o preocupare, era un gînd care va speria?

Cînd aveam 30-35 de ani, da. Dar eu am fost foarte independentă mereu și am avut o carieră interesantă, precum și mulți prieteni. Însă la un moment dat am început să-mi pun întrebări, normal: e ciudat că nu se întîmplă, de ce nu se întîmplă? Am trăit un mic conflict interior, dar apoi m-am împăcat cu viața mea. A fost o decizie care m-a eliberat. Și apoi a venit și momentul căsătoriei.

Am citit în ziare despre povestea de dragoste pe care ați trăit-o acum mulți ani cu fostul prim-ministru al Marii Britanii, Gordon Brown.

Nu a fost nimic de ascuns, e bine să nu existe lucruri ascunse, nici eu, nici Principele Radu nu vrem asta. E un lucru știut, dar care s-a întîmplat demult. Eu n-am prea vorbit despre acest subiect. În Anglia au apărut niște cărți în care s-a scris despre asta, apoi subiectul a cunoscut o oarecare efervescență în momentul în care el a devenit prim-ministru.

Și Alteța Voastră Regală a dat un interviu în Telegraph pe această temă.

Interviul a fost despre Fundație. Ei au construit acest lucru, dar a fost foarte bine scris. Mi-au solicitat o declarație, eu le-am zis că nu le dau, am spus doar că l-am cunoscut la Universitate și am considerat că va avea un viitor strălucit. Dar n-am vorbit despre el. Trebuie să fim discreți. Și oricum, sînt 28 de ani de atunci.

Ați simți vreodată că formalismul specific unei case regale ar putea descuraja pe un bărbat care ar dori să vă facă curte?

Noi am simplificat foarte mult protocolul. Înainte de 1989 am avut o viață absolut obișnuită, am fost la Universitate, am călătorit în Africa și America de Sud pentru munca mea. Aveam casa mea, mergeam la bancă sau la cumpărături ca un om obișnuit. În România este o structură mai mare și avem mai multe evenimente publice, care îți impun un anumit comportament. Regele Juan Carlos și Regina Sofia, de exemplu, nu au o curte regală, totul e foarte simplu la ei, la fel și la noi; sînt mai degrabă regulile bunului simț decît un protocol rigid.

Mă întrebam dacă acea singurătate de care începuserăți să vă temeți la un moment dat nu se datora și acestor rigori.

Nu, pe atunci eram la Londra sau la Edinburgh și nu mă simțeam în nici un fel constrînsă de aceste reguli.

Principele Radu nu e foarte încîntat de pasiunea Alteței Voastre Regale pentru filme.

Acum se uită și el mai des. Pentru mine, filmul înseamnă poveste, e ceva magic. Principelui îi este greu să se lase fermecat de această magie, avînd experiență în domeniul filmului. Recent, am văzut împreună cîteva filme foarte bune - Principelui i-a plăcut foarte mult Brokeback Mountain, Memoriile unei gheișe și filmele lui Ang Lee - Crouching Tiger, Hidden Dragon. Acum a făcut un film nou, Lust Caution, pe care desigur o să-l vedem. Astea sînt filmele care îi plac lui.

Mi s-a părut interesant că prima întîlnire a Alteței Voastre Regale cu principele Radu s-a petrecut în mijlocul copiilor. Cu toate acestea, Alteța Voastră Regală nu are copii.

Nu avem. Așa a vrut Dumnezeu. Poate că, dacă aș fi avut copii, nu aș fi putut face ce fac acum.

Ați ales, adică, între familie și carieră.

Poate că atunci cînd aveam 30 de ani, da, se poate. Dar pe urmă am fost singură, apoi am fost prea ocupată și în cele din urmă mi-am zis că, pentru a face copii, trebuie să fii tînără, e mai bine pentru ei. N-am găsit persoana potrivită, apoi am fost acaparată de activitatea la Fundație și prioritățile mele s-au schimbat, am avut un alt scop în viață.

Interviu publicat in revista The ONE, martie 2008

Isabel Allende. “Politica externă a SUA e de multă vreme un dezastru"

2011-10-25T08:00:00.002+03:00

Cea mai populară autoare chiliană vorbește despre dictatura lui Pinochet și anii exilului, despre dragoste și familie, dar și despre feminism și politica externă a SUA.

Foto Lori Barra

"Dacă e să aleagă între a-și ofensa rudele și a spune o poveste, orice scriitor profesionist va alege prima variantă", spuneți în "Suma zilelor", cea mai recentă carte a dvs tradusă în românește. Este acesta un crez personal al dvs.?

Isabel Allende: Eu încerc să nu supăr pe nimeni cu ceea ce scriu. Și nu dezvălui lucruri din intimitatea altor persoane fără acordul acestora. În cazul cărților mele de memorii, "Paula" și "Suma zilelelor", în care vorbesc despre familia și prietenii mei, am dat fiecăruia să citească manuscrisul înainte să-l trimit la editură.

Și a fost cineva deranjat de ce a citit?

Da, fiul meu vitreg cel mic. S-a supărat după ce a citit "Suma zilelor", pentru că nu i-a plăcut cum l-am portretizat. Așa că l-am scos din carte.

Din câte înțeleg, considerați că "Paula" este cel mai important roman al dvs. "M-a salvat de la sinucidere, a salvat-o pe Paula din uitare", ați declarat într-un interviu. (Fiica lui Isabel Allende, Paula, a murit în 1992 de porfirie, n. red.) Poate un părinte să treacă peste durerea pierderii unui copil? Scrisul v-a ajutat, a fost o modalitate de alinare?
Cei mai mulți dintre părinți nu trec niciodată peste moartea unui copil, dar învață să trăiască cu pierderea. Unii nu supraviețuiesc durerii, iar alții, privilegiați, așa cum sunt eu, pot găsi alinare în comunicarea cu spiritul copilului. Tristețea rămâne, dar e suportabilă. Faptul că am scris "Paula" m-a ajutat să înțeleg ce se întâmplă cu fiica mea, să-i păstrez amintirea și să-i cinstesc viața. Cartea aceasta m-a pus în legătură cu milioane de cititori din întreaga lume. De asemenea, tot datorită acestei cărți, am pus pe picioare o fundație dedicată ajutorării femeilor și copiilor.

Ați declarat că primiți în continuare scrisori după moartea Paulei (de obicei, după ce cartea este tradusă într-o nouă limbă). Aceste scrisori v-au ajutat să depășiți durerea sau au păstrat rana deschisă?
Scrisorile acestea sunt o alinare. Unii oameni îmi povestesc despre pierderile lor, alții îmi spun că au plâns pentru mine. Am câteva scrisori de la cititori care au reintrat în legătură cu părinții lor după ce mi-au citit cartea. O femeie mi-a scris că nu mai vorbise cu mama ei de 18 ani și, după ce a citit "Paula", a căutat-o și a vizitat-o.

Relația pe care ați avut-o cu Paula a semănat în vreun fel cu cea pe care o aveți cu mama dvs?
Da, este foarte asemănătoare. Deși eu sunt foarte diferită de mama mea, iar Paula avea personalitatea ei, diferită de mine și de bunica ei. Când trăia, obișnuiam să scriem o scrisoare și să trimitem o copie celorlalte două, deci eram astfel trei femei părtașe la aceeași corespondență. Paula a fost cea mai bună confidentă a mea, profesoara mea. Am învățat foarte mult de la ea.

Foto Lori Barra

Mama dvs a fost prima care a recunoscut un roman în "Casa spiritelor". Povestiți-mi despre relația pe care o aveți cu ea.
Mama s-a născut în 1920 într-o familie catolică foarte conservatoare. A primit o educație umanistă solidă, dar nu era pregătită să muncească. S-a măritat cu cine nu trebuie, cu tatăl meu, care a părăsit-o cu trei copii. Mama a trebuit să se întoarcă să locuiască în casa părintească, pentru că nu-și putea întreține singură copiii. N-a fost niciodată independentă financiar, a fost mereu întreținută de tatăl ei, apoi de tatăl meu vitreg. A fost mai apoi soția unui diplomat și a urât stilul acela de viață care o sufoca. Ea ar fi vrut să trăiască la o fermă, să picteze, să aibă grijă de căței și pisici – iubește animalele, ca și mine... Ce vreau să spun este că mama a avut o viață frustrantă. Eu, pe de altă parte, aparțin unei generații diferite. Am reușit să mă eschivez de la acel trai convențional pe care îl duceau cele mai multe femei în Chile pe atunci. Am reușit să mă întrețin singură și să trăiesc după cum îmi place. În pofida deosebirilor dintre noi, eu și mama ne iubim și ne respectăm. Avem încredere oarbă una în cealaltă, nu există ceva ce să nu putem să ne spunem, nicio experiență pe care să nu o putem împărtăși. Râdem mult când suntem împreună.

Cât de importantă a fost contribuția mamei la faptul că la un moment dat ați fost o jurnalistă feministă?
Am devenit feministă fiindcă am vrut să nu fiu sub comanda vreunui bărbat, să nu existe un bărbat care să-mi controleze viața, așa cum am văzut că au făcut bunicul și apoi tatăl meu vitreg cu mama. Mama s-a speriat când am început să-i vorbesc despre feminism, eu fiind pe atunci adolescentă; continua să creadă că aș fi mai în siguranță dacă aș avea un soț, deși soțul ei o părăsise. Mama nu mai auzise pe nimeni spunând lucrurile pe care i le spuneam eu; a văzut apoi reacțiile agresive pe care vorbele mele le provocau nu doar bărbaților, ci și femeilor conservatoare. Cu trecerea timpului, mama a înțeles că am ales bine și că trăiesc așa cum și-ar fi dorit și ea să trăiască.

Cu niște ani în urmă, ați renegat munca dvs. ca jurnalist cu vederi feministe. Ați spus despre ce scriați în acea perioadă că e "o scriere mediocră". Astăzi mai îmbrățișați principiile feminismului?
Ca tânără jurnalistă, nu eram foarte atentă cu limbajul pe care-l foloseam. Scrisul meu deborda de idei, dar aveam scăpări stilistice. Dar da, susțin în continuare aceleași principii feministe pe care le-am apărat când eram tânără. Feminismul a evoluat, s-a schimbat, chiar a dat înapoi, dar este cea mai importantă revoluție socială și culturală de mii de ani încoace. Femeile au realizat deja foarte multe, dar lupta lor nu trebuie să se încheie până când fiecare femeie din această lume nu va fi respectată și nu va putea beneficia de oportunități egale cu bărbații. Scopul ultim este să înlocuim patriarhatul cu o civilizație mai justă, în care bărbații și femeile se ocupă în mod echitabil de conducerea lumii.

Despre tatăl dvs. scrieți doar în treacăt. Știu că nu l-ați cunoscut prea bine pentru că mama dvs., dezamăgită de infidelitățile lui, i-a decupat chipul din fotografiile de familie.
Nu știu nimic despre tatăl meu. Pur și simplu nu știu nimic despre el. Îmi pare rău că nu pot răspunde la această întrebare.

În 1973, ați părăsit Chile după ce președintele Salvador Allende, cu care ați fost rudă apropiată, a fost dat jos de la putere în urma unei lovituri de stat pusă la cale de generalul Pinochet, cu concursul CIA. Pe cine ați acuzat pentru exilul dvs., pe Pinochet sau pe americani?
I-am acuzat și pe Pinochet și pe CIA, dar decizia de a pleca din

Chile

mi-a aparținut. Nu puteam trăi într-un stat al terorii. Nu voiam să-mi cresc copiii într-o dictatură.

Este deja de notorietate implicarea americanilor în schimbarea guvernelor și în asasinarea unor președinți din Ecuador, Guatemala, Venezuela, Columbia și alte țări din America Centrală și de Sud. Sunteți victima directă a unui astfel de complot, totuși astăzi trăiți în SUA și sunteți căsătorită cu un american. Se poate spune că aceasta e, pe undeva, ironia soartei? Ați avut vreodată sentimentul că i-ați trădat pe suporterii lui Salvador Allende?
Trăiesc în SUA fiindcă m-am îndrăgostit de un american și m-am măritat cu el. Trăiesc în țara asta de 24 de ani și am învățat s-o iubesc, deși sunt foarte critică în privința anumitor aspecte sociale. Nu cred că l-am trădat pe Salvador Allende sau pe suporterii lui. Sunt convinsă că nu le pasă ce fel de viață duc eu. Nu sunt atât de importantă. Cât privește politica externă a SUA, ea e de multă vreme un dezastru. SUA au un discurs democratic, dar au și o istorie marcată de agresiuni împotriva unor guverne democratice, pe de o parte, și de susținere a celor mai teribili dictatori de pe planetă, pe de altă parte; americanii vorbesc mereu despre drepturile omului, deși le violează în mod constant. Cu toate acestea, mulți dintre americani nu sunt nici măcar conștienți de ceea ce face guvernul, pe la spatele lor, cu banii din impozite; și, când în sfârșit află, sunt consternați. Responsabilitatea mea este vorbesc din propria experiențe, să spun ce știu. SUA sunt o țară controversată și contradictorie, dar în același timp sunt un spațiu al oportunităților. E o țară tânără și dinamică, unde se nasc mereu idei noi, unde e loc pentru toată lumea și unde ai libertatea de a critica administrația. În această țară mi-am găsit locul, intimitatea, libertatea și mulți, mulți prieteni.

"Pentru femei, vorbele sunt cele mai bune afrodiziace. Femeile au punctul G în ureche", ați spus într-un interviu. Ce ne facem cu cei care cred că femeile se cuceresc mai ușor cu diamante?
Eu n-am fost niciodată prietenă cu diamantele, deci nu am capacitatea să înțeleg cum te poate cuceri cineva cu o piatră prețioasă încrustată pe un inel. Când văd un diamant, nu mă gândesc la romantism, văd în schimb condițiile oribile în care muncesc oamenii în minele de diamante. Dar, cu sau fără diamante, fata tot în ureche are punctul G.

Dar bărbații sunt la fel de sensibili la vorbe?
Nu. Ei răspund mai degrabă la imagini, de unde și plăcerea lor pentru pornografie și reviste sexy. Imaginile nu sunt atât de provocatoare pentru femei, dar pe ele le poți seduce cu o șoaptă.

Vi s-a întâmplat să se îndrăgostească cineva de dvs. datorită scrisului dvs.?
Soțul meu, Willie Gordon, a citit al doilea roman al meu, "Despre dragoste și umbră", și și-a dorit să mă cunoască, pentru că vedeam dragostea la fel ca el. Am ajuns în California într-un turneu de promovare a cărții și el a venit să mă asculte citind într-o librărie. Am simțit că suntem pe aceeași lungime de undă din primul moment. Ne-am îndrăgostit și în scurt timp ne-am căsătorit. Willie spune și azi că e îndrăgostit de felul în care scriu.

"Amanții latini sunt soți jalnici", a fost concluzia unui jurnalist după o discuție cu dvs. Dar își păstrează măcar reputația ca amanți?
Amanții latini sunt prin definiție nestatornici. Vor să seducă toate femeile pentru a-și demonstra masculinitatea. Fapt care este un serios impediment pentru o căsnicie. Cât privește reputația, și-o păstrează cât pot "performa" și arată bine. Pe urmă devin jalnici.

Ați declarat la un moment dat: "Sper ca pe 8 ianuarie să fiu așezată la un birou, cu o centură de castitate, scriind". De ce cu o centură de castitate?
Sincer nu-mi amintesc despre această declarație caraghioasă. Oi fi fost beată sau cine știe?... De ce să-mi fi dorit o centură de castitate? Oricine a văzut una într-un muzeu nu și-ar dori în veci să poarte așa ceva, pur și simplu e vorba de un instrument de tortură. E posibil să fi vrut să spun, la modul metaforic, că pe 8 ianuarie voi fi fost complet dedicată scrisului, fără niciun fel de distrageri. Oricum, m-am răzgândit: acum vreau doar să mă distrez.

Foto Lori Barra

ISABEL ALLENDE – Note biografice

Născută în 1942 în Lima, Peru; în 1945 se mută în Chile, împreună cu mama și cu cei doi frați.

1962 Se căsătorește cu Miguel Frías cu care are doi copii, Paula și Nicolas.

1973 În urma puciului militar organizat de Augusto Pinochet, pleacă din Chile în Venezuela.

1981 Pe 8 ianuarie, aflată încă în Venezuela, primește vestea că bunicul ei, în vârstă de 99 de ani, e pe moarte. Fiindcă nu-l poate vizita, îi scrie o scrisoare care avea să devină, un an mai târziu, romanul Casa Spiritelor.

8 ianuarie este de atunci ziua în care Isabel începe lucrul la o nouă carte.

1989 Se mută în America, după ce, cu un an mai devreme, în timpul unei vizite în California, îl cunoscuse pe avocatul Willie Gordon, cel care avea să-i devină al doilea soț.

1992 Fiica ei, Paula, moare de porfirie, după o îndelungată suferință.

1998 I se decernează Dorothy and Lilian Gish Prize (acordat celor care au contribuit la înfrumusețarea lumii).

2004 Devine memebru al Academiei Americane de Artă și Științe.

2010 Primește Premiul Național pentru Literatură din Chile.

Interviu publicat in revista The ONE

Gaddafi, garda și garderoba

2011-10-24T17:44:00.006+03:00

După Mubarak și Saddam, Gaddafi este următorul șef de stat invitat să ia loc pe fărașul care îl duce în recycle bin-ul istoriei. Nu știu cum va fi el digerat de posteritate, nu știu ce loc va ocupa în amintirea supușilor săi, dar comunitatea fashion orientalo-africană sigur îi va regreta aparițiile flamboaiante.

Deși gradul de colonel îi legitimează apartenența la lumea cazonă, Gaddafi s-a deconspirat în timp drept un veritabil trend-setter al modei nord-africane a ultimilor 40 de ani. Revoluționarii care i-au năpădit palatele și au plonjat cu capul înainte în piscină ori și-au făcut, pentru locul de veci de pe facebook, o poză cu degetele rășchirate în livingul colonelului, n-au aruncat o privire și în dressing-ul longevivului conducător de jamahirie: ce paradis al culorilor, ce rai al texturilor, ce junglă amazoniană a imprimeurilor! Andre Leon "Vuitton" de la Vogue trebuie că e invidios, mai ales că Gaddafi recurgea la total look sau monocromie doar cînd se întîlnea cu cîrcotașii fashioniști Berlusconi și Sarkozy; în rest, mixa culorile cu nonșalanța cu care amestecă ritmurile un DJ pastilat.

Printre persoanele publice există o regulă nescrisă, dar unanim și necondiționat respectată: să nu ieși în lume de două ori cu aceeași rochie. Gaddafi a respectat-o cu sfințenie. Nu se poate ca exuberanța vestimentară a liderului libian să nu te facă să te întrebi cine îi picura generos în ureche atîta inspirație, la pachet cu curajul nebun de a se înțoli potrivit acestei inspirații?

Orice s-ar zice, Gaddafi a fost un lider brav, curajos, neînfricat. Iți trebuie cel puțin o pereche de "bile" ca să pui pe tine perdelele pe care le purta el de obicei; apoi, îți mai trebuia una (încă o pereche) ca să pui un halat cu dungi peste cel cu picățele, și încă una ca să ieși așa afară din casă.

Dar așa a fost Gaddafi, un nonconformist. A fost nonconformist și în privința femeilor. Nu avea bodyguarzi bărbați, ci femei. Era permanent și pretutindeni însoțit de un alai feminin pestriț. Pestriț fiindcă fiecare dintre fetele acestea avea propria uniformă, complet diferită de a celorlalte. Acesta e de fapt primul indiciu că fetele nu sînt cu adevărat bodyguarzi. Orice veteran, orice persoană cu pregătire militară ar fi acceptat o uniformă oarecare, oricît de anostă, numai să nu fie în fundul gol cînd se ivește ocazia să-și dea viața pentru prealuminatul stăpîn. Fetele astea însă n-au nimic de-a face cu armata. Au acceptat noțiunea de uniformă numai fiindcă le-a oferit o bună... acoperire împreună cu ocazia de a-și exprima propria declarație de stil. La o privire mai atentă, veți observa că fetele sînt rujate, rimelate și coafate; nu vreau să mă gîndesc de cîte ori o fi întîrziat Muammar prin aeroporturi fiindcă i-a uitat Allah bodyguardele în duty free, în timp ce vînau infidelii în paralel cu superofertele de la fardurile Lancôme. (textul continuă mai jos)

Si acum vine întrebarea: dacă fetele astea i-au fost consilieri vestimentari, de ce era nevoie de atît de multe? Pînă și Sarah Jessica Parker a avut nevoie de un singur sfetnic ca să treacă strada de la Kentucky Fried Chicken la Nobu. De ce lui Gaddafi nu i-ar fi fost de ajuns o singură consilieră? Păi, în primul rînd, el e (mă rog, a fost) arab. Arabii nu se mulțumesc cu o singură nevastă, de ce s-ar mulțumi cu o singură consilieră?

Așa ajungem la o altă calitate a răposatului: știa să asculte femeile. Lucru foarte important pentru orice bărbat care vrea să aibă trecere la sexul opus. Ce femeie nu și-ar da viața pentru un bărbat care o ascultă, fie el și dictator? Dictator? Încercați să le convingeți pe fetele-bodyguard că Gaddafi a fost dictator! El, dovada vie (cît a fost viu) a pluralismului vestimentar: era suficient să-l vezi pe Muammar ca să-ți dai seama că le asculta pe toate femeile din jurul lui și-i făcea pe plac fiecăreia în parte. “Azi punem halatul cu dungi, tăicuțule”, îi zicea una. “Toca aurie”, spunea alta. “Patrafirul cu buline”, susura a treia. “Pantofii cu toc de 10”, zice a patra... Glumesc. Să nu fim răutăcioși, Gaddafi n-a purtat nicicînd tocuri mai mari de 5.

Garderoba lui Gaddafi spunea ceva nu doar despre el, ci și despre cum se poziționau în raport cu el ceilalți șefi de stat: pe prieteni îi întîmpina într-o ținută sobră, monocromă, chiar dacă e vorba de alb, de albastrul-violet al bolizilor care alergau în anii '70 la Le Mans, sau de mult mai șicul bej al deux-piece-urilor lui Coco Chanel; dacă îl întîmpină pe Berlusconi în uniformă, stilul e a la Michael Jackson, cu fireturi multe și fotografii care pot ține loc de decorații sau de broșă. Păcat că Muammar n-a trăit mai mult în minunata eră digitală, sigur l-am fi văzut într-o zi cu un LCD micuț în piept sau cu GPS la chipiu, iar pe bordura de la nelipsita-i tocă și-ar fi montat un display circular pe care să ruleze vorbele sale de duh, versete din Coran sau reclame, ca pe stadion.

Cît despre președintele american, i-o fi fost el adversar declarat, dar Gaddafi se simțea ca acasă în preajma lui, mai ales că Obama nu și-a renegat niciodată originile africane. La una dintre întîlniri, Gaddafi și-a propus să-i provoace acestuia nostalgii, îmbrăcînd hainele de duminică, acelea cu imprimeuri inspirate de desenele de pe mașinile tunate. Iar Obama, vedeți, se dă la o parte cu respect: trece (în neființă) vraciul vracilor...

Huidu. Laughing Out Loud

2011-10-20T21:47:00.003+03:00

LOL. Numărul mașinii lui Șerban Huidu este LOL - acronimul atît de uzitat, pe e-mail sau Messenger, de la Laughing Out Loud (care se poate traduce în românește printr-o abundență de locuțiuni, de la "a rîde cu poftă" și "a rîde în hohote", pînă la "a rîde cu lacrimi", "mă prăpădesc de rîs" sau "mor de rîs"). Nu știu dacă rîsul vecin cu plînsul e ceva ce ne este caracteristic, dar ne mîndrim la nivel de nație că avem puterea de a face haz de necaz în anumite... cazuri. Nu e... cazul acum.

Sînt convins că nu sînt singurul care, fără a avea legătură cu vreuna dintre părțile implicate, a fost zguduit profund de teribila întîmplare. Atît de profund, încît uite că nu mă pot stăpîni și-mi tot dau cu părerea deși mi-e clar și evident că ar fi cel mai bine să tăcem cu toții și din această liniște smerită să trimitem toată compasiunea de care sîntem în stare atît către victime și familiile lor, dar și către făptaș. Da, și către el. Nu cred că există cineva să vrea să fie în locul lui. Nu doar în zilele acestea, ci mult timp de acum încolo. E drept, Huidu avea o listă lungă de antecedente rutiere neplăcute - doar contravenții, din cîte înțeleg, nici o infracțiune; iar ce s-a întîmplat acum, iertați-mă, nu a fost crimă cu premeditare, a fost totuși un accident; o greșeală teribilă, cumplită. Cu toate consecințele nefaste, nu pot compara fapta lui Huidu cu a lașului care lovește un om cu mașina și pe urmă fuge. Nu-l văd pe Huidu ca pe acei politicieni care azi ling unde au scuipat ieri. Nu cred că e un om fără conștiință. Nu cred că are somnul lin și nu-l va avea multă vreme de acum încolo. Cei trei morți sînt răstigniți pe crucea pe care o va purta pînă la sfîrșitul vieții, indiferent de cît de blîndă sau de aspră va fi sentința pe care o va primi.
Pe de altă parte, asprimea pedepsei nu face nici cît o ceapă degerată pentru cei care au murit. Vorbim mereu de Apocalipsă. Nu ne mai întrebăm dacă va veni, ci doar cînd. De fapt, mici apocalipse la nivel individual se întîmplă în fiecare zi. Și greșesc cînd le consider "mici", e o deformație profesională - pentru un jurnalist o știre e cu atît mai importantă cu cît cifra e mai mare (numărul de morți, numărul de greviști, gradele din termometru - și sub, și peste zero - , gradele Richter, cantitatea de grîu la hectar, suma de bani furată etc.).

Pentru cei trei nenorociți din Logan, apocalipsa a venit cu Mercedesul; la Madrid, a venit cu metroul, la New York cu avionul; în Japonia, apocalipsa a venit călare pe tsunami și a plecat mai departe cu norul radioactiv; pentru alte mii de nefericiți, apocalipsa a venit ieri, alaltăieri, acum o lună sau acum zece ani: cînd le-a luat apa casele, cînd erau în vacanță în celălalt capăt al lumii, cînd s-au întîlnit cu ursul în pădure sau cînd au traversat noaptea drumul național după o cană cu țuică sau un braț cu lemne. Drame se întîmplă în fiecare zi, nu știu de ce ne preocupă drama colectivă - e probabil mai reconfortant să știm că o să murim cu toții, că nu mai rămîne nimeni, că nimeni nu poate trișa apocalipsa. În final, oricum nimeni n-o trișează, nimeni nu e veșnic. Moartea e singura dimensiune în care toți sîntem egali - șpaga nu funcționează aici. Cel puțin deocamdată.

Huidu și-a construit o carieră pe umor, rîs, ironie, pamflet. LOL e nu doar numărul mașinii lui, e motto-ul activității lui de pînă acum. E ceea ce îl definește, e viața lui. Cu tot regretul, nu reușesc să mi-l închipui făcînd același lucru pe mai departe. Huidu și-a îngropat cariera. Poate sînt eu excesiv de moralist, dar nu văd cum mai poți apărea la televizor și să faci haz sau orice altceva purtînd povara unei astfel de întîmplări. Nu poți lăsa morții în culise sau la cabina de machiaj. Sau cine știe, poate că puterea de vindecare a timpului e mai puternică decît îmi imaginez eu.

LOL. Amară, sumbră ironie. Hazul a dat de necaz.

Gabriel Liiceanu: "Cartea, în forma tradițională, nu va rezista"

2011-10-19T08:00:00.002+03:00

O conversație cu Gabriel Liiceanu despre prezentul românesc și viitorul cărții, despre rostul intelectualului în societate și felul cum se împacă femeile cu filozofia.

Spuneați undeva că "un jurnal ar trebui să fie precum un ordin de percheziție emis de autor pe numele autorului însuşi." Cât de onest și de autentic este un jurnal, în condițiile în care el este ținut de un autor care știe că va fi publicat?

Gabriel Liiceanu: Important este cu ce gând pleci la drum. Dacă te gândeşti din prima clipă la un jurnal ca la orice carte la care lucrezi în vederea publicării, atunci va fi un jurnal ratat. Un jurnal "onest şi autentic", cum spuneţi (şi sper că ăsta e cazul cărţii "Întâlnire cu un necunoscut"), se naşte din nevoia pe care unii dintre noi o simţim de a ne opri din când în când pe drumul vieţii şi de a trage linia. Viaţa este şi ea o întreprindere care are un bilanţ de profit şi pierderi. (Schopenhauer spunea că este o afacere din care nu ieşi niciodată în câştig.) Jurnalul este, în primă instanţă, un mod de a ţine registrul de cheltuieli al vieţii. Unora dintre noi nu ne place să mergem orbeşte înainte. Vrem să ştim, periodic, "unde ne aflăm". Gândul publicării vine abia după ce bilanţul a fost făcut, când tête-à-tête-ul cu tine însuţi s-a încheiat. Publicarea este un gest de bunăvoinţă din partea autorului. Ea pune la îndemâna altora rezultatele exerciţiului de luciditate realizat pe cont propriu. Tipărirea bilanţului este o formă de împărtăşire făcută cu gândul la eventualul beneficiu al celorlalţi. Un jurnal publicat ne ajută să ne comparăm vieţile, să facem "schimb de vieţi". De asta se citesc cu atâta nesaţ jurnalele, şi nu neapărat din dorinţa de a te uita pe gaura cheii în viaţa altuia. Mă uit la viaţa celuilalt ca să o înţeleg mai bine pe a mea. Îl iubesc pe autorul jurnalului nu pentru că îmi apare mare şi frumos, ci pentru că, prin tot ce spune despre el, îmi dă o cheie pentru a mă înţelege pe mine.

În ce măsură, în scrierea unui jurnal, intervine autocenzura?

Spuneam undeva în carte că, de fapt, e treaba celui care scrie până unde poate întinde coarda confesiunii. Cred că un autor de jurnal nu trebuie să deschidă "uşa interzisă" a vieţii sale pentru ca, în numele unei sincerităţi nelimitate, să ajungă să se înjosească, să se arate în toată micimea fiinţei sale. (Citam exemplul lui Rousseau care, în "Confesiunile" lui, povesteşte cum, adolescent fiind, pândea la fântâna satului, pentru a le arăta fetelor care veneau să ia apă, nonşalant şi provocator, sexul.) În acelaşi timp, complezenţa faţă de sine este, într-un jurnal, fatală. Balanţa între acestea două nu cred că poate fi ţinută decât în măsura în care ceea ce ai scris despre tine trimite la un dialog cu viaţa fiecărui cititor în parte şi reprezintă aportul individual al autorului la edificarea unei umanităţi comune.

Cum vă împăcați cu jurnalul modern – blogul? Ați fost vreun moment tentat să-l încercați?

Nu, n-am fost, pentru că aparţin unui model cultural care s-a format înainte de apariţia blogului. În acest model, cartea deţine poziţia centrală. Nu mă pot desprinde încă de prestigiul cărţii. Blogul plăteşte spontaneitatea şi viteza comunicării cu un grad mare de efemer. Cartea se deschide, ce-i drept, mai greu, dar, odată gestul deschiderii făcut, ea realizează un grad de complicitate cu cititorul pe care blogul nu-l poate obţine. La carte te poţi întoarce, o poţi redeschide după pofta inimii, poţi marca pasaje din ea… Nu cred că la un text postat pe un blog, odată consumată prima întâlnire, apuci să te mai întorci. Blogul este extinderea apetitului consumerist în lumea spiritului. Cărţile nu se aruncă după prima folosire.

În aceste zile există dezbateri serioase despre viitorul presei scrise: va rezista ea pe hârtie sau se va muta cu totul on-line? Credeți că este posibil ca și viitorul cărții (tipărite) să ajungă la un moment dat să fie privit în aceiași termeni, în condițiile în care generațiile ce vin din urmă par să se hrănească spiritual aproape exclusiv prin formate video și audio?
Da, cred că va veni acest moment. Nu ştiu dacă într-un an sau în zece. E mai uşor să pleci în vacanţă având întreaga bibliotecă pe ecranul unui Kindle şi să poţi deschide oricare dintre cărţile înmagazinate, la orice pasaj vrei, în câteva secunde. Aici nu e vorba de a face judecăţi de valoare, de a compara "epoca Gutenberg" cu cea a e-book-ului, ci de a privi realitatea actuală şi istoria care ne stă în faţă, cu luciditate. Când fiecare locuitor matur al unei ţări va avea un computer, e puţin probabil că forma tradiţională a cărţii va rezista. Vor mai exista biblioteci-muzee, cu ediţii deosebite, şi vor mai exista şi biblioteci private care vor decora casele oamenilor bogaţi. Dar ele vor trimite la o stilistică "retro" şi vor fi prescrise, pentru anumite camere sau genuri de case, de către arhitecţi. Îmi imaginez că obiectul carte va deveni unul de lux, că vor exita comenzi speciale de titluri, la preţuri uriaşe, pentru o mână de oameni.

Notați în "Întâlnire cu un necunoscut": "Horia Bernea ne telefonează lui Pleșu și mie: «Bă, o să murim, bă! Veniți, bă, să stăm de vorbă că o să murim.»" A murit Bernea (Dumnezeu să-l odihnească) și nici conversația, astăzi, nu se simte prea bine. Astăzi "conversăm" mult pe Messenger; scriem mesaje și le trimitem prin e-mail sau pe SMS. Tehnologia ne face mai eficienți, dar ne însingurează? Ne oferă globalizare în schimbul imbecilizării?
Tipul de conversaţie la care se referea Bernea nu poate fi înlocuit de nici un Messenger. El presupunea o relaţie umană rodată, una "faţă către faţă", în care privirea, zâmbetul, bâlbâiala, mimica celuilalt erau esenţiale. O conversaţie e spirit, iar spiritul oamenilor este spirit întrupat. Gândiţi-vă o clipă la e-mail. Ce eficace e! Dar ne răpeşte amprenta spirituală vie care este scrisul celuilalt. Cum să-mi imaginez o scrisoare de la Cioran primită pe laptop? Când scot astăzi din plic o scrisoare a lui Cioran din anii ’80, am senzaţia că ţin între degete aurul fiinţei lui. O pot mângâia, pagina aceea, în marginea literelor ei simt acompaniamentul mâinii care a scris-o şi îi văd şi cealaltă mână, pe care, scriind, şi-o trecea, la răstimpuri, prin păr. Apoi îi văd chipul, privirea verde-cenuşie, îi văd ticurile, un anumit fel de a-şi muşca buza de jos. Când îi parcurg literele scrisorilor primite în urmă cu 30 de ani, omul tot, în carne şi oase, reapare în faţa mea. Ce mai rămâne din toate astea într-un e-mail? Evident, nimic. Totdeauna trebuie să ştim ce pierdem când câştigăm ceva. Nu suntem, prin globalizare, neapărat mai imbecili, cum spuneţi, dar în mod sigur suntem mai sumari omeneşte.

"Pentru un român, a emigra este un mod de a se opera de România", notați în ultima dvs. carte. Dacă România este o boală, de ce alegeți să suferiți în continuare de ea? Ce v-a oprit să emigrați?
M-au oprit structura mea afectivă, ataşamentul nefiresc de mare faţă de locurile şi oamenii care m-au alcătuit în prima parte a vieţii. În "Scrisori către fiul meu" descriu pe larg ce a însemnat pentru mine casa din Cotroceni, casa copilăriei şi a tinereţii mele, ce au însemnat cei câţiva oameni care mi-au marcat viaţa. Nu m-am putut desprinde de ei. Dacă mi-aş retrăi viaţa, n-aş da întâlnirea mea cu Noica pe nicio universitate faimoasă din lume. Şi apoi, meseria mea este legată de scris, deci de limba română. Nu sunt dirijor, pictor sau compozitor. Nu am acces la un cod "planetar". Sunt zidit într-un idiom. Şi mai e ceva. De fiecare dată când mă apucă disperarea, îmi spun: E şi ţara mea, nu numai a lor! Acest "al meu" este covârşitor, pentru că el vine de foarte din adânc şi coboară foarte departe în timp. El te poate fixa într-un loc chiar şi atunci când acolo se instalează Infernul. Acest unic "al meu", de pildă, îl făcea pe Soljeniţîn, rezident o vreme în Statele Unite, să nu poată învăţa engleza şi să se ocupe necontenit, de la depărtare, tot de istoria Rusiei. Acest "al meu", care-ţi învăluie prima parte a vieţii, i-a făcut pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca să trăiască tot timpul în România, deşi se aflau la Paris. Este o grozăvie când oamenii sunt puşi în situaţia de a-şi părăsi ţara. Îndeobşte o fac când ajung să resimtă istoria ca pe o teroare, când existenţa ţării lor devine tumorală. Unii se pot opera, alţii nu.

"Intelectualii nu sunt mântuitorii societății", spuneați într-un interviu. Și precizați că intelectualii nu ar trebui să se implice în politică pentru a nu-și compromite principiile. Există, credeți, un mod eficient prin care intelectualii ar putea pune umărul la civilizarea societății românești, la evitarea becalizării și a otv-izării?
Dacă intelectualii de la noi nu s-ar fi implicat în politică, nu s-ar mai fi născut România modernă. Fără Kogălniceanu, Maiorescu, P.P. Carp, Brătieni etc., noi nu am fi existat astăzi. Problema e însă dacă intelectualii se pot implica în politică fără să compromită valorile şi principiile umaniste care au format intelectualitatea europeană de-a lungul istoriei. Nenorocirea momentului pe care-l trăim noi astăzi este că un intelectual nu poate deveni om politic activ fără să fie anihilat pur şi simplu de ceea ce se numeşte "clasa politică românească". Niciun intelectual de calitate care ar intra pe scena politică de la noi nu ar mai putea disloca oribilele cutume de comportament ale politicienilor actuali, iar o primenire integrală a clasei politice nu e imaginabilă. Tot ce-i rămâne de făcut unui intelectual este să propună, din afara ringului politic, modele de comportament sau valori apte să iradieze. Trebuie să existe mereu câţiva oameni care să te facă să spui: "Până la urmă nu chiar totul este stricat în ţara asta."

Dacă ar fi să judec din perspectiva numărului de cărți pe care l-ați vândut ca autor, sunteți un scriitor popular, deși nu neapărat accesibil. Căutați să scrieți pe înțelesul cât mai multor cititori sau succesul comercial e o fericită întâmplare?
Niciun succes comercial nu poate fi o întâmplare. Nu ştiu cât de accesibil sunt, dar vă asigur că am făcut tot ce am putut pentru a îmblânzi filozofia. M-am străduit enorm să fac accesibile pentru un public larg acele lucruri care îndeobşte nu sunt accesibile, deşi ne privesc pe fiecare în parte. De pildă, ce sens poţi să dai vieţii tale în condiţiile în care te-ai născut cu o condamnare la moarte în buzunar nu e o problemă lesne accesibilă, dar merită să te căzneşti să o faci astfel. Sau, invers, probleme banalizate şi uşor accesibile – pregătirea unui ceai, o strângere de mână, o tresărire, o vorbă aruncată – pot căpăta o demnitate neaşteptată şi pot învesti fiecare gest cu un sens de viaţă. Nu toţi oamenii au nevoie să se scalde în mocirla unor posturi de televiziune. Cele peste 330.000 de cărţi pe care le-am vândut de-a lungul ultimilor ani spun asta. Îmi fac iluzia că ele pot fi înţelese de orice om care a terminat un liceu.

Cum vă raportați la succes? Este important pentru stima dvs. de sine sau îl ignorați – "e foarte bine că există, dar nu e ceva ce-mi doresc neapărat"?

Câtă vreme nu-l ai, îl doreşti. Iar când îl ai, este departe de a te face fericit. E ceva, acolo, care începe să ocupe un loc, într-un colţ al vieţii tale. Desigur, nu ţi-ar plăcea, într-o bună zi, să constaţi că locul a redevenit gol.

Fiindcă știu că vă plac mașinile, o să vă rog să-mi permiteți o comparație poate nu foarte inspirată. După știința mea, femeile sunt la fel de puțin prezente în filozofie ca și în monoposturile din Formula 1. Aveți o explicație? Este filozofia o ultimă redută masculină? Ce le lipsește femeilor pentru a se remarca și în filozofie?
Într-o scrisoare către Hannah Arendt, care-i era studentă şi de care tocmai se îndrăgostise, Heidegger se întreabă (avea 36 de ani) dacă o femeie poate îndura "cumplita singurătate" a celui care se dedică muncilor spiritului. Şi răspunde: "Doar un bărbat e în stare să îndure această singurătate şi asta doar atunci când i-a fost dat să cunoască chinul şi, totodată, nebunia de a fi creator." Cred că femeile au sentimentul confuz că ar trebui să plătească performanţa filozofică cu feminitatea lor. Să fie oare o prejudecată a noastră că femeile se pot dărui mai uşor unui om decât unei idei sau unui vast proiect cultural? Poate că multe femei năzuiesc să devină mai degrabă condiţia de posibilitate a unei fapte de excepţie, şi nu autoarea acesteia. Ele îşi asumă mai uşor rolul de premisă, decât pe cel de concluzie. Altfel spus, femeia contribuie din culise la fapta eroului şi tremură urmărindu-şi, din tribună, eroul. Aici e vorba de un anumit tip de structură afectivă, şi nu de posibilitatea performanţei mentale ca atare. Hannah Arendt însăşi este un gânditor important al veacului trecut, iar eu vă pot spune că am avut studente doctorande capabile de atingerea unor înalte cote ale performanţei speculative.

Nu știu dacă am reținut bine, dar parcă am citit undeva că deplângeați faptul că nu puteți scrie un roman. Este adevărat? Dacă da – ce lipsește, ce nu vă iese? Ce însemnătate ar avea un roman în palmaresul filozofului Gabriel Liiceanu?
Aţi citit chiar în "Întâlnire cu un necunoscut". Nu e vorba de o performanţă într-un palmares. E vorba, până la urmă, de căutarea unei reţete de fericire. Aş vrea să scriu romane, nu un roman. E vorba de o eliberare şi de o terapie. Când scrii un text pur teoretic, un tratat de filozofie sau de biologie, eul tău dispare, e pus în paranteză. E un eu nemângâiat, ignorat, frustrat. Când scrii un jurnal, te intoxici de propriul tău eu. Într-un roman, în schimb, eul tău se pulverizează în euri diferite. Scapi de tine fără să dispari complet. În plus, terapia ficţională pe care o realizezi prin această distribuţie a eului propriu în euri multiple e salvatoare în cel mai înalt grad. Realizezi o schizofrenie pozitivă. Or, eu nu deţin în clipa de faţă tehnica de producere a acestei schizofrenii fecunde. Îmi e greu să mă desprind de ţărmul eului meu. Nu ştiu cum se construieşte celălalt personaj, cum se intră în pielea lui. (Mi-a fost foarte greu să intru în pielea mea. Nici asta nu e uşor.) E ca un joc fascinant ale cărui reguli le cunosc din lectura altora, dar pe care nu am curajul să-l joc. Pentru că în acest joc n-ai voie să fii ridicol, n-ai voie să fii un jucător mediocru. Trebuie să-l joci perfect. Mulţi prozatori de la noi se mulţumesc să joace fotbal pe un maidan.

-//-

Carte de vizită

Absolvent al Facultății de Filozofie și al Facultății de Limbi Clasice din București.

1976. Obține doctoratul în filozofie cu teza Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii.

Este elevul favorit al filozofului Constantin Noica. Împreună cu Andrei Pleșu, frecventează "Școala de la Păltiniș". Mărturii ale acestei perioade sunt volumeleJurnalul de la Păltiniș și Epistolar, adevărate best-seller-uri ale epocii: produceau cozi în librării, se vindeau pe sub mână, se împrumutau numai prietenilor de încredere.

1982-1984. Bursier al Fundației Alexander von Humboldt.

A tradus în limba română scrierile lui Platon și Martin Heidegger.

1990, București. Devine director general al editurii Humanitas.

Scrieri: Apel căte lichele (1992) Despre limită (1994), Declarație de iubire (2001), Ușa interzisă (2002), Despre minciună (2006), Despre ură (2007), Despre seducție (2007), Scrisori către fiul meu (2008), Întâlnire cu un necunoscut (2010).

Interviu publicat in revista The ONE septembrie 2010

O confesiune tîrzie. Cu sau fără legătură cu accidentul lui Huidu

2011-10-18T14:55:00.002+03:00

M-am întrebat de multe ori ce se întîmplă dincolo de cele două minute de atenție pe care televiziunile le acordă unui accident auto obișnuit; fără vedete, dar cu victime. Reporterul relatează, polițistul raportează, medicul zice și el ceva și trecem grăbiți la următoarea știre - eventual, altă nenorocire.
Așadar, ce se întîmplă cu supraviețuitorii accidentului? Ce se întîmplă cu apropiații decedaților? Ce se întîmplă cu mireasa care-și aștepta mirele la petrecere, iar el moare în accident de mașină în drum spre restaurant? Ce o consolează? Cum depășește o astfel de traumă? Ce poți să-i spui ca să o alini? Ce-i spui soțului care își vede nevasta însărcinată stingîndu-se lîngă el între fiarele contorsionate ale unei mașini? Ce explicație logică poți da nedreptății morții? Cum justifici lipsa de discernămînt a soartei?

Am aflat răspunsul la cîteva dintre aceste întrebări în urmă cu vreo doi ani. Era noapte, conduceam pe DN 85 și, în plină "autostradă" (drumul are totuși 2 benzi pe fiecare sens), mi-a sărit în față un individ care traversa printre coloanele de mașini. Nu cred că aveam mai mult de 60 km/h, dar impactul a fost teribil. Omul m-a zărit în ultimul moment și tot ce a putut face a fost să-mi sară pe capotă. Parbrizul s-a repezit spre noi în mii de cioburi, tavanul mașinii s-a îndoit ca o cutie de bere și aproape că ne-a căzut în cap, iar într-o clipă fugară l-am zărit îngrozit pe bărbatul care zbura prin noapte răsucindu-se ca o păpușă Muppets căreia i-a dat Edwin van der Sar un șut (îmi permit această comparație pentru că, bizar, zborul victimei mele mi s-a fixat pe retină ca și cum ar fi fost filmat cu încetinitorul, ca o reluare dintr-un meci de fotbal comentat de Cristian Topescu).
Am fost întotdeauna impresionat de accidentele rutiere, mai mult decît de orice alt fel de accidente - sînt cea mai la îndemînă metodă de a pune o existență sau mai multe între ghilimele. De cîte ori văd un accident auto, îmi zic: "Iată niște oameni care și-au distrus subit viețile.” Fie ei victime sau vinovați. E drept că unii se aleg cu permisul suspendat, în timp ce altora li se suspendă dreptul la viață.
În timp ce ieșeam din mașina zdrobită, mă gîndeam că a venit rîndul meu să-mi fac praf viața la volanul mașinii. De multe ori, cînd rulam cu viteze mult prea mari pentru șoselele de la noi, simțeam că mă joc cu soarta. Am o mașină puternică, rapidă, agilă, care se strecoară cu dibăcie în infernul care e traficul din București. E recunoscătoare cînd o scot în afara orașului, la șosea, la o porție de viteză. Turometrul urcă lejer spre 5000 de rotații și mașina îmi transmite că poate mai mult, că vrea mai mult. E ca un ogar ținut în cușcă și care, odată eliberat, fuge mîncînd pămîntul... Cîteodată mă las luat de val și atunci trag cu nesaț din sticla cu adrenalină a ruletei rusești. N-am nimic de demonstrat, dar privesc moartea în ochi. Fixez mașinile care vin din sens opus și încerc să-mi dau seama care dintre ele e glonțul ce-mi va fi fatal. Să fii tu, acela care depășește TIR-ul cam în același moment în care voi depăși și eu TIR-ul de pe sensul meu? Ori tu, șoferul adormit pe banda a doua, pe care va trebui să-l evit ieșind pe contrasens? Sau poate mașinii tale vechi de 30 de ani îi va exploda un cauciuc? Ori poate că tu, care vorbești la telefon, ai să pierzi controlul automobilului în momentul în care vei schimba viteza cu mîna pe care o mai ții pe volan?

Omul pe care-l lovisem zăcea întins pe șosea. Eram convins că nu mai trăia. Nu avea cum să fi rezistat impactului și să trăiască, nu putea să fi zburat atît de mult prin aer și să mai fie în viață la aterizare. Încercam să sun la 121 în timp ce alte mașini opreau, pe ambele sensuri. Cineva s-a oferit să-mi fie martor dacă e nevoie - văzuse că omul traversa neregulamentar. Eu tot formam 121 și nu înțelegeam de ce nu prind legătura; vag îmi aminteam că văzusem prin ziare niște știri care spuneau că Europa e supărată pe noi fiindcă sistemul 112 nu e funcțional... Apoi am văzut doi inși dîndu-i primul ajutor rănitului. Incredibil, omul era în viață! Unul dintre cei doi se pare că avea pregătire medicală. Vorbeau în engleză și am crezut că victima nu știe românește, așa că am încercat să mă fac util și să-i traduc ce spun cei doi, deși nu făceam decît să repet în engleză ce spuneau cei doi... în engleză. Apoi a venit ambulanța și cînd eu m-am mirat că venise - nu reușisem să prind 121 -, soția mea m-a privit lung și m-a lămurit că sunase ea. La 112, nu la 121. Tot ea mi-a spus mai tîrziu că de fapt domnul care acordase primul ajutor nu vorbea românește.

Nici o clipă nu l-am considerat vinovat pe omul care mi-a sărit în față. Nu am putut să-i găsesc vreo vină atunci, nu-l consider vinovat nici azi. Mi-am reproșat multă vreme că nu l-am văzut din timp, că n-am reușit să frînez sau să fac cumva să-l evit, deși apariția lui a fost atît de bruscă încît am frînat abia după ce l-am lovit. Mi-am reproșat suferința la care l-am supus - din neatenția și inconștiența lui, e adevărat, la urma urmei traversa noaptea, printre mașini, o “autostradă” printr-un punct unde mașinile ar fi putut circula și cu 100 km/h -, dar chiar și acum, cînd scriu rîndurile acestea, simt că tot eu sînt vinovatul – în afara șocului emoțional, n-am pățit nimic; el a stat mai bine de o lună în spital, cu o fractură la picior. Amîndoi am avut noroc, el că a scăpat cu viață, eu că n-am omorît pe nimeni.

Tîrziu în noaptea aceea, ne-am adunat de pe șosea lucrurile risipite și după cîteva ore de dat declarații la Poliție, cumnatul meu ne-a adus în București. Mașina am urcat-o pe o platformă și am abandonat-o în poarta service-ului.

Un accident de automobil pare a fi ceva obișnuit; e rutină pentru polițistul chemat să constate evenimentul, la fel pentru medici și pentru echipa de descarcerare; e ceva obișnuit și pentru cel care seară de seară vede accidente auto la televizor în timp ce continuă să creadă că lui nu i se poate întîmpla așa ceva chiar dacă mîine se urcă la volan obosit sau băut.

Îmi plac mașinile. Nu doar cele sport sau cele de lux. Pot găsi oricînd ceva frumos la o mașină indiferent că e un sedan, un coupe, un break, un SUV, o autoutilitară sau un camion. Știu, e ca și cum ai spune că-ți plac toate femeile - blonde, brunete, tinere, bătrîne, gospodine sau cochete. Nu e lipsă de personalitate sau de discernămînt - pot să-ți vorbesc pînă te plictisesc despre frumusețea liniilor unui Fiat Doblo Panorama. Însă mașina este inamicul teribil deghizat într-un prieten bun și util. Și atît de loial că ar ucide pentru tine în timp ce îți gîdilă necontenit orgoliul făcîndu-te să crezi că una sau două sau zece pungi cu aer te vor ajuta să păcălești moartea.

Sergiu Nicolaescu: „Am vrut să-l împușc pe Ceaușescu”

2011-10-17T08:00:00.004+03:00

Cel mai prolific regizor român vorbește despre cei care-l contestă, despre Revoluția din 1989, despre relațiile cu Becali și Nicu Covaci, precum și despre intenția de a-l asasina pe Ceaușescu.

În 1962, aţi câştigat la Cannes premiul pentru film documentar, cu „Memoria Trandafirului.” Destul de curând mai apoi aţi renunţat să mergeţi la festivaluri. Ce s-a întâmplat?

Sergiu Nicolaescu: În toată viaţa mea, eu am fost de trei ori la festivaluri. Există o lume a festivalurilor din care eu pur şi simplu nu aveam timp să fac parte. Eu nu sunt un vânător de festivaluri, dar nu e rău să fii vânător de festivaluri, e bine, pentru că aşa se afirmă o cinematografie. Eu am muncit, am muncit ca un zmeu, am făcut film după film – 64 de filme româneşti plus 28 străine. E imens, e o muncă imensă. Dacă nu intram în politică, în 18 ani de la Revoluţie în mod sigur făceam încă 18 filme. Or, n-am făcut decât șase. Am realizat „Oglinda”, un film politic, singurul film politic românesc în care i-am arătat pe Antonescu, pe Hitler, întâlnirile dintre ei şi adevărul despre 23 august şi despre cei care au trăit în acea perioadă. Un film foarte tare, pe care mi-am dorit dintotdeauna să-l fac şi l-am făcut.

Aţi spus la un moment dat că aţi fost în politică, dar n-aţi fost politician. Cum se poate?
În 1990, a fost o şedinţă, că se facea FSN-ul partid. La acea şedinţă, Brucan a zis: „Eu îmi ridic pălăria în faţa lui Nicolaescu ca revoluţionar, dar mi-o pun la loc când face pe politicianul.” De ce? Pentru că eu am spus, la acea şedinţă: „Nu uitaţi de Basarabia!”.

Ion Cristoiu scria într-un editorial din Jurnalul Naţional că „Sergiu Nicolaescu a regizat, printre alţii, Revoluţia din decembrie 1989.”
Să spună el ce înseamnă asta.

Că aţi fost în spatele a ceea ce s-a întâmplat atunci.
Să nu exagerăm, eu am acţionat în 21-22. Am scos uzinele în stradă, am fost în faţa la Griviţa Roşie şi am scos muncitorii de acolo şi i-am pus într-un tramvai să vină în centru. Eu am scos în stradă platformele 23 August şi Pipera şi am venit în fruntea oamenilor până în Piaţa Romană. Cristoiu ştie şi el nişte detalii, le ştiu şi eu, dar nu le voi spune niciodată.

De ce?
Pentru că acum nu sunt credibile şi cine le spune acum nu le poate dovedi. O să-ţi arăt nişte arme pe care le-am adus pe vremea lui Ceauşescu – arme cumpărate şi introduse pe şest în ţară, fără aprobare, fără nimic. Eram proprietarul a două arme de foc, una fiind o puşcă semiautomată cu amortizor. Toate luate în anii '70 şi ceva, eu gândindu-mă încă de pe atunci la 1989.

Cum adică?
Mă gândeam la o schimbare şi atunci m-am înarmat. Mă gândeam la un sacrificiu. E prima dată că vorbesc despre lucrurile acestea. Să fiu sincer, am şi martori, am şi armele, dar e prima dată când spun asta: eu şi cu Nicu Constantinescu planificasem să-l împuşcăm pe Ceauşescu. Erau gânduri prosteşti. Nu mă gândeam la revoluţie, n-am crezut niciodată că regimul Ceauşescu va cădea. Dar la dispariţia lui Ceauşescu m-am gândit.

Dar de ce să-l împuşcaţi pe Ceauşescu? Eraţi cel mai important regizor al vremii...
Nu la începutul lui 1970, atunci nu făcusem decât Mihai Viteazul. Cel mai mare film românesc, orice ar spune cineva de filmele mele, nu poate zice nimic de Mihai Viteazul – a fost cumpărat de Columbia, au dat pe el 200.000 de dolari.

Aţi colaborat multă vreme cu Titus Popovici şi la un moment dat aţi întrerupt relaţiile cu el.
Foarte multă vreme am colaborat. La un moment dat spuneam despre el că mi-e cel mai bun prieten. Dar în 22 decembrie, am intrat în cabinetul lui Ceauşescu şi am văzut pe un birou mare şi lung multe dosare. Şi acolo recunosc un dosar de-al meu – îl scot şi acolo era scenariul de la Mircea şi o scrisoare de 17 pagini prin care Titus se scuza lui Ceauşescu pentru ce nu filmasem eu sau pentru ce filmasem diferit.

Vă acuza în vreun fel?
Da, bineînţeles. Şi atunci m-am îndoit de Titus, pe moment chiar mai mult decât atât, dar pe urmă Titus a murit şi l-am iertat. Ceea ce a făcut el pentru mine – mi-a scris scenariile la „Dacii”, „Mihai Viteazul” şi atâtea altele – era mult mai important.

Sunt mulţi care vă contestă filmele şi anti-comunismul dumneavoastră, spunând că, totuşi, aţi făcut film, aţi mers în străinătate, pentru că eraţi regizorul favorit al regimului.
Nu-i adevărat, dovadă că mi s-au oprit filme. Mircea Drăgan a folosit politicul, a făcut lucruri care plăceau regimului. Când am venit eu, au văzut spectatorii cu totul altceva şi le-a plăcut mai mult. Şi eu ar fi trebuit să fac ca Drăgan, dar n-am făcut. Ce am avut de spus, am spus. Vezi filmele şi pe urmă trage concluziile. Şi mai vreau să spun un lucru: de ce eram iubit, de ce sunt iubit de spectatori? De ce mă iubeşte lumea?

Aţi ţinut loc de Spielberg şi Stallone, dacă ar fi să-l citez pe criticul Andrei Gorzo.
Eu am arătat istoria. Şi istoria aceea pe care eu am arătat-o e adevărată. Eu făceam filme care mergeau fiindcă erau filme patriotice. Cine vedea, îi plăcea, îi mergea la suflet. Cei care mă contestă nu ştiu ce a însemnat filmul „Dacii” la vremea respectivă. Lumea se ridica în picioare şi aplauda. Eu strecuram în filmele mele adevăruri istorice, singurele adevăruri istorice... Spuneam în filme că, pe atunci, comuniştii au câştigat fiindcă au fost mulţi şi puternici. Şi asta o spun şi acum. Şi tot ei l-au răsturnat pe Ceauşescu. Cei care au făcut revoluţia au fost muncitorii, muncitorii s-au revoltat, nu intelectualii, nu studenţii. Uzinele au venit să-l dărâme pe Ceauşescu. Ei aveau ceva cu el, trăiau prost, aveam televizor două ore pe zi. Și nu numai ei...

Dar au venit la chemarea unor intelectuali.
Muncitorimea l-a dat jos pe Ceauşescu. Muncitorimea care în ’46-’49 a pus mâna pe putere, cu ajutorul ruşilor, fireşte.

După revoluţie aţi propus amnistierea tuturor crimelor săvârşite în decembrie 1989, în cadrul Comisiei de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989. Aţi cerut inclusiv graţierea şefului Securităţii, a generalului Iulian Vlad.
Bineînţeles. Eu cu Vlad m-am văzut de multe ori.

Aceste iniţiative au fost vehement contestate de asociaţiile de revoluţionari.
N-aveau ce face. Ştii ce se întâmplă, eu n-am mulţi duşmani, am mai mult prieteni şi admiratori. Iar duşmanii mei nu sunt duşmani, sunt doar invidioşi.

Nicu Covaci de la Phoenix v-a dat în judecată pentru că aţi folosit muzica Phoenix pe coloana sonoră de la „Nemuritorii”. Cum s-a tranşat chestiunea?
Se judecă. Vreau să spun că legea spune aşa – muzică special scrisă pentru film. Or, melodiile lui erau deja puse pe disc, discul l-a adus Covaci la judecător. Dar discul e dinainte de a face eu filmul. Mai poţi spune că e muzică originală? Autor e muzicianul care scrie muzică specială de film, nu a cântat o melodie şi eu o iau şi o pun pe film.

Păi, aşa, puteţi lua oricare melodie a oricărui artist. Dar e vorba de drepturile de autor.
Păi el mi-a dat voie. Și a fost plătit, există un contract.

Covaci v-a dat voie?
Sigur că da, a vorbit și cu mine personal.

Atunci, în ’70?
Da, în ’72-’73.

Din ce ştiu eu, Covaci era atunci în Germania şi a spus că dumneavoastră i-aţi folosit muzica fără să-i cereţi acordul.
Nu, el a fugit după film. Şi a doua minciună pe care a spus-o e că nu l-am trecut pe generic. Să vadă filmul, scrie Nicu Covaci pe generic. E trecut și el, şi Tiberiu Olah. Nicu Covaci loveşte acum spunând prostii, două minciuni grave pentru care pot să-l dau oricând în judecată, fiindcă le-a spus public. Dar e jenant să ne judecăm noi, artiştii, între noi. Mie mi-ar fi ruşine să-i fac o acţiune de dare în judecată.

La un moment dat, Becali a folosit imagini din filmele dumneavoastră în clipurile electorale. Cum de l-aţi lăsat?

Nu mi-a ceut voie, dar nici nu l-am dat în judecată.

De ce? Vă e frică de Becali?

Frică de Becali? Dom’le, mie nu mi-e frică de nimeni. Nu mi-a fost frică de Ceauşescu, cum să-mi fie frică de Becali? Dar nici nu cred că omul a vrut să facă rău. Oana Pellea l-a ameninţat că-l dă în judecată şi până la urmă s-a împăcat cu el.

Dar nici n-aţi protestat.

Ba da, am protestat. Legal, am protestat.

L-aţi dat în judecată?

Nu, era o instituţie, ORDA parcă, la care am depus o plângere. Şi ei au zis: „Noi ce să facem? Daţi-l în judecată!”, „Eu? Nu-l dau, dom’le.” Sigur că nu-mi convine ca toată lumea să ia din film, dar n-au mai fost alţii.

Aţi fost căsătorit de două ori. Cum se vede căsnicia prin ochii unui om atât de ocupat?
Nu discut despre căsniciile mele. Eu am trăit pentru film şi nu am avut altceva în afară de film. Acum sunt căsătorit a treia oară. Sunt la a treia căsnicie şi probabil cu asta voi rămâne până la capăt.

Aţi făcut foarte multe filme. Credeţi că veţi rămâne în istoria cinematografiei româneşti ca un reper cantitativ sau calitativ?

Eu n-am urmărit cantitatea. M-am sacrificat ca să fac lucruri importante, să fac din fiecare film ceva important. Ce rămâne după mine, nu ştiu, trage dumneata concluziile!

-//-

Interviu publicat în revista The ONE, mai 2008

5+ întrebări pentru Angela Gheorghiu

2011-07-29T10:32:00.000+03:00

După ce nu de mult a fost criticată de presa din Anglia pentru prestaţia din Tosca, soprana Angela Gheorghiu cîntă în această seară la Londra, pe O2 Arena, în compania lui Placido Domingo. În octombrie 2004, am avut onoarea de a realiza cu d-na Gheorghiu primul interviu pe care l-a acordat unei publicaţii româneşti după 1990. În continuare, cîteva fragmente din interviul publicat în revista ELLE.

Visul Angelei Gheorghiu a fost să cînte la Covent Garden. Şi a debutat la Covent Garden, în 1992. Doi ani mai tîrziu, postul de televiziune BBC2 îşi modifica programul pentru a putea transmite în direct de la Opera Regală din Londra
spectacolul Traviata, cu Angela Gheorghiu în rolul Violettei şi cu Georg Solti la pupitru. În 1997, discul cu opera La Rondine, realizat de Gheorghiu la EMl Classics, a avut un succes fulminant: două premii Gramophone (Best Opera Recording şi The Record of the Year), premiul Choc du
Monde de la Musique în Franţa, două premii Diapason D'Or, premiul Deutsche Schallplatenkritik, premiul Musica e Dischi în Italia, premiul criticii în SUA. La Classical Brit
Awards,în 2001, soprana a fost desemnată Female Artist ofthe Year. Un an mai tîrziu, a cîntat în spectacolul organizat cu ocazia Jubileului Reginei Elisabeta a Il-a a Marii Britanii, iar Ministerul Culturii din Franţa i-a decernat titlul de Oficier de I'Ordre des Arts et Lettres.

Marele dirijor Georg Solti v-a apreciat foarte mult şi a fost unul dintre cei care v-au sprijinit la începutul carierei.

Eu m-am înţeles extraordinar de bine cu el, chiar dacă avea 82 de ani cînd I-am cunoscut. Eu nu cintasem Traviata pînă atunci, iar el nu o mai dirijase. Ne doream extrem de mult să facem această operă mare pentru că nu e uşor să te apropii de o lucrare atît de cîntată şi de populară. Solti m-a văzut în Boema şi apoi, cînd am început repetiţiile pentru Traviata, a fost foarte impresionat. La prima repetiţie pentru Traviata a început să plîngă ca un copil, nici nu a mai putut să stea pînă la sfîrşit, a plecat. Apoi a discutat cu cei de la casa de discuri Decca şi la BBC şi a făcut în aşa fel încît BBC să transmită în direct spectacolul nostru cu Traviata de la Covent Garden. Au modificat grila de programe pentru a face această transmisiune. A fost într-adevăr un spectacol extraordinar, un moment special pe care nu-l voi uita niciodată, şi de atunci ne-am legat foarte mult, am rămas prieteni. Interesant este că am citit biografiile multor artişti şi am văzut că erau destul de dificili unii cu alţii. Astăzi nu mai este aşa. Sînt în relaţii foarte bune cu absolut toţi colegii mei, şi cu cei din România, şi cu cei din străinătate.

Dar la Classical Brit Awards v-aţi exprimat nemulţumirea faţă de prestaţia tenorului Russell Watson.

Fiecare artist este bun în ceea ce face, însă este o răsturnare a sistemului de valori să consideri un artist pop

cîntăreţ de operă. Cîntăreţ de operă este colegul meu, care cîntă un spectacol pe scenă, fără microfon.

Andrea Boccelli este cîntăreţ de operă?

Este, într-un fel. Vă amintiţi, pe vremuri noi beam un fel de cafea care se numea nechezol. Este dur ce spun - e tot cafea, e foarte bună dacă îţi place, dar nu e chiar ce trebuie. Cum să zic, şi Peugeot-ul este maşină bună, dar Rolls Royce-ui este şi mai şi. Nu se poate face comparaţie între mine, care îi cînt pe Verdi, Mozart şi Puccini pe scenă, şi un cîntăreţ care cîntă cu microfon. Nu facem aceeaşi meserie. Nu i-am văzut la Covent Garden, Metropolitan sau Paris pe nici unul dintre aceşti cîntăreţi. Ei sînt buni, dar pentru alte genuri muzicale, nu pot să îi compar cu Domingo, Marcelo Alvarez sau Roberto Alagna. Imposibil, nu facem parte din aceeaşi familie. Au alt public şi, ce mi se pare important, au pasiune pentru operă - şi Michael Bolton a scos la un moment dat un asemenea disc, dar el nu este cîntăreţ de operă - dar în felul acesta cei care îi ascultă aud şi de Giuseppe Verdi. În muzica clasică, dacă nu ai o bază de studiu, se cunoaşte de la prima notă. Sînt o mulţime de elemente pe care trebuie să le cunoşti ca să cînţi fie şi o singură arie de operă, darmite un spectacol integral. În primul rînd, nu rezişti fiindcă este vorba de cîntat nonstop două ore un spectacol fără microfon - la Metropolitan trebuie să te faci auzit într-o sală de 4-5.000 de locuri. Vocea trebuie să fie foarte educată şi antrenată ca să reziste atîta timp, şi nici asta nu e suficient, îţi mai trebuie şi talent actoricesc.

Ştiu că aveţi două fetiţe, Ornella este fiica din prima căsnicie a soţului, loana este nepoata dvs. pe care aţi adoptat-o după ce sora dvs. a decedat într-un accident de circulaţie. O decizie care m-a impresionat. A fost dificil să o luaţi?

Nici măcar nu am luat o decizie, nu am stat să mă gîndesc, aşa am simţit, din instinct. Pe loana am considerat-o fetiţa mea încă de cînd era în burtica mamei ei ... Sînt fetele mele, vorbesc amîndouă româneşte, ca şi Roberto, de altfel. Sînt la şcoală, Ornella la Paris, loana la Londra. Nu ştiu să vă spun lucruri originale despre familie, acolo e bază. Echilibrul, pacea, plăcerea de a împarţi cu ai tăi. În faţa lor eşti tu, nimeni nu-ţi cere nimic, e suficient să fii acolo. Roberto este şi mai familist decît mine, are o familie foarte numeroasă, tocmai am fostin vacanţă în Sicilia unde cred că am întîlnit vreo 40 de verişori...

Înainte de a-l cunoaşte pe Roberto Alagna afi mai fost căsătorită.

Da. Am fost căsătorită cu Andrei, beiatul lui Ştefan Gheorghiu, unul dintre cei doi fraţi Gheorghiu a Valentin este pianist, iar Ştefan violonist. Sora lui Andrei, Irina, e tot violonistă - o familie absolut extraordinară. Am rămas în relaţii foarte bune cu ei, dar nu am putut face altfel, cu suferinţele de rigoare, desigur. Sînt o familie de artişti pur-sînge, zic eu unii dintre cei mai importanţi din România. Cred că au înţeles pînă la urmă, chiar dacă atunci le-a fost greu. Rănile s-au cicatrizat.

A fost o căsnicie sacrificată pe altarul carierei dvs.?

Nu. Adică dvs. credeţi că numai între artişti se întîmplă divorţuri? Aşa a fost destinul.

5 întrebări pentru Mircea Cărtărescu

2011-07-26T07:00:00.002+03:00

Într-un interviu pe care l-ai dat în perioada în care încă te luptai cu "Orbitor", frustrat probabil de faptul că nu-l terminaseși încă, spuneai așa: "Aveam sentimentul că mi-au luat-o toți înainte." Este literatura o competiție? Ești un tip ambițios?
Mircea Cărtărescu: Am spus-o întotdeauna, sunt un om ambițios, altfel nu aș fi făcut nimic, niciodată. Dar lupta mea este cu mine însumi. Ambiția mea a fost întotdeauna fie să fac ceva mai bun, fie să fac altceva decât am făcut înainte, și, dacă se poate, ambele deodată. Niciodată nu m-am comparat cu alți scriitori. Mă compar cu mine însumi din cele mai bune momente ale mele și mă simt umilit că nu-i pot fi egal. De fapt, întotdeauna, scriind, am avut în minte imaginea mea de adolescent, când scriam cu o ambiție pe care nu cred că a mai avut-o cineva vreodată. Între timp m-am înțelepțit, mi-am dat seama că literatura nu este totul în viață, așa cum am crezut timp de treizeci de ani. De fapt, abia după ce am împlinit cincizeci, am început să prețuiesc cu adevărat viața, să simt bucuria de a trăi. E pentru mine un lucru nou și ciudat, pentru că până acum viața mea a fost literatura, cea citită și cea scrisă de mine. Nu exista o mai mare satisfacție decât să scriu o pagină bună. Acum mă bucur la fel de mult de cireșul pe care îl am în curte și care tocmai mi-a dat prima recoltă (trei cireșe, dintre care pe două le-au mâncat deja vrăbiile...). O mare sursă de bucurie este și fiul meu, Gabriel, cu care mă identific total și cu care îmi face o plăcere enormă să mă joc și să comunic.

Reușești să-i transmiți lui Gabriel prețuirea pentru carte?

"Indiferent ce se întîmplă cu starea mea civilă, eu rămîn Elena Udrea." 5+ întrebări pentru Elena Udrea

2011-07-25T07:45:00.001+03:00

Aveţi imaginea unei eminenţe cenuşii a PD-L. Se spune că mulţi politicieni, inclusiv din PD-L, se tem de Elena Udrea.

E o poveste. N-am auzit pe nimeni, chiar şi pe surse, spunând că se teme de Elena Udrea. Şi dacă aţi întreba colegii, cred că v-ar spune că sunt genul de om care întotdeauna sare să te ajute.

Vă deranjează această imagine sau profitaţi de ea?

Deşi poate ar trebui să mă flateze această imagine pe care au încercat unii s-o creeze, de persoană care trage sforile în PD-L, de care se tem colegii, nu mă flatează şi dimpotrivă, aş vrea să existe o imagine reală a tipului de coleg care cred eu că sunt.

Dar din ce cauză credeţi că aveţi această imagine?

Politica este plină de interese personale care sunt fireşti atunci când este vorba de ascensiune în interiorul unei organizaţii. Probabil că, în competiţiile acestea, sunt situaţii când se încearcă să ţi se scadă şansele prin zvonuri sau bârfe. Aceasta ar putea fi o explicaţie, alta fiind dorinţa absolut umană de senzaţional, de a afla informaţii din culise. Mai degrabă credem în telenovele decât în adevăr, pentru că adevărul e atât de simplu încât uneori e greu de crezut.

Sunteţi o femeie tânără, frumoasă şi sunteţi mamă vitregă. Aveţi un băiat mare. Cum vă împăcaţi cu această postură?

Tot timpul glumesc, zic: „Sper ca Alin să nu mă facă bunică curând.” Într-adevăr, soţul meu are un băiat, pe Alin, un tânăr cu foarte mult bun-simţ şi foarte frumos educat de mama lui. Nu locuieşte cu noi. E un tânăr al acestor vremuri şi îşi trăieşte viaţa ca majoritatea tinerilor de vârsta lui. Tinerii, azi, merg în cluburi, în discoteci şi nu le pot face o vină din asta. El este oricum un copil foarte bun.

Ce fel de relaţie aveţi cu el? Se poate spune că e o relaţie mamă-fiu?

Nu. Dar suntem foarte buni prieteni. Nelocuind împreună nu ne vedem foarte des, dar suntem prieteni.

Apăreţi destul de rar în public împreună cu soţul dvs. E dl Cocoş mai discret, e opţiunea dvs., e o decizie comună?

Da, am constatat şi noi acest lucru şi ne-am amuzat. De obicei, apar în public numai la evenimente care ţin de activitatea mea politică. Fiind evenimente strict profesionale, unde nu participă soţii sau soţiile, soţul meu se fereşte să creeze un subiect de discuţie din asta. Dar la evenimentele private întotdeauna suntem împreună.

Cum se face că nu purtaţi numele soţului dvs.?

Nu e ceva neobişnuit, sunt foarte multe cazuri când unul dintre cei doi soţi alege să-şi păstreze numele. Eu am ţinut întotdeauna foarte mult la numele meu. Am conştientizat faptul că numele îţi reprezintă cumva personalitatea. Creşti ca om şi te formezi ca personalitate în atmosfera unui nume. Eu nu pot să fiu, azi, Elena Udrea, şi mâine Elena Popescu, în funcţie de cum mă căsătoresc. Aşa că, indiferent de ce se întâmplă cu starea mea civilă, eu rămân Elena Udrea.

Fragment dintr-un interviu pe care l-am publicat in revista The ONE iunie 2010