19 noiembrie 2012

Vrăjitorul din Oz


La finalul gimnaziului, clasa mea a pus în scenă o piesă de teatru. Două dintre colegele mele, Catrinel și Dana, erau fete de actori, așa că am avut sprijinul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Piesa în care au jucat colegii mei se numea „Vrăjitorul din Oz”. Folosesc pluralul persoanei a doua fiindcă eu n-am vrut să particip la această minunată întreprindere. Nu mai știu de ce n-am vrut. Din timiditate, cel mai probabil, și din diverse alte complexe. Erau scene cu dans, cu rock’n’roll, iar eu la dans nu mă pricepeam pe atunci, și nici între timp n-am reușit să schimb situația. Așa că am zis nu.
Am zis nu și cînd Dana, Catrinel și tatăl ei au venit pe terenul de fotbal unde prestam în fiecare după amiază, să mă invite să fac parte din distribuția piesei. Am zis din nou nu, gîfîind și un pic deranjat că fusesem scos din joc pentru o chestiune atît de neînsemnată. „Bine, poate te mai gîndești și vii”, a spus zîmbind răbdător tatăl lui Catrinel. „Mă mai gîndesc și nu vin”, am răspuns, obraznic și suficient.  
Și asta a fost. Spectacolul s-a făcut, colegii mei s-au distrat grozav la repetiții, dovedindu-se niște mici actori străluciți, deși era piesa lor de debut. În cenușiul an 1986, să pui în scenă „Vrăjitorul din Oz” cu o trupă de copii era un gest temerar din multe privințe. Însă experimentul a reușit, piesa a fost un succes, iar colegii mei au mers cu ea în turneu prin țară. 

06 noiembrie 2012

Despre singurătate, altfel

Zilele trecute, întîmplător, am găsit, printre tot felul de hîrtii vechi şi neimportante, textul de mai jos. E scris acum aproape 7 ani şi nu mai ţin minte dacă l-am publicat pe undeva sau nu. Aproape sigur a fost o temă pe care mi-a dat-o cineva, singurătatea nu e neapărat un subiect care să mă preocupe.

UNDE
O idee frumoasă şi probabil veche de cînd lumea îi consolează pe cei care se tem de singurătate spunîndu-le că fiecare om are o pereche, o jumătate, undeva, în lumea asta. Respectiva jumătate poate fi localizată departe, peste mări şi ţări sau, dimpotrivă, foarte aproape, în bătătura vecinului. O calitate foarte importantă a celeilalte jumătăţi este că şi ea îşi caută, la rîndul ei, perechea, ceea ce înseamnă ca şansele ca ele să se întîlnească sporesc. Optimismul va dudui şi mai abitir în cazane cînd vă voi aminti că mai sus pomenita idee este foarte veche. Să zicem că ea ar fi fost acreditată într-o epocă în care numărul chinezilor era de doar 500 de milioane; cum între timp numărul acestora (ca şi al altor naţii care nu-şi fac atîtea probleme ca noi în privinţa singurătăţii) s-a triplat, putem presupune cu seninătate că fiecăruia dintre noi îi revin măcar trei "jumătăţi" - dar hai să punem zece, ca să fie o cifră rotundă. Deja vă pregătiţi să decolaţi în ceea ce se numeşte zbor din floare în floare? Nu vă grăbiţi, fiindcă la final veţi fi tot singuri. Ideea e alta: să presupunem că jumătăţile, cele zece, există. Ele nu sînt răspîndite pe întreg globul pămîntesc, ci sînt concentrate pe o arie mai restrînsă - nu în Europa, nu în România, nu în Bucureşti... Ba da, în Bucureşti, în sectorul 6, să zicem, în cartierul Drumul Taberei. Ei bine, dacă ţi-e scris să fii singur, n-o să întîlneşti în timp util pe nici una dintre aceste jumătăţi. Timpul util vrea să însemne că există o limită temporală, o dată (sau o vîrstă, să zicem 30 de ani) dincolo de care toleranţa noastră faţă de cel pe care îl vrem lîngă noi începe să-şi arate... limitele. Cum se poate aşa ceva, că lumea e mică? E mică dacă e vorba să întîlneşti întîmplător pe stradă oameni pe care nu i-ai mai văzut de zece ani; e mică dacă e vorba să dai nas în nas cu oameni neimportanţi şi neinteresanţi. Pentru toate celelalte cazuri, lumea e mare şi necuprinsă.

CÎND
După 30 de ani, singurătatea începe să-şi aroge drepturi de consoartă. E tot mai greu să scapi de ea, iar anii în care aţi convieţuit lasă urme: ai tabieturi şi ticuri. Ai idei din ce în ce mai puţine, dar tot mai fixe; ai program, ai reguli, ai sau n-ai chef. Divorţul de singurătate e dificil, iar partajul lasă sechele şi naşte frustrări. După 30 de ani, e nevoie de viză ca să poată intra cineva în sufletul tău. La urma-urmei, de ce ar vrea să intre? Sigur, pentru că sufletul tău (deşi transformat, cum ziceam, într-o junglă de tabieturi în care nu poţi supravieţui fără hartă şi macetă) e totuşi frumos. Pentru cineva, pentru una dintre cele zece jumătăţi, sau pentru toate deodată, sufletul tău e frumos; şi apoi, de vreme ce e un spaţiu pentru care am precizat că e nevoie de viză, e musai să fie un paradis.

CUM
E atît de multă singurătate în jur, încît fiecare cuplu pe care îl întîlnesc mi se pare un mic miracol. Mă întreb atunci cum de s-au întîlnit cei doi şi prin ce minune s-au potrivit? Şi, fiind vorba de o minune, cît va dura? Cu nivelul la care a ajuns astăzi tehnologia pare imposibil să nu-ţi găseşti jumătatea: avem chat-uri, site-uri, comunităţi ale oamenilor care vor să scape de singurătate; avem grupuri de sprijin şi motoare de căutare. Ar trebui ca totul să fie foarte simplu. Dai un click, motorul porneşte şi tu nu faci decît să stai în scaun şi să vezi pe monitor ce ai găsit. Cîştigi timp şi eviţi întîlnirile penibile. O mulţime de oameni apelează la metoda asta. Milioane. Zeci de milioane. Poţi intra în legătură cu oameni de a căror existenţă nu aveai habar, oameni complet diferiţi de noi sau cu care ne asemănăm pînă la identificare. Asta înseamnă că e mai uşor să-ţi găseşti  jumătatea? Nu, e doar mai uşor să o cauţi. E drept că, uneori, nu te alegi nici măcar cu o aventură de o noapte, dar cel puţin în timpul căutării nu ai fost singur. Ai chatuit, ai flirtat virtual, ai vizionat profilurile la fel de virtuale ale unor persoane aflate în căutarea propriei jumătăţi sau doar a unor noi cunoştinţe. Căutarea, ca şi aşteptarea, are farmecul ei. Şi poate că unii dintre noi nici nu au nevoie de mai mult.

DE CE
M-am căsătorit la 26 de ani. Anul acesta am împlinit 34. Sînt tot căsătorit şi am doi copii. E drept, în viaţa mea mai e destul de puţin loc pentru mine. Dar n-aş schimba nimic. Da, îmi doresc uneori - deseori - să fiu singur. Să pot face ce vreau. Să nu fac nimic, dacă nimic e ceea ce vreau să fac. Însă la sfîrşitul zilei ajung acasă unde fiul meu în vîrstă de 4 luni mă fixează minute în şir cu o privire nesăţioasă în care se contopesc curiozitatea, uimirea, surpriza şi o inocentă indiscreţie; efectiv mă devorează cu ochii lui mari şi de o culoare încă incertă. Remarc, de fiecare dată, în gînd sau cu glas tare, că nimeni, pînă acum, nu m-a privit cu atîta interes. Sînt măgulit, încîntat, fascinat de fascinaţia lui. Şi uite-aşa, dintr-o privire, se fac praf aspiraţiile mele către solitudine...

Update: Damian, fiul meu, tocmai a împlinit 7 ani. Şi are ochii verzi.