27 octombrie 2011

Grec să fii, noroc să ai


Eu le-aş ierta grecilor orice, nu doar o datorie de 100 de miliarde euro. Cele mai frumoase vacanţe la ei le-am făcut. Şi n-aş vrea să mă opresc. Oricum, banii nu i-au luat de la noi, ci de la nemţi şi francezi. Şi n-am auzit ca banii din ajutoare să fi fost folosiţi pentru plata unor compensaţii financiare individuale aberante, cum s-a întîmplat la americani.

Pluralul Majestăţii. Interviu cu Principesa Margareta

La minunatele noastre televiziuni s-a discutat aprins dacă MS Regele Mihai I este "fostul Rege" sau pur şi simplu... Regele. Însă cînd un fost ministru sau fost preşedinte (de stat, de partid ori de scară de bloc) este invitat la TV, moderatorul i se adresează necondiţionat cu "domnule ministru" (sic!) sau "domnule preşedinte" (sic!!); nici măcar nu-şi pune problema că acela pe care îl are în faţă a fost ministru şi nu mai e. Cred că MS Regele Mihai I ar fi avut dreptul măcar la un tratament egal. 
Controversele stîrnite de prezența Majestății Sale în parlament mi-au amintit de disputa provocată de căsătoria Principesei Margareta cu Principele Radu - subiect pe care l-am abordat cu Principesa într-un interviu pe care mi l-a acordat acum cîțiva ani.




Știu că l-ați cunoscut pe Principele Radu prin mijlocirea lui Ion Caramitru.
Principesa Margareta: Da, ne-am întîlnit pentru prima dată la un orfelinat, unde dl. Caramitru voia să demareze un program pentru copiii abandonați. Fiindcă era un proiect foarte bine făcut, am decis să-l finanțez prin Fundația Principesa Margareta. Am mers la orfelinat și acolo l-am întîlnit pe Principe, care era director artistic al acelui program. Copiii, pe care îi văzusem și cu altă ocazie, reveniseră la viață. Mie mi s-a părut extraordinar ca o persoană să reușească să transmită atîta dezinvoltură unor copii, și mi-am zis că trebuie să fie un om deosebit. La un moment dat, unul dintre copii a avut trac și s-a dus la Radu, și el l-a încurajat, i-a spus: “Tu știi ce trebuie să faci, mergi înainte” - și copilul și-a făcut numărul.
Relația Alteței Voastre Regale cu Principele a fost îndelung comentată în primii ani, Principele neprovenind dintr-o familie regală și fiind și actor pe deasupra.

25 octombrie 2011

Isabel Allende. “Politica externă a SUA e de multă vreme un dezastru"

Cea mai populară autoare chiliană vorbește  despre dictatura lui Pinochet și anii exilului, despre dragoste și familie, dar și despre feminism și politica externă a SUA.
Foto Lori Barra

"Dacă e să aleagă între a-și ofensa rudele și a spune o poveste, orice scriitor profesionist va alege prima variantă", spuneți în "Suma zilelor", cea mai recentă carte a dvs tradusă în românește. Este acesta un crez personal al dvs.?
Isabel Allende: Eu încerc să nu supăr pe nimeni cu ceea ce scriu. Și nu dezvălui lucruri din intimitatea altor persoane fără acordul acestora. În cazul cărților mele de memorii, "Paula" și "Suma zilelelor", în care vorbesc despre familia și prietenii mei, am dat fiecăruia să citească manuscrisul înainte să-l trimit la editură.
Și a fost cineva deranjat de ce a citit?

24 octombrie 2011

Gaddafi, garda și garderoba

După Mubarak și Saddam, Gaddafi este următorul șef de stat invitat să ia loc pe fărașul care îl duce în recycle bin-ul istoriei. Nu știu cum va fi el digerat de posteritate, nu știu ce loc va ocupa în amintirea supușilor săi, dar comunitatea fashion orientalo-africană sigur îi va regreta aparițiile flamboaiante.
Deși gradul de colonel îi legitimează apartenența la lumea cazonă, Gaddafi s-a deconspirat în timp drept un veritabil trend-setter al modei nord-africane a ultimilor 40 de ani. Revoluționarii care i-au năpădit palatele și au plonjat cu capul înainte în piscină ori și-au făcut, pentru locul de veci de pe facebook, o poză cu degetele rășchirate în livingul colonelului, n-au aruncat o privire și în dressing-ul longevivului conducător de jamahirie: ce paradis al culorilor, ce rai al texturilor, ce junglă amazoniană a imprimeurilor! Andre  Leon "Vuitton" de la Vogue trebuie că e invidios, mai ales că Gaddafi recurgea la total look sau monocromie doar cînd se întîlnea cu cîrcotașii fashioniști Berlusconi și Sarkozy; în rest, mixa culorile cu nonșalanța cu care amestecă ritmurile un DJ pastilat.


20 octombrie 2011

Huidu. Laughing Out Loud


LOL. Numărul mașinii lui Șerban Huidu este LOL - acronimul atît de uzitat, pe e-mail sau Messenger, de la Laughing Out Loud (care se poate traduce în românește printr-o abundență de locuțiuni, de la "a rîde cu poftă" și "a rîde în hohote", pînă la "a rîde cu lacrimi", "mă prăpădesc de rîs" sau "mor de rîs"). Nu știu dacă rîsul vecin cu plînsul e ceva ce ne este caracteristic, dar ne mîndrim la nivel de nație că avem puterea de a face haz de necaz în anumite... cazuri. Nu e... cazul acum.

19 octombrie 2011

Gabriel Liiceanu: "Cartea, în forma tradițională, nu va rezista"

O conversație cu Gabriel Liiceanu despre prezentul românesc și viitorul cărții, despre rostul intelectualului în societate și felul cum se împacă femeile cu filozofia.

Spuneați undeva că "un jurnal ar trebui să fie precum un ordin de percheziție emis de autor pe numele autorului însuşi." Cât de onest și de autentic este un jurnal, în condițiile în care el este ținut de un autor care știe că va fi publicat?
Gabriel Liiceanu: Important este cu ce gând pleci la drum. Dacă te gândeşti din prima clipă la un jurnal ca la orice carte la care lucrezi în vederea publicării, atunci va fi un jurnal ratat. Un jurnal "onest şi autentic", cum spuneţi (şi sper că ăsta e cazul cărţii "Întâlnire cu un necunoscut"), se naşte din nevoia pe care unii dintre noi o simţim de a ne opri din când în când pe drumul vieţii şi de a trage linia. Viaţa este şi ea o întreprindere care are un bilanţ de profit şi pierderi. (Schopenhauer spunea că este o afacere din care nu ieşi niciodată în câştig.) Jurnalul este, în primă instanţă, un mod de a ţine registrul de cheltuieli al vieţii. Unora dintre noi nu ne place să mergem orbeşte înainte. Vrem să ştim, periodic, "unde ne aflăm". Gândul publicării vine abia după ce bilanţul a fost făcut, când tête-à-tête-ul cu tine însuţi s-a încheiat. Publicarea este un gest de bunăvoinţă din partea autorului. Ea pune la îndemâna altora rezultatele exerciţiului de luciditate realizat pe cont propriu. Tipărirea bilanţului este o formă de împărtăşire făcută cu gândul la eventualul beneficiu al celorlalţi. Un jurnal publicat ne ajută să ne comparăm vieţile, să facem "schimb de vieţi". De asta se citesc cu atâta nesaţ jurnalele, şi nu neapărat din dorinţa de a te uita pe gaura cheii în viaţa altuia. Mă uit la viaţa celuilalt ca să o înţeleg mai bine pe a mea. Îl iubesc pe autorul jurnalului nu pentru că îmi apare mare şi frumos, ci pentru că, prin tot ce spune despre el, îmi dă o cheie pentru a mă înţelege pe mine.
În ce măsură, în scrierea unui jurnal, intervine autocenzura?
Spuneam undeva în carte că, de fapt, e treaba celui care scrie până unde poate întinde coarda confesiunii. Cred că un autor de jurnal nu trebuie să deschidă "uşa interzisă" a vieţii sale pentru ca, în numele unei sincerităţi nelimitate, să ajungă să se înjosească, să se arate în toată micimea fiinţei sale. (Citam exemplul lui Rousseau care, în "Confesiunile" lui, povesteşte cum, adolescent fiind, pândea la fântâna satului, pentru a le arăta fetelor care veneau să ia apă, nonşalant şi provocator, sexul.) În acelaşi timp, complezenţa faţă de sine este, într-un jurnal, fatală. Balanţa între acestea două nu cred că poate fi ţinută decât în măsura în care ceea ce ai scris despre tine trimite la un dialog cu viaţa fiecărui cititor în parte şi reprezintă aportul individual al autorului la edificarea unei umanităţi comune.
Cum vă împăcați cu jurnalul modern – blogul? Ați fost vreun moment tentat să-l încercați?

18 octombrie 2011

O confesiune tîrzie. Cu sau fără legătură cu accidentul lui Huidu

M-am întrebat de multe ori ce se întîmplă dincolo de cele două minute de atenție pe care televiziunile le acordă unui accident auto obișnuit; fără vedete, dar cu victime. Reporterul relatează, polițistul raportează, medicul zice și el ceva și trecem grăbiți la următoarea știre - eventual, altă nenorocire. 
Așadar, ce se întîmplă cu supraviețuitorii accidentului? Ce se întîmplă cu apropiații decedaților? Ce se întîmplă cu mireasa care-și aștepta mirele la petrecere, iar el moare în accident de mașină în drum spre restaurant? Ce o consolează? Cum depășește o astfel de traumă? Ce poți să-i spui ca să o alini? Ce-i spui soțului care își vede nevasta însărcinată stingîndu-se lîngă el între fiarele contorsionate ale unei mașini? Ce explicație logică poți da nedreptății morții? Cum justifici lipsa de discernămînt a soartei?    

17 octombrie 2011

Sergiu Nicolaescu: „Am vrut să-l împușc pe Ceaușescu”

Cel mai prolific regizor român vorbește despre cei care-l contestă, despre Revoluția din 1989, despre relațiile cu Becali și Nicu Covaci, precum și despre intenția de a-l asasina pe Ceaușescu.


În 1962, aţi câştigat la Cannes premiul pentru film documentar, cu „Memoria Trandafirului.” Destul de curând mai apoi aţi renunţat să mergeţi la  festivaluri. Ce s-a întâmplat?
Sergiu Nicolaescu: În toată viaţa mea, eu am fost de trei ori la festivaluri. Există o lume a festivalurilor din care eu pur şi simplu nu aveam timp să fac parte. Eu nu sunt un vânător de festivaluri, dar nu e rău să fii vânător de festivaluri, e bine, pentru că aşa se afirmă o cinematografie. Eu am muncit, am muncit ca un zmeu, am făcut film după film – 64 de filme româneşti plus 28 străine. E imens, e o muncă imensă. Dacă nu intram în politică, în 18 ani de la Revoluţie în mod sigur făceam încă 18 filme. Or, n-am făcut decât șase. Am realizat „Oglinda”, un film politic, singurul film politic românesc în care i-am arătat pe Antonescu, pe Hitler, întâlnirile dintre ei şi adevărul despre 23 august şi despre cei care au trăit în acea perioadă. Un film foarte tare, pe care mi-am dorit dintotdeauna să-l fac şi l-am făcut.