29 iulie 2011

5+ întrebări pentru Angela Gheorghiu

După ce nu de mult a fost criticată de presa din Anglia pentru prestaţia din Tosca, soprana Angela Gheorghiu cîntă în această seară la Londra, pe O2 Arena, în compania lui Placido Domingo. În octombrie 2004, am avut onoarea de a realiza cu d-na Gheorghiu primul interviu pe care l-a acordat unei publicaţii româneşti după 1990. În continuare, cîteva fragmente din interviul publicat în revista ELLE. 


Visul Angelei Gheorghiu a fost să cînte la Covent Garden. Şi a debutat la Covent Garden, în 1992. Doi ani mai tîrziu, postul de televiziune BBC2 îşi modifica programul pentru a putea transmite în direct de la Opera Regală din Londra
 spectacolul Traviata, cu Angela Gheorghiu în rolul Violettei şi cu Georg Solti la pupitru. În 1997, discul cu opera La Rondine, realizat de Gheorghiu la EMl Classics, a avut un succes fulminant: două premii Gramophone (Best Opera Recording şi The Record of the Year), premiul Choc du
 Monde de la Musique în Franţa, două premii Diapason D'Or, premiul Deutsche Schallplatenkritik, premiul Musica e Dischi în Italia, premiul criticii în SUA. La Classical Brit
 Awards,în 2001, soprana a fost desemnată Female Artist ofthe Year. Un an mai tîrziu, a cîntat în spectacolul organizat cu ocazia Jubileului Reginei Elisabeta a Il-a a Marii Britanii, iar Ministerul Culturii din Franţa i-a decernat titlul de Oficier de I'Ordre des Arts et Lettres. 

  

Marele dirijor Georg Solti v-a apreciat foarte mult şi a fost unul dintre cei care v-au sprijinit la începutul carierei.
Eu m-am înţeles extraordinar de bine cu el, chiar dacă avea 82 de ani cînd I-am cunoscut. Eu nu cintasem Traviata pînă atunci, iar el nu o mai dirijase. Ne doream extrem de mult să facem această operă mare pentru că nu e uşor să te apropii de o lucrare atît de cîntată şi de populară. Solti m-a văzut în Boema şi apoi, cînd am început repetiţiile pentru Traviata, a fost foarte impresionat. La prima repetiţie pentru Traviata a început să plîngă ca un copil, nici nu a mai putut să stea pînă la sfîrşit, a plecat. Apoi a discutat cu cei de la casa de discuri Decca şi la BBC şi a făcut în aşa fel încît BBC să transmită în direct spectacolul nostru cu Traviata de la Covent Garden. Au modificat grila de programe pentru a face această transmisiune. A fost într-adevăr un spectacol extraordinar, un moment special pe care nu-l voi uita niciodată, şi de atunci ne-am legat foarte mult, am rămas prieteni. Interesant este că am citit biografiile multor artişti şi am văzut că erau destul de dificili unii cu alţii. Astăzi nu mai este aşa. Sînt în relaţii foarte bune cu absolut toţi colegii mei, şi cu cei din România, şi cu cei din străinătate.
Dar la Classical Brit Awards v-aţi exprimat nemulţumirea faţă de prestaţia tenorului Russell Watson.

26 iulie 2011

5 întrebări pentru Mircea Cărtărescu

Într-un interviu pe care l-ai dat în perioada în care încă te luptai cu "Orbitor", frustrat probabil de faptul că nu-l terminaseși încă, spuneai așa: "Aveam sentimentul că mi-au luat-o toți înainte." Este literatura o competiție? Ești un tip ambițios?
Mircea Cărtărescu: Am spus-o întotdeauna, sunt un om ambițios, altfel nu aș fi făcut nimic, niciodată. Dar lupta mea este cu mine însumi. Ambiția mea a fost întotdeauna fie să fac ceva mai bun, fie să fac altceva decât am făcut înainte, și, dacă se poate, ambele deodată.
Niciodată nu m-am comparat cu alți scriitori. Mă compar cu mine însumi din cele mai bune momente ale mele și mă simt umilit că nu-i pot fi egal. De fapt, întotdeauna, scriind, am avut în minte imaginea mea de adolescent, când scriam cu o ambiție pe care nu cred că a mai avut-o cineva vreodată. Între timp m-am înțelepțit, mi-am dat seama că literatura nu este totul în viață, așa cum am crezut timp de treizeci de ani. De fapt, abia după ce am împlinit cincizeci, am început să prețuiesc cu adevărat viața, să simt bucuria de a trăi. E pentru mine un lucru nou și ciudat, pentru că până acum viața mea a fost literatura, cea citită și cea scrisă de mine. Nu exista o mai mare satisfacție decât să scriu o pagină bună. Acum mă bucur la fel de mult de cireșul pe care îl am în curte și care tocmai mi-a dat prima recoltă (trei cireșe, dintre care pe două le-au mâncat deja vrăbiile...). O mare sursă de bucurie este și fiul meu, Gabriel, cu care mă identific total și cu care îmi face o plăcere enormă să mă joc și să comunic.
Reușești să-i transmiți lui Gabriel prețuirea pentru carte?

25 iulie 2011

"Indiferent ce se întîmplă cu starea mea civilă, eu rămîn Elena Udrea." 5+ întrebări pentru Elena Udrea

Aveţi imaginea unei eminenţe cenuşii a PD-L. Se spune că mulţi politicieni, inclusiv din PD-L, se tem de Elena Udrea. 
E o poveste. N-am auzit pe nimeni, chiar şi pe surse, spunând că se teme de Elena Udrea. Şi dacă aţi întreba colegii, cred că v-ar spune că sunt genul de om care întotdeauna sare să te ajute.
Vă deranjează această imagine sau profitaţi de ea? 
Deşi poate ar trebui să mă flateze această imagine pe care au încercat unii s-o creeze, de persoană care trage sforile în PD-L, de care se tem colegii, nu mă flatează şi dimpotrivă, aş vrea să existe o imagine reală a tipului de coleg care cred eu că sunt.
Dar din ce cauză credeţi că aveţi această imagine? 

22 iulie 2011

5 întrebări pentru Adriana Săftoiu. Femeile şi politica

Femeile care sunt puternice în politica noastră sunt puternice fiindcă sunt respectate sau fiindcă sunt temute? 
Nici una, nici alta. În general, par puternice fiindcă sunt susţinute de bărbaţii puternici ai partidelor. Ştiu că nu e flatant, dar ăsta e adevărul. Asta nu înseamnă că femeia respectivă nu ar putea să fie respectată sau că n-ar avea atuuri, dar dacă e mai uşor să promovezi prin susţinerea şefului de partid, de ce nu?! De multe ori am asistat la ipocrizii bărbăteşti - bărbaţii pot fi mult mai ipocriţi şi mult mai lipsiţi de onoare decât femeile care în separeuri toacă mărunt “intrusa”, dar la un simplu telefon sau comandă de sus se supun.
Pe Elena Udrea cum o vedeţi: femeie-femeie, femeie-bărbat?


Cît termopan poți duce cu bicicleta

Știți scena din Avatar cînd Jake înfruntă rinocerul cu cap de rechin-ciocan (nu știu cum să-l descriu altfel...) și lighioana dă înapoi? Ei bine, am încercat și eu așa ceva azi-dimineață, călare pe nobilul meu bidiviu cu două roți. Adversarul era o camionetă care venea docil, cu termopanele-n cîrcă, pe o străduță îngustă, cu mașini parcate și pe o parte, și pe alta. Era clar că n-aveam loc să trecem unul pe lîngă celălalt, însă intenția mea, deloc războinică, era să ajung în dreptul unei intrări într-o curte, unde să mă trag pe dreapta și să las monstrul cuirasat, dar blajin, să treacă. N-aveam în intenție să provoc mașina, voiam de fapt să mă provoc pe mine. Voiam ca plimbarea de dimineață să fie și un pic solicitantă, nu rutina zilnică. 

21 iulie 2011

Single in the rain

Aseară, bicicleta mea iubită m-a lăsat baltă. La propriu, aș putea spune. Văzînd că se apropie furtuna, m-am grăbit spre casă, sperînd să ajung înainte să înceapă ploaia. Cînd să încalec, ce să vezi: roata din spate, dezumflată. Făcusem pană. Sub imperiul impulsului inițial, de a încerca să ajung acasă înaintea ploii, am pornit la drum pe lângă bicicletă, fără să mai stau pe gînduri. Cîțiva pași mai încolo, mi-am amintit că parcă am văzut o vulcanizare în susul străzii. Am mărit pasul. Vîntul deja își făcea de cap: rupsese crengile unui copac și le prăvălise peste o Dacie papuc. Stropi mari de ploaie cădeau răzleț. Iar presupusa vulcanizare e de fapt o spălătorie auto.


20 iulie 2011

Convenții stupide

Azi am decis să fiu calm. Să nu mă enervez cât timp sunt la volan. Am să cedez trecerea și cînd am eu prioritate. N-am să-mi ies din pepeni cînd tu, din spate, mă claxonezi fiindcă am oprit la trecerea de pietoni. Nu-mi pasă nici dacă vii pe contrasens și insiști să treci: îți fac loc, prietene, se poate? Ce convenție stupidă acest sens unic!
Nu mă deranjează că depășești coloana și mi te bagi brusc în față. Și pui o frînă de ți se ridică fundul mașinii. Da' dacă te trosneam era vina mea. Nu e nici o problemă că tu și alți 4-5 ca tine intrați în intersecție după ce s-a făcut roșu, iar eu am verde, dar stau și aștept. La urma-urmei, e doar un semafor și ăsta-i rostul lui. Să te facă să aștepți. Să aștept eu, adică. Dacă tot aștept la roșu, de ce n-aș aștepta și la verde? Ce e semaforul decît o altă convenție stupidă?
Nici cu parcarea nu mă enervez, deși mi-e greu să înțeleg cum poți parca un Matiz pe 2 locuri. Iar tu, cu SUV-ul, ai fi chiar OK dacă în parcarea de la mall te-ai pune pe doar 2 locuri, nu pe trei. Dar nu-ți bate capul, mă descurc eu: parchez la Eroilor și iau pe urmă un autobuz până la mall-ul din Cotroceni; ori parchez la Unirea și iau metroul pînă la mall-ul din Vitan. Sau, fiindcă tot e soare afară, aș putea veni pe jos din Tineretului pînă la mall-ul din Băneasa.
Nu ești nesimțit. Indolent? Cine-a putut să-ți zică așa ceva? Mitocan? Deja exagerăm. Tu ești un delicat care nu are altă vină decît că e victima unor convenții stupide.

19 iulie 2011

Ticuri, obsesii, manii

Ideile fixe, maniile, ticurile şi obsesiile sînt de obicei asociate cu vîrsta. Eu aş zice că singura vină a vîrstei e că le agravează. Dacă ar fi să asociez fixaţiile cu ceva, cred că le-aş asocia cu sexul. Cu sexul tare, mai exact. Sînt convins că există şi femei ticăite, dar eu n-am întîlnit vreuna. Nici n-aş putea numi o manie care să fie tipic feminină. Însă fixaţiile bărbăteşti le întîlneşti la tot pasul.   

Jennifer Lopez sau cum nu poţi ignora mediocritatea

Sînt cîteva lucruri care mă intrigă la Jennifer Lopez. Nu e o cîntăreaţă prea grozavă şi totuşi continuă să cînte; nu e o actriţă strălucită şi totuşi continuă să facă filme şi să aibă succes. Şi viitura succesului ei cară cu sine actori de calibru, precum Jack Nicholson, cu care Jennifer a jucat (binişor) în Blood and Wine; George Clooney (pe care l-a avut partener în Out of Sight), Ralph Fiennes (Maid in Manhattan) sau Richard Gere (care i-a dat replica în Shall We Dance). Hai să zicem (deşi nu e neapărat adevărat) că Fiennes şi Gere aveau nevoie de o resuscitare a carierei în momentul în care au făcut chiflele respective. Dar cum rămîne cu Nicholson şi Clooney? Cum rămîne cu Soderbergh, care a distribuit-o în rol principal în Out of Sight (el fiind  singurul regizor care a reuşit s-o facă pe Jennifer să demonstreze că poate fi actriţă)?

01 iulie 2011

Facatura DSK. Wall Street vrea sa lucreze in liniste

Rasturnarea de situatie in cazul Dominique Strauss-Kahn mi se pare amuzanta si ipocrita (anchetatorii au descoperit ca femeia care il acuza are probleme de credibilitate). Sa fim seriosi, toata tarasenia a mirosit, de la bun inceput, a facatura. Cum de il poate infunda o camerista pe seful FMI? Chiar daca fapta reprobabila exista, cum de nu a reusit Dominique sa cada la o intelegere cu femeia, cum de n-a acceptat aceasta sa fie platita ca sa taca? A fost doamna atit de ofensata incit a vrut dreptate cu orice pret, ori a fost platita de altcineva (evident, mai mult decit ar fi platit DSK in schimbul tacerii) ca sa-i faca pocinogul lui DSK? Ultima ipoteza ridica intrebarea legitima: de ce i-ar purta cineva simbetele lui DSK? Cine ii sint dusmanii?