Tatăl meu

Acum câteva săptămâni mi-am vizitat părinții. Mi-au reproșat, discret, că nu îi sun mai des, că nu le scriu… E drept, cu mama vorbesc cam o dată pe săptămână la telefon. Dar cu tata, al cărui auz a fost răpus în copilărie de o meningită, nu pot vorbi la telefon. Nu comunicăm nici prin semne. Văzusem cândva doi hipoacuzici prinși într-o “discuție” aprinsă:  gesticulau ca două păpuși dezarticulate. M-a încercat un sentiment de infinită  compasiune. Dacă graiul articulat e cel mai distinctiv semn al umanității, absența lui nu poate fi decât dezumanizantă.

Copil fiind, nu-mi amintesc să fi pus prea multe întrebări legate de starea tatei. La urma-urmei, era tata, chiar dacă nu mă putea auzi, chiar dacă eu îl înțelegeam uneori cu greu – meningita îi alterase și capacitatea de a vorbi. Explicațiile le primeam fragmentat și întâmplător. Bunica îmi spusese că tata răcise după ce, într-o iarnă, se jucase în zăpadă cu alți copii. A urmat o boală cruntă, care a lăsat în urmă sechele grave. O bună bucată de veme, tata nu auzit și nu a vorbit deloc. Bunica se temea că, dacă îl va înscrie la o școală specială, tata nu va mai vorbi probabil niciodată. Cu eforturi supraomenești, a obținut o dispensă și a reușit să-l înscrie la o școală normală. Provocat de ceilalți copii, tata a reînceput să vorbească. Apoi a învățat să  citească de pe buze și încetul cu încetul a reușit să ducă o viață normală. 

"E greu cu entuziasmul". Interviu cu Marcel Iures.

"Meseria de actor presupune să fii bogat", spune actorul Marcel Iureș, care acum câțiva ani a refuzat o ofertă financiară consistentă venită de la Hollywood. O discuție despre alegeri, despre motivațiile acestora și consecințele lor.

Foto HBO Romania, www.hbo.ro

"În derivă" e primul serial pe care-l faceți. Actorii americani evită televiziunea și serialele. La noi cum e pentru un actor să facă film serial?
Marcel Iureș: Da, pentru mine e prima oară. Îmi dau seama, făcându-l, că nu e așa de grav. Dincolo de faptul că eu sunt un om sperios și extrem de emotiv și timid, a juca în altă limbă decât a mea îmi dă încă o temă de viață. Se apropie de o performanță pe care n-o iubesc. Nu vreau să fiu un mare artist în altă limbă. Faptul că serialul s-a întâmplat în limba română mi-a dat siguranță. Limba îți dă un mare confort și putere. Limba ta. Cea în care te-ai născut, cea în care ai început să gândești. Și atunci m-am mai de-speriat, m-am mai relaxat. Agenții pe care îi am m-au împins în zona asta, fiindcă sunt mulți bani, sunt foarte mulți bani. Și dobândești o notorietate pe care filmul, dacă nu e de o anumită factură, nu ți-o dă. Sunt mulți care manifestă entuziasm. Ar face orice ca să intre în zona asta. Din câte am văzut, lumea e înnebunită să facă seriale, e o treaptă mare în sus. Eu nu judec în termenii ăștia. Eu judec în termeni de meserie, artistici, de încercare profesională pe care o vreau valabilă.
Din teatru vă încărcați sufletește și cu filmele faceți bani? Filmul e cu banul, teatrul e cu spiritul?
Meseria de actor presupune să fii bogat. Aşa că prilejul de a face filme înseamnă și să câștig un ban care să-mi permită să fiu relaxat în teatru și să trăiesc după voia inimii. E de preferat să fie așa. Dar asta cam și moleșește, într-un fel. Teatrul de stat, în tot blocul estic, e un paradox, cu toate că induce ideea de trufie a statului, de lux al societății în a întreține atât de mulți actori, atât de multe instituții teatrale. Culmea e că perioada profund neagră din cultura românească, din 1947 şi până mai acu’, n-a moleșit artiștii, dimpotrivă. E ciudat că avem o aplecare în a număra firele de nisip de pe podea în loc s-o curățăm. Suntem un popor nevrotic, cu o formă de depresie care s-a dovedit destul de creativă. Și asta, într-un fel, ne duce la ce trăim astăzi. Noi trăim profund schizofrenic din cauza faptului că ceea ce ne-am străduit să creăm, neavând decât un stomac gol și mâinile goale, nu mai este preţuit azi. Tentațiile sunt numai de tip financiar, notorietatea n-are istorie și se varsă mereu în conturi, în detrimentul foarte multor lucruri care au fost câștigate fără aceste tentații: respect pentru limba română, pentru arta spectacolului. Astea devin artefacte prin forța lucrurilor și din cauza nepăsării sau confuziei în care trăim. Dar asta nu înseamnă că ele nu sunt valabile și nu sunt vii.

Lansare de carte. "Asa sint eu, prost", de Valentin Uritescu

L-am întîlnit pe Valentin Uritescu pentru prima dată cu mulţi ani în urmă, pe cînd lucram la primul meu text pentru revista Elle. Scriam despre Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, un loc în care şi-au "făcut mîna" mulţi dintre marii noştri actori şi regizori - printre ei, Maia Morgenstern, Valentin Uritescu şi Horaţiu Mălăele. Îmi amintesc şi astăzi că am regretat că, dintre toate poveştile pe care mi le-a spus atunci Valentin Uritescu, a trebuit să mă limitez la cele care aveau legătură cu subiectul articolului.  

Astăzi însă actorul se poate considera răzbunat. Tot ceea ce mi-a povestit mie atunci şi n-am publicat, precum şi multe alte istorii ştiute şi neştiute din existenţa unui om care a trăit într-o viaţă cît alţii în şapte, se regăsesc în volumul de memorii "Aşa sînt eu, prost", pe care Valentin Uritescu şi editura Humanitas îl lansează în această seară, la ora 18.00, la Cafe Godot Teatru. Dacă acum mai bine de 15 ani sinceritatea şi autoironia lui Uritescu mă surprindeau, astăzi le regăsesc cu bucurie în cartea lui de memorii: 

„Eu scriu aceste rânduri fără să fac pe scriitorul, fără să arăt cât sunt de cult şi de deştept… Nu! Eu vreau să vedeţi cât sunt de prost, adică aşa cum sunt de-adevăratelea. De aceea nu schimb nimic, nu ascund nimic, nu înfrumuseţez nimic…“

Azi, lansare de carte. "Cateva sfarsituri de lume", de Adrian Georgescu

In aceasta dupa amiaza, de la ora 17.00, clubul Green Hours gazduieste un eveniment editorial patronat de editura Humanitas: lansarea volumului "Cateva sfarsituri de lume", avandu-l ca autor pe jurnalistul Adrian Georgescu. Absolvent al Facultatii de Instalatii din Bucuresti, Adrian a lucrat in presa sportiva pina in 2007, cind a fost desemnat Ziaristul anului la Gala Premiilor Ioan Chirila. Ca jurnalist independent, colaboreaza cu Evenimentul Zilei si Adevarul si scrie pe blogul personal, adriangeorgescu.ro. In 2008, este prezent cu o povestire in volumul colectiv de amintiri cazone "Racani, pifani si veterani", aparut la editura Humanitas.

]

Tonight's the night: Noaptea Institutelor Culturale 2011

Avem in fata o noapte plina de cultura: expozitii, lansari de carte, proiectii de filme, concerte, concursuri. La British Council puteti audia un concert de muzica elizabetana, la Centrul Ceh puteti degusta un Pilsner Urquell rece pe muzica lui Miron Ghiu, la Institutul Polonez se cinta jazz de la 21.30, iar la Institutul Francez are loc, de la ora 19, lansarea volumului "Cioran citit in strada", de Dan Perjovschi, in prezenta autorului.

In continuare, programul detaliat al evenimentului, asa cum a fost publicat pe pagina de web a ICR.

Azi incepe Bucharest Music Film Festival

Începând din această seară, Bucureştiul se transformă în Mica Vienă. Piaţa „George Enescu” va găzdui, timp de 9 zile, Bucharest Music Film Festival, eveniment dedicat iubitorilor muzicii clasice. Festivalul cuprinde concerte şi recitaluri sutinute de: Horia Maxim, Filarmonica Oltenia din Craiova, Cvartetul Artmusik, Trio Veritas, Laura Păuna, Grupul Vocal Acapella, Vadim Palmov, Toma Popovici, Horia Mihail, Camerata Regală, Orchestra Sinfonia Bucureşti. Spectacolele se desfăşoară zilnic între orele 18:00 - 23:00, iar intrarea este liberă. 

Mai multe detalii găsiţi pe site-ul www.arcub.ro şi pe pagina www.facebook.com/ArCuB.

In continuare, programul acestui weekend:

Muzeul Antipa iese in strada

Nu stiu daca va mai amintiti de scena din filmul de animatie Madagascar I, cind animalele au evadat de la Gradina Zoologica din New York si au ajuns la Grand Central Station. Ei bine, de ieri puteti vedea ceva asemanator si in Bucuresti, fiindca animalele de la Muzeul Antipa, plictisite ca renovarea muzeului dureaza atit de mult si dornice sa-si reintilneasca admiratorii, au iesit in strada. Le puteti vedea in pasajul pietonal de la Piata Universitatii.

De asemenea, naturalistii pasionati sint invitati la un concurs de fotografie al carui premiu va fi o invitatie de 2 persoane la evenimentul de redeschidere a Muzeului Antipa. Regulamentul concursului il gasiti pe site-ul muzeului, www.antipa.ro, si pe facebook: http://www.facebook.com/muzeul.antipa.invadeaza.mediul.urban
http://www.facebook.com/event.php?eid=243308755684070

In continuare, comunicatul oficial:

Grecia, 2010. Vacanţă într-o ţară în criză

De cîţiva ani, mergem în vacanţă în Grecia. Anul trecut n-am făcut excepţie, deşi se vorbea despre criza de acolo la fel de mult ca acum. Probabil tot la greci ne-am fi dus şi anul acesta dacă n-aveam piciorul în ghips. Textul de mai jos e povestea vacanţei noastre de anul trecut.

Am stîrnit îngrijorare acasă cînd ne-am anunțat părinții că mergem în vacanță în Grecia. Inițial, mama a zis, simplu: "Poate vă mai gîndiți." Soacră-mea n-a zis nimic, dar i-am citit îngrijorarea pe față. Peste cîteva zile, mama ne-a întrebat serios: "Chiar vă duceți la greci? Cu copii cu tot? Nu vă uitați la televizor?" Știam că e agitație în Atena. Cu două zile înainte să plecăm, vedeam la televizor mașini incendiate și tineri protestatari aruncînd cu pietre în polițiști. "Grecia în colaps", anunța o știre la televizor. Însă ce era să facem? Dăduserăm avansul. Am plecat sperînd că doar Atena e în colaps. Iar noi n-aveam treabă la Atena.

Dragostea-i un biscuit

Chestiune complicata, iubirea. Si delicata. E delicat si complicat sa traiesti o poveste de dragoste, e delicat si complicat sa vorbesti, sa compui un cintec, sa scrii sau sa faci un film de si despre dragoste. Poti esua cu usurinta in ridicol (ceea ce probabil mie mi se intimpla chiar in timp ce scriu aceste rinduri). Cu toate acestea, nu putini sint scriitorii sau regizorii care se aventureaza creativ pe tarimul iubirii; cit despre muritorii de rind, nu cred ca e vreunul care sa nu-si doreasca sa se indragosteasca, sa iubeasca cu pasiune si sa fie iubit, asumindu-si constient (sau nu) toate riscurile pe care le presupune o relatie in doi. Apropo de suferinta care vine la pachet cu povestea de iubire, exista un lucru care-mi displace: admit ca e greu sa gasesti persoana potrivita; insa si cind o gasesti, cind dragostea e impartasita, cind totul pare ca evolueaza armonios, chiar si atunci relatia tot are o secure deasupra capului, fiindca intr-un cuplu va exista intodeauna unul care va iubi mai mult decit celalalt. Cum s-ar zice, nu e de-ajuns cit sufera cel care iubeste si nu-i iubit, hai sa dam cu pietre si in geamul celor care iubesc si sint iubiti. In materie de amor, asta e culmea ironiei. Sau a cinismului.

Scurta și frumoasa viață a lui Mulțumesc

Unora nu le place să li se mulțumească. Nu reacționează prea bine la banalul "Mulțumesc". Adică nu îți răspund cu un zîmbet, cu un "cu plăcere", cu "pentru puțin" sau cu "n-aveți de ce"... I-am spus “Mulțumesc” funcționarei de la Poștă; i-am mulțumit doamnei de la Taxe și impozite că mi-a luat banii; i-am mulțumit băiatului care mi-a pus benzină la mașină; pînă și celui care mi-a arătat un loc de parcare (deși îl văzusem și eu) i-am mulțumit. N-a fost bine. Toți s-au uitat cîș la mine. E criză. Ce-i aia “Mulțumesc”? Pe cine mai mulțumește azi un pîrlit de... "Mulțumesc"? Mulțumirile trebuie însoțite de o vafă, o brioșă, de un plic mic, de o bancnotă zglobie... De fapt, cît timp brioșa e prezentă, mulțumirile (verbale)  pot să și lipsească. Ce au în comun prestatorii de servicii nesolicitate cu cei care prestează un serviciu pentru care primesc salariu? Și unii, și alții detestă mulțumirile. Și unii, și alții preferă vafele și brioșele.

Take it Easy. Interviu cu Dennis Hopper

Unul dintre momentele de graţie din modesta mea carieră de jurnalist a fost întîlnirea cu Dennis Hopper. Se întîmpla prin 2003, cred, iar Dennis venise în România ca să filmeze la Out of Season, în Studiourile MediaPro. Ne-am întîlnit în holul hotelului Marriott, pentru o discuţie amicală la care a participat şi Philippe Martinez, preşedintele Bauer Martinez Studios, casă de producţie şi distribuţie de film care are în portofoliu proiecte precum Harsh Times (cu Christian Bale şi Eva Longoria), sau comedia Van Wilder (cu Ryan Reynolds). Preţ de aproximativ 10 minute am discutat cu cei doi despre România şi am fost surprins şi impresionat să descopăr cît de bine erau puşi la punct cu chestiuni de detaliu în privinţa politicii şi economiei noastre, ca şi cum timp de cîteva zile s-ar fi uitat la ştiri sau ar fi citit cap-coadă ziarele locale (lucru imposibil, fiindcă nici unul, nici celălalt nu vorbeau româneşte). Un alt aspect măgulitor a fost faptul că, deşi aveam în faţă o legendă a Hollywood-ului şi pe unul dintre cei mai influenţi oameni din industria filmului, am avut sentimentul că stau de vorbă la un trabuc (amîndoi pufăiau ca nişte locomotive), cu doi vechi amici. Oamenii Mari sînt relaxaţi şi siguri pe ei. Şi foarte curioşi.  

M-a surprins să văd cîte ştii despre România. De unde această curiozitate? 

Dennis Hopper: Ştiam cîteva lucruri despre România, am prieteni în SUA care sînt născuţi în România. Dar cele mai multe informaţii le obţin de la personalul hotelului sau din ghidurile turistice. E simplu. E drept că, atunci cînd mi s-a spus prima dată că voi merge în România să filmez, am avut îndoieli. Mă gîndeam la boli şi la tot soiul de alte chestii care îţi pot crea neplăceri. Dar nu a fost deloc aşa, am avut aici o extraordinară perioadă creativă. Pentru mine contează foarte mult munca mea şi cred că în Out of Season am făcut unul dintre cele mai bune roluri. Şi voi aveţi filme bune. Ţin minte că eram în juriu la Cannes cînd Dan Piţa a primit, pentru Hotel de lux, Leul de aur sau de argint, unul dintre lei în orice caz. Un film foarte tare, puternic.

Cronica animata. Cars

Şi nu mă cheamă Gigi...

Titlul este o replică dintr-un dialog între Fulger McQueen, o maşină de curse faimoasă, şi un motostivuitor, membru al echipei sale de competiţii. Aroganţa şi egoismul lui Fulger, care nu ştie nici măcar cum îi cheamă pe membrii echipei sale, îi determină pe aceştia să demisioneze. „Şi nu mă cheamă Gigi”, îi strigă revoltat lui McQueen micul motostivuitor după ce vedeta tocmai se proclamase One-Man Show.

Cronica animata. Polar Express sau adevărul despre Moş Crăciun

Am încetat să cred în Moş Crăciun cînd aveam vreo 6 ani. În iarna aceea, Moşul a venit, a bătut în geam şi, politicos, s-a descălţat la uşă. Ocazie cu care am observat că avea ciorapi albaştri de bumbac. La piciorul drept, vîrful degetului mare i se ghicea ca o pată albă prin ţesătura uşor rărită. După ce mi-am făcut numărul şi mi-am primit cadourile, Moşul a plecat. Un sfert de oră mai tîrziu ne-a vizitat vecinul, un flăcău de 17-18 ani cu care împărtăşeam pasiunea pentru aeromodele, curios să vadă ce mi-a adus Moşul. Bine crescut, şi el s-a descălţat la uşă. „Ia te uită, ai ciorapi ca Moş Crăciun”, am exclamat. Vîrful degetului mare de la piciorul drept i se vedea ca o pată albă prin ţesătura uşor rărită a ciorapului... 

Aşadar, la şase ani treceam cu brio de etapa locală a concursului „Cine e Moş Crăciun”; azi vin în faţa voastră cu victoria în etapa globală: vă voi spune cine e Moşul ăla mare, Il Capo di tuti capi, Santa Santelor, Moşul Moşilor, în fine - Tata lor. Bonus: ştiu şi pentru cine lucrează el. Dar mai întîi filmul, vă rog.

Cronica animata. Lupul, Scufiţa şi Enigma

Să găseşti români „la locul catastrofei”, indiferent unde în lume se produce catastrofa, a devenit o ştire aproape comună, aşa cum sînt cele care anunţă blocaje pe DN 1 la începutul (sic) week-endului şi la sfîrşitul lui (din nou, sic) sau întoarcerea căpşunarilor în ţară de Paşti şi de Crăciun. Am aflat cu tristeţe că au fost români printre victimele de la WTC, în tsunami-ul din Tailanda şi în trenurile din Madrid. Însă zilele trecute am găsit cu bucurie un român altundeva decît la locul accidentului, şi anume în distribuţia filmului Hook: îl cheamă Bogdan Gheorghe şi l-a jucat (trebuia făcută o concesie şi apetitului pentru ironie al soartei) pe unul dintre copiii dispăruţi. De ce scanam distribuţia din Hook? Fiindcă am fost surprins să aflu că Glenn Close a avut un rolişor în film (cu acea ocazie, am mai avut parte de cîteva surprize, descoperindu-i pe la coada casting-ului pe Gwyneth Paltrow (Young Wendy) şi George Lucas (Man kissing on bridge), şi pe Dodi Al-Fayed printre producătorii filmului.

Lambada nu-i a lui J Lo, nu-i a Kaomei, e a inaintasilor lor

De cind am un picior in ghips merg mult mai des in cluburi, ocazie cu care am constatat ca noul single al lui  Jennifer Lopez, "On the Floor", se bucura de un mare succes. N-as fi crezut vreodata ca J Lo sau vreo melodie de-a ei imi va provoca nostalgii, dar uite ca se intimpla. 
"On the Floor" contine un sample din "Lambada", piesa trupei franceze Kaoma, un hit major al anilor 90, care se dansa pe rupte la petrecerile la care am fost in ultimul an de liceu. Recunosc ca pe atunci nu m-as fi gindit ca "Lambada" avea sa reziste trecerii timpului, darmite sa ajunga sa fie cintata de Jennifer Lopez.

My Heel and Achilles'

Sint suparat pe Ahile. Ahile a fost un erou. Un semizeu. Chiar daca ii placea sa-si hacuie dusmanii, a fost totusi baiat bun. Era curajos, frumos, onest si indraznet. Avea doar o singura slabiciune, o stim cu totii. Calciiul. Calciiul de care l-a tinut mama lui, zeita Tetis, cea cu picioarele de argint, cind l-a scaldat in riul Stix tocmai ca sa-l faca invulnerabil. E interesant cum pe Ahile l-a tradat tocmai procedeul prin care ar fi trebuit sa devina practic nemuritor. Insa si mai interesant e faptul ca toata lumea ii cunostea punctul slab. “Vrei sa-l omori pe Ahile?” “Da-i la calcii!” Nu vi se pare ciudat ca zei si semizei, nimfe, minotauri si paminteni stiau cu totii care e punctul slab al celui mai grozav luptator al antichitatii? Cum s-o fi aflat?